„Trebuie să avem încredere că undeva în interiorul sistemului există oameni verticali”

interviu cu Emilia ȘERCAN

Marius CHIVU: Înainte de a începe să vorbim despre cea mai nouă carte a ta, a treia, de fapt, Cazul Ponta: reconstituirea celui mai infam plagiat din istoria României, apărută anul acesta la editura Humanitas, vrea să citez exact ultimul paragraf din carte, pentru că mi se pare că intră destul de bine în problema pe care vrem s-o dezbatem.

„După 1990, în România au fost acordate de către cele trei Universităţi militare 1730 de titluri de doctor în ştiinţe militare, intelligence şi ordine publică. Cum studiile doctorale în ştiinţele militare precum cele pe care le oferă UNAP sunt rarisime în lume, iar şcolile doctorale de intelligence şi ordine publică sunt unice în lume, România ar putea spune că are privilegiul de a avea cei mai mulţi specialişti, certificaţi prin cel mai înalt titlul academic în chestiuni de securitate naţională. Dezvăluirile despre tezele plagiat ne-au arătat cum stau lucrurile însă în realitate. România s-a păcălit sistematic timp de 30 de ani, acordând titluri academice fraudate în domenii-cheie, precum siguranţa statului. România a creat reţele de impostori care au vulnerabilizat atât instituţiile statului, din legislativ, executiv şi sistemul judiciar, cât şi sistemul de educaţie. România a preferat să muşamalizeze impostura decât să o combată intransigent, indiferent de numele şi poziţia celui acuzat. România tolerează frauda şi escrocheria academică.

Şi acum, ca să ne apropiem şi mai tare de momentul actual, la 10 ani de la Cazul Ponta, România are de trecut un nou test: acuzaţiile de plagiat în teza de doctorat în ştiinţe militare a actualului premier, Nicolae Ciucă, susţinută în 2003, în acelaşi context legislativ şi academic ca şi teza lui Victor Ponta. Acest caz poate prezenta un punct de inflexiune pentru clasa politică şi societatea din România, care au şansa să-şi reseteze reperele morale şi să schimbe decisiv neruşinarea publică ridicată acum 10 ani la rang de normalitate de fostul premier Victor Ponta.”

Pare că e un blestem naţional să nu mai scăpăm de aceşti indivizi, tu suferi și pentru că te interesează domeniul universitar şi al doctoratelor plagiate, pe mine mă exasperează felul în care oamenii ăştia nu pot vorbi limba română corect. Nu e cazul lui Ponta, dar Nicolae Ciucă nu ştiu unde a făcut clasele primare!

Emilia ŞERCAN: Sau Gabriel Oprea, care era şi profesor universitar, conducător de doctorate! „Făuritor” de doctori! El a năşit un număr de 22 de doctori în ştiinţe ale securităţii naţionale. 

E o listă interminabilă, am zis: Dumnezeule, parcă e bibliografie!

Îţi împărtăşesc şi eu problema şi durerea asta, pentru că şi pe mine mă deranjează foarte tare când văd politicieni care nu vorbesc limba română, nu vorbesc corect, evident, spun ei câte ceva acolo, dar nu vorbesc corect.

Nu se înţeleg între ei! Îţi imaginezi oamenii ăştia vorbind împreună, punând la cale diverse şmecherii sau strategii? Cum vorbesc?

Probabil prin consilieri, nu ştiu. Dar vreau să spun că triggerul pentru mine în momentul în care m-am apucat să scriu despre plagiate, în 2015, exact lucrul ăsta a fost. Indignarea că Gabriel Oprea, general, academician, profesor, coordonator de doctorate, preşedinte de partid şi, ca să-i dau şi funcţiile politice, ministru de Interne, vicepremier şi premier interimar la momentul respectiv, abia vorbea limba română, şi cu toate acestea el era doctor în drept şi, cum spuneam, profesor. Atunci acesta a fost triggerul pentru mine: cum un individ care abia se exprimă coerent în limba română şi abia leagă două fraze este doctor şi profesor? Atunci am decis să mă duc la bibliotecă.

Suntem într-o librărie, pe aici pe undeva se află Conjuraţia imbecililor, un roman care are legătură cu situaţia pe care o dezbatem în seara asta. Emilia Şercan a început prin 2010, ai 7 ani de acasă, eşti de departe coşmarul politicienilor români.

Al doctorilor, dar în special al politicienilor cu doctorat.

Şi care vor să intre în această schemă universitară. Lumea ştie că ai primit şi ameninţări cu moartea, rezolvate între timp – şi ăia doi abia puteau să vorbească, adică nici ei nu erau prea comunicativi.

Da. Rezolvat în sensul în care au fost puşi sub acuzare, dar o sentinţă finală va fi dată, dacă nu va exista o amânare, joia viitoare, pe data de 26 mai, cel puţin în dosarul în care am fost ameninţată de rectorul şi de prorectorul Academiei de Poliţie, şi între timp duc povestea cu operaţiunea de kompromat, dar nu ştiu. Poate o să discutăm şi despre ea. 

Când ai început să faci aceste dezvăluiri, te așteptai la ce e mai rău. Dar îţi imaginai că statul român, prin diversele lui instituţii, va îndrăzni să facă lucrurile astea, pe care de obicei le vezi prin filme? Suntem, totuşi, într-un moment al democraţiei româneşti, credeam, bun. Te-ai fi aşteptat să păţeşti ceva de genul acesta?

Nu. Şi, sinceră să fiu, eu am spus întotdeauna că nu au cu ce să mă atingă. Foarte multă lume a venit la mine de-a lungul timpului şi mi-a spus: ai un curaj ieşit din comun sau ai un curaj fantastic.

„Pasiunea adevărului”, cum zice domnul Gabriel Liiceanu.

Da. Eu am zis, de multe ori în glumă, de multe ori serios, că nu ştiu cât este curaj şi cât este inconştienţă. Şi am spus întotdeauna la modul foarte serios că nu am de ce să mă tem, nu am niciun motiv să-mi fie frică. Am zis: da, cu siguranţă vor săpa, cu siguranţă vor căuta lucruri cu care să încerce să mă potolească, să-mi închidă gura. Și am zis foarte clar: eu nu am nimic de ascuns, nu am lucruri de care să-mi fie frică. 

Nu frică, dar care pot fi manipulate în asemenea fel încât să-ţi dăuneze imaginea.

Sigur că da. Dar ştiam că nu am.

Au avut ghinionul şi cu o persoană foarte cuminte, cum eşti tu.

Da! Şi nu m-am aşteptat niciodată, ai spus foarte bine. Acele fotografii care mi-au fost furate, ele au fost manipulate în aşa fel încât, urcate pe site-uri pentru adulţi, să pară că sunt compromiţătoare. Dar ele nu sunt poze în care să fiu într-o ipostază compromiţătoare. Sunt poze, instantanee, făcute în casă de fostul meu logodnic. E o poză în care eu sunt cu un pulover pe gât.

Acum trebuie să fii şi tu înţelegătoare. Oamenii au încercat, atât au putut! Atât au găsit!

Da, dar pe mine mă înspăimântă altceva. Eu m-am dus la poliţie cu toată încrederea de cetăţean care se duce la autoritatea statului când are o problemă.

Scuză-mă, dar dintre noi toţi tu ar trebui să ai cea mai puţină încredere.

Nu!

Tocmai poliţia te ameninţase cu moartea!

Ştiu foarte bine! Dar dacă ne pierdem cu toţii încrederea în autorităţi, unde ajungem? Ne facem justiţie paralelă, cum a încercat Gigi Becali? Nu, nu cred. Eu una cred cu toată convingerea că, indiferent care este situaţia, trebuie să avem încredere că undeva în interiorul sistemului există oameni verticali. Poate sistemul este găunos, poate sistemul are probleme, dar există oameni care îşi vor face treaba şi care la un moment dat nu vor lăsa să se întâmple nemernicii. Ducându-mă la poliţie şi reclamând furtul pozelor şi apoi urcarea lor pe acele site-uri pentru adulţi, care înseamnă violarea vieţii private, nu mi-am închipuit că cineva va scurge acea captură de ecran pe care am dat-o poliţiei, pentru că, practic, captura respectivă de ecran era proba zero, proba-cheie de la care se pornea ancheta în povestea aceasta. Deşi toate indiciile îmi arată încercări extrem de subtile, susţinute şi complexe, aş putea să spun, ale unor oameni din sistem, să muşamalizeze. 

Cu toate astea, eu în continuare refuz să cred că autorităţile statului vor lăsa acest caz nerezolvat. Şi eu am spus: atâta timp cât lumea nu-şi va face treaba, voi încerca eu să arăt lucrurile şi să pun presiune pe autorităţile statului. Cineva a crezut şi a mizat pe faptul că eu nu voi vorbi. Eu asta cred, că cei care au organizat povestea asta au scurs proba şi apoi au încercat să muşamalizeze, cred că oamenii aceia s-au gândit că eu nu voi vorbi pentru că îmi va fi jenă, că nu voi dori să se afle despre pozele respective că sunt urcate. Nu au luat în calcul faptul că, din contră, eu voi vorbi despre lucrul acesta. Am vorbit.

În primul rând că pozele nu erau în niciun fel compromiţătoare.

Bine, nu sunt compromiţătoare, dar şocul n-ai cum să-l minimalizezi.

Nici nu încerc să-mi imaginez cum te simţi tu în mijlocul acestui lucru. Ce vreau să subliniez este că dacă n-am fost atât de surprins de prima acţiune a poliţiei împotriva ta cu ameninţarea cu moartea, am fost cu atât mai surprins acum, cu a doua, care este o copie penibilă, o recidivă, după ce toată povestea iniţială cu ameninţarea a ieşit la iveală, a fost anchetă, adică cineva este suficient de dobitoc să insiste unde e clar că nu poate câştiga. Pe mine asta mă sperie. Adică nu că sunt oameni răi în poliţie, ci că sunt dobitoci!

Da. Şi pot să-ţi confirm lucrul ăsta, pentru că încep să am acces la o parte dintre documentele din dosar şi da, îţi confirm. Clar. Acolo sunt lucruri aiuritoare. Prostie. Ştii ce-mi arată mie prostia foarte tare? Faptul că cel care a primit acea captură de ecran n-a înţeles că acea captură de ecran nu poate să fie făcută decât de mine şi s-a gândit că, probabil, e ceva ce poate că era pe internet.

Şi a dezvăluit şi sursa, de fapt.

Exact. De fapt, de la bun început asta au încercat să-mi sugereze, că „Doamna Şercan, v-au sustras din telefon respectiva imagine”. Nu, nu mi-au sustras-o din telefon, telefonul meu a fost verificat de Amnesty Tech, e divizia de Tech a celor de la Amnesty International, şi de Citizen Lab. Citizen Lab probabil e mai puţin cunoscut în România. Este vorba despre un laborator de cercetare ştiinţifică al unei universităţi din Canada, care nu mai departe de acum două săptămâni a descoperit faptul că telefonul premierului Spaniei, Pedro Sanchez, a fost practic infectat cu un malware care clonase şi care a permis spionarea telefonului premierului, şi cred că mai era încă un oficial din Spania, ministrul Apărării, s-ar putea să greșesc. Acele două entităţi mi-au verificat mie telefonul. Şi n-au găsit nimic.

Am început cu partea „trivială”, să zicem, din toată afacerea asta legată de implicarea ta în a demonstra cât de întinsă este această caracatiţă a doctoratelor plagiate. Tu ai un doctorat pe bune despre cenzură, m-a amuzat asta, că ai un doctorat despre cenzura în comunism şi ai ajuns specialistă în plagiatul în democraţie. Emilia, să începem să vorbim şi despre această carte, Cazul Ponta: reconstituirea celui mai infam plagiat din istoria României. E o carte destul de masivă, în 250 de pagini, care documentează amănunţit, pas cu pas, tot ce s-a întâmplat de când au existat suspiciunile acestui plagiat, cum Victor Ponta a încercat din răsputeri. Trebuie să-i acorzi acest credit, omul a încercat prin toate căile posibile să scape de acuzaţie şi să meargă mai departe. E adevărat că a avut şi un sprijin serios, iar al doilea personaj detestabil al cărţii tale este actualul ministru al Educaţiei, Sorin Câmpeanu. Eu nu mă aşteptam, iar spre sfârşitul cărţii ajungi de fapt să împarţi senzaţia asta de greaţă şi respingere pentru Ponta cu Sorin Câmpeanu, ba uneori să se ducă toată la Sorin Câmpeanu. E de urmărit acest domn.

Eu l-am urmărit şi înainte.

Da, de aici încolo o să fiu mult mai atent la el. Deci îl avem pe Victor Ponta, un politician cu o ascensiune fulgerătoare în politica românească, unde a stat pentru puţină vreme, 18 ani, spui tu la un moment dat. Era ministru la 32 de ani, preşedinte al PSD la 38, prim-ministru la 40, candidat la preşedinţie la 42 de ani. Deci în doi-trei ani făcea un salt inexplicabil, uluitor, nefondat, nesusţinut de cariera şi de realizările lui. În ipostaza de magistrat spui că n-a soluţionat decât 23 de dosare, ceea ce e o nimic toată, la trei zile de la demisia din magistratură a intrat în politică.

El de fapt fiind cu un picior în politică încă din momentul în care ocupa funcţia de şef al Corpului de Control al Prim-Ministrului. Totuşi, el era magistrat, era procuror cu delegaţie la vremea respectivă. E foarte interesantă cariera lui Victor Ponta şi modul în care evoluează cariera lui, din motive greşite, iar el ajunge în Guvern, într-un guvern politic, deşi el era procuror la Parchetul General. De asta spun că el de fapt era cu un picior în politică, la modul foarte serios, încă din 2001 când a preluat funcţia de şef al Corpului de Control. Şi da, după trei zile după ce şia dat demisia din magistratură, intră în PSD şi deja ocupă şi o funcţie de preşedinte interimar al Tineretului Social-Democrat, organizaţie importantă a partidului.

Cariera lui la este bazată pe un cuvânt care apare foarte des: dispensă. El tot timpul primeşte dispensă. Din descrierea ta, portretul cu care începi cartea asta, el este un privilegiat extraordinar. Deci o carieră pe care aparent nimeni nu ar fi putut-o avea o are el. Şi aici vreau să te întreb direct, pentru că tu nu abordezi chestiunea asta: el face o remarcă care pare să deconspire că ar fi fost sau că ar fi în continuare ofiţer SIE. Altfel, nu se explică, din punctul de vedere al unui amator, adică numai o susţinere de genul ăsta poate să ducă la o asemenea ascensiune, lui îi scapă porumbei din gură, arată totuşi o stăpânire nu foarte fericită a limbajului, dar este un vorbitor mai bun decât ceilalţi.

Eu aş zice că în acea „scăpare” despre care tu vorbeşti şi pe care eu am surprins-o, putem să vorbim şi despre cum am ajuns la respectiva informaţie, cred că el era marcat. Victor Ponta are un control foarte bun, este spontan, este un tip inteligent, vorbeşte bine, spre deosebire de ceilalţi.

Eu l-am avut invitat la o emisiune despre cărţi, prin 2000 şi ceva, când era o speranţă a PSD-ului.

Eu cred că atunci era exact a doua zi după ce a apărut acuzaţia de plagiat. Atunci i-a scăpat lui „porumbelul”, la aniversarea Academiei Naţionale de Informaţii, unde a fost invitat să vorbească de naşul său de cununie, George Maior, care era directorul SRI. El lasă de înţeles în acel discurs că ar fi fost recrutat şi că a lucrat ca ofiţer de informaţii. Pentru că spune ceva de genul: „Și eu ştiu cât de…”. N-ai de unde să ştii, dacă nu eşti! 

De ce n-ai săpat un pic pe filiera asta? Nu ţi s-a părut importantă?

Ba da. Eu am scris povestea acuzaţiilor legate de faptul că el ar fi fost recrutat de SIE, pe vremea când era în Parchetul Sectorului 1. Era tânăr procuror. Am făcut acea reconstituire, am pus şi această informație, de faptdiscursul, dar am lăsat lucrurile să vorbească de la sine, fiecare să-şi tragă singur concluzia. Asta poate că e un defect, defectul jurnalistului de investigaţie care prezintă faptele. Concluziile le trage singur cititorul. Că e bine, că e rău, că e într-un fel sau altul, nu m-am hazardat să comentez în carte mai mult, mai ales că n-am avut nici informaţii care să-mi arate sau să ateste asta. Şi atunci am lăsat să vorbească declaraţia lui şi punerea ei în context. Dar, repet, eu cred că acel porumbel i-a scăpat, pentru că el era într-un moment de stres maxim. Victor Ponta a fost conştient din primul moment de impactul pe care-l are acuzaţia de plagiat adusă de revista Nature şi cred că asta l-a făcut să-şi piardă controlul şi să spună lucrul acela. Probabil, dacă ar fi fost o altă zi, un alt moment, mă îndoiesc că acea declaraţie ar fi fost făcută.

Cum ziceam, am simţit că aş fi citit mai mult ce părere ai tu despre chestia asta.

Şi eu cred că am citit mai mult în declaraţia respectivă decât poate spune ea.

Şi al doilea lucru pe care aş fi vrut să-l fi dezvoltat în cartea ta – încep cu singurele mele două critici, ca să nu pară că sunt complet neobiectiv. Eu n-am înţeles de ce cei trei autori pe care Ponta i-a plagiat în doctoratul lui, doi dintre ei, Ion Diaconu şi Vasile Creţu, nu s-au considerat prejudiciaţi, iar un al treilea, Dumitru Diaconu, nu a fost de acord să fie audiat de procurori. De ce oamenii ăştia nu au acceptat să ajute dezvăluirii mai rapide a plagiatului şi mai ales dacă n-ar fi ajutat sprijinul lor cazului, astfel încât să nu dureze patru ani? Atât a durat toată afacerea.

Eu sunt sigură că oamenii aceştia au fost rugaţi, convinşi să nu acţioneze, să nu facă nimic. De altfel, Ion Diaconu, unul dintre cei care fuseseră plagiaţi de Victor Ponta, i-a semnat prefaţa cărţii pe care el a publicat-o, a tezei de doctorat pe care el a publicat-o. Probabil că oamenii aceştia au fost într-o măsură mai mare sau mai mică în anumite cercuri, anturaje care au încercat să apese pe anumite butoane să-i convingă să nu spună, să nu acţioneze, să nu facă nimic. Şi, practic, noncombatul lor, pentru că aş putea să vorbesc despre noncombat, arată lucrul ăsta.

Dar mai vreau să mai spun ceva: ei nu ies practic cu absolut nimic. Nu e ca şi cum, până acum, toţi autorii plagiaţi s-ar fi revoltat, ar fi făcut plângeri, s-ar fi dus în instanţă, fie plângeri penale, dacă erau prescrise faptele, s-au dus în instanţă să ceară despăgubiri morale. Nu. În România cred că avem extrem de puţine cazuri, şi în niciun caz nu e niciun autor plagiat dintre cei despre care eu am scris sau dintre cei care ar fi fost plagiaţi de vreo persoană importantă din această ţară, care să reclame.

Dar nu e curioasă această tăcere? Sau consimţământ tacit? 

Cum să nu.

N-ai încercat să mergi să vorbeşti cu oamenii ăştia?

Ba da, am încercat. Primul meu exemplu, unde am rămas de-a dreptul şocată, în 2015, cred că era în primele zece cazuri, Teza de doctorat a ministrului în funcţie, Petre Tobă, ministrul de Interne în funcţie. Scuză-mă, înaintea lui a fost Nicolae Onţanu.

Te cred că e foarte greu să-i ţii minte.

Da. A fost Neculae Onţanu. Neculae Onţanu, fostul primar al sectorului 2, a plagiat doi autori. I-am găsit, am vorbit cu ei şi ei mi-au spus în felul următor: da, poate că mă caută domnul Onţanu acum şi-mi cumpără drepturile de autor. Eu am rămas fără replică la o asemenea declaraţie! Adică autorul care este plagiat imediat sesizează oportunitatea unui câştig.

Care oricum nu rezolva cazul juridic.

Bineînţeles! Juridic nu. Nici academic, până la urmă. Dar imediat omul a sesizat modul în care putea să rezolve chestiunea. După această poveste, la câteva luni, scriu despre Petre Tobă, care cumpără drepturi de autor de la doi autori, alţi autori decât cei de la care a cumpărat Neculae Onţanu. Ei au crezut la momentul respectiv că dacă deţin drepturile de autor sunt scutiţi de citare. Nu, nu este aşa. Tot trebuie să citezi, tot trebuie să atribui. Practic, ei au rezolvat problema de a nu ajunge în instanţă, de a nu fi daţi în judecată şi de a nu se trezi cu plângeri penale.

Şi de a extrage un potenţial folos.

Autorii da, dar personajele acestea, Onţanu şi Tobă, au evitat un proces care poate ar fi fost de lungă durată, costisitor şi care poate s-ar fi finalizat cu nişte daune. Dar n-au rezolvat chestiunea academică, pentru că plagiatul e plagiat, şi dacă deţii drepturile de autor, şi dacă nu le deţii. Ăsta este un lucru pe care eu l-am intuit de atunci, modul în care ei vor încerca permanent şi imaginaţia pe care o vor pune la bătaie să găsească portiţe de scăpare.

Dar nu e posibil ca lucrările astea să nu fi fost scrise de ei, să fi fost scrise chiar de autorii după care vedem că au fost plagiate?

Nu neapărat de autorii care au fost plagiaţi.

Pentru că ar fi putut fi un cal troian.

Nu. Eu am mai multe poveşti adunate. Unele sunt la nivel de poveste, să nu-i zic bârfă, la altele am un pic mai mult. Jurnalistic nu pot să ies cu ele. Dar pot să povestesc public despre ele, pentru că am destule elemente care-mi arată că în foarte multe situaţii, cel puţin în cazul celor despre care eu am scris, nu au realizat ei tezele de doctorat. De exemplu, am poveşti ale unor foşti masteranzi sau doctoranzi, care scriau teze de doctorat, compilau şi plagiau teze de doctorat, pentru că-i puneau proprii coordonatori. Şi o să-mi spui: cum adică, un coordonator îi cerea unui student? Da, îi cerea unui student care era basarabean, care depindea de bursa de aici, care depindea de locul în cămin, care depindea de facilităţile pe care le avea pentru că era doctorand şi care închidea ochii şi care, dacă nu scria o teză întreagă, scria un capitol.

Dar când am făcut eu facultatea, la începutul anilor 2000, în Grozăveşti, în cămine, erau afişe: vând teze de licenţă. Dar era la un alt nivel.

E adevărat. Acum e plin internetul cu anunţuri: „realizez lucrări de licenţă, masterat, doctorat”. Mă sună un fost coleg de la Evenimentul zilei care-mi spune, foarte bucuros că am scris despre plagiatul unui om politic, ceva din Timişoara, şimi spune: tu ştii că atunci când eram noi colegi eu scriam teze de doctorat? Am rămas blocată. Nu, evident că nu ştiam, n-aveam de unde să ştiu. Şi mi-a zis: acum mă sună ăştia să mă întrebe dacă am plagiat sau nu, că stau toţi cu morcovul, am citat din fostul coleg, gândindu-se că poate tezele sunt plagiate şi, bineînţeles, că nu. Şi-mi zice: câştigam şi eu nişte bani, 2000-3000 de euro, 5000 de euro, cât era acolo. Mai ştiu din unele universităţi. La un moment dat, undeva spre final de an ’90, început de an 2000, ele se scriau, şi se scriau pe bune, pe bani, poate chiar coordonatorul găsea persoanele potrivite să scrie tezele de doctorat, poate punea anumiţi asistenţi sau alţi doctoranzi să scrie capitole. 

Asta este şi explicaţia pentru care în unele teze de doctorat te uiţi că un capitol nu seamănă cu următorul nici ca scriitură, nici ca stil de citare, şi-ţi dai seama că acolo sunt mai multe mâini, s-a lucrat la mai multe mâini. Probabil că asta s-a întâmplat la începutul anilor 2000, când existau persoane care scriau teze de doctorat şi care poate că nu plagiau foarte mult, poate chiar scriau pe bune. Adică, pentru nişte bani, era muncă onestă la negru, dar erau ghostwriteri. După 2005, în evaluarea mea, cu explozia internetului, oamenii încep să plagieze singuri şi să compileze de pe internet. Pentru că se vede. De exemplu, nu mai vezi metodologie în tezele de doctorat, nu mai vezi parte de cercetare, nu mai vezi absolut nimic. Ele sunt doar o compilaţie de pagini, de paragrafe, o însăilare fără cap şi fără coadă.

Tot citind atâtea teze, comparând, e o muncă neplăcută. Eu n-aş face-o! N-ai observat că dintr-odată ai o mai bună cunoaştere în ceea ce priveşte intelligence, siguranţă naţională? Nu te-ai educat tu însăţi citind şi comparând lucrurile astea, tezele lor? Cred că la momentul ăsta ştii mai multe decât oricare dintre oamenii ăştia. Ai putea să-ţi dai doctoratul, cum ar fi?

Da, probabil că aş putea să-mi dau doctoratul în plagiate, mai degrabă. Aş putea să zic că tezele acestea sunt proaste. Oamenii nu au făcut o selecţie de bibliografie la început. Adică ai o tematică, te uiţi cine a scris anterior pe respectiva temă, faci o selecţie, îi cauţi pe cei mai cunoscuţi, pe cei care au teoriile cele mai influente. Nu! Erau tot felul de autori obscuri. De exemplu, la Academia de Poliţie cred că jumătate dintre tezele de doctorat sunt plagiate după Costică Voicu, fostul rector al Academiei de Poliţie – a fost şi şef al Poliţiei Române, undeva la sfârşitul anilor ’90, începutul anilor 2000. Nu vorbim despre autori consacraţi din afară, pentru că oamenii ăştia nici nu vorbesc limbi străine, cei mai mulţi dintre ei.

Deci doctorate anacronice. Să ne întoarcem la personajul nostru. M-a amuzat foarte tare că ai pus alături toate poreclele cu care omul ăsta a defilat sub ochii noştri.

Posibil să-mi fi scăpat vreo două.

Pinocchio, Mickey Mouse, Pisicuţ. Asta nu ştiu de unde vine.

Este a lui Traian Băsescu, el i-a zis Pisicuţ.

Münchhausen – se înţelege, mitomanul. Dumnezeule! Îţi aminteşti ziua lui de naştere sărbătorită pe stadion şi, în final, „dottore”? N-aş vrea să intrăm în detalii, că nu sunt interesante. Dincolo de ce am văzut, e un tip tupeist, impertinent. Totuşi, ce calităţi i-am putea găsi?

Am scris câteva dintre calităţile lui, sunt cele care au făcut la un moment dat ca şi o parte din presă să vorbească despre el ca o persoană care poate să reformeze PSD din interior. Știm foarte bine că mulţi dintre membrii PSD sunt urmaşii doctrinei comuniste în România. Era tânăr, un tip inteligent, un tip spontan şi cred că are şi carismă.

N-aş fi zis că cineva pune cuvântul „carismă” lângă Victor Ponta!

Cred că are şi o oarecare carismă.

Mai face glume.

Da. În fine. Spontan, categoric. Şi peste mulţi dintre alţi membri.

Dacă el are carismă, Justin Trudeau ce are? 

Retrag, atunci.

Cartea este foarte bine documentată, aranjată cronologic, cu citate, cu ghilimele, cu note de subsol. Mi-am confirmat că n-ai lucrat-o în timp real, că nu-ţi imaginai treaba asta. Cum a fost să te întorci în timp şi să aduni atât de multe informaţii, apoi să le aranjezi cronologic, să faci ordine, mai ales într-un caz cum e ăsta, unde nu mai ştii ce e real, cine ce a spus înaintea cui, ce a fost pe bune, ce a fost dezinformare, cine pe cine a citat? E o ordine în documentaţie pentru care te admir. Cum ai lucrat cartea?

Aş începe prin a spune ce făceam în 2012, când se întâmplau lucrurile astea. Era sfârșit de mai, început de lună iunie, aflasem că am primit bursa doctorală în Franţa şi că urmează să plec. În jumătatea de an din 2012 când s-au întâmplat toate lucrurile acestea, mă pregăteam să plec în Franţa şi mă aflam în Franţa. N-aş putea să spun că am fost extrem de atentă la ce s-a întâmplat atunci, dar am urmărit, pentru că în calitate de jurnalist nu poţi să nu urmăreşti actualitatea şi să nu fii la curent cu ceea ce se întâmplă. Dar aş putea să spun că am urmărit cu mult mai puţină atenţie decât aş fi făcut-o şi de cât o fac în mod normal. Pentru că atunci eram prinsă, stăteam de dimineaţa până seara la bibliotecă, eram de dimineaţă până seara la Arhivele CNSAS sau la Arhivele Naţionale. În timpul care-mi mai rămânea scriam, citeam şi aşa mai departe. 

Deci n-aş putea să spun c-am trăit şi n-aş putea să spun că am fost extrem de atentă sau de conectată la povestea plagiatului lui Victor Ponta. Am avut o discuţie în vara anului trecut cu domnul Gabriel Liiceanu, care mi-a propus să scriu o nouă carte despre plagiate – ideea iniţială pe care am şi discutat-o cu dumnealui a fost cu totul alta. În niciun caz nu era vorba despre cazul Ponta, în niciun caz nu aveam de gând să reconstitui povestea plagiatului lui Victor Ponta. Ci atunci voiam să scriu despre fenomenul plagiatului în zona militară, mai ales că deja aveam o serie de documente obţinute de la instanţă despre colonei care au devenit generali în baza titlului de doctor şi aşa mai departe. 

În momentul în care m-am apucat efectiv, undeva în august, să-mi adun informaţiile şi să-mi fac ordine în minte, mi-am dat seama că mă izbeam fără să vreau, oriunde încercam să scriu două pagini, şi ajungeam la cazul Ponta. Şi atunci mi-am dat seama că această carte trebuie să fie despre cazul Ponta, pentru că am identificat anul 2012 şi cazul Ponta ca fiind originea răului. Cum să scrii despre ceva ce s-a întâmplat, dacă nu te duci la origine? Ăsta categoric este defectul meu de ziarist de investigaţii: dacă nu am înţeles originea lucrului care generează ceva, nu pot să scriu despre acel lucru. Deci trebuie să plec ce la -0, eventual, nu de la 0.

Te simţi bine, eşti în apele tale? Eşti înconjurată de un peisaj bogat în subiecte şi piste, nu duci lipsă de idei. Îţi place ceea ce faci? Ai fi vrut să faci altceva? Ai fi vrut să te ocupi de altceva în afară de plagiate? Că acum mi se pare că nici nu mai poţi să dai înapoi, că toată ţara vrea să duci lupta asta. Ai început-o, du-o până la capăt.

Mulţi probabil că-şi aduc aminte, unii nu-şi mai aduc aminte. Dar eu eram specializată în investigaţii politice, în investigaţii economice, în alt tip de investigaţii decât ceea ce fac acum. Acum scriu despre plagiate şi despre impostură în mediul academic. Cred că trecerea a fost naturală după ce mi-am dat eu doctoratul. A mai fost un trigger, în afară de faptul că Gabriel Oprea abia putea să vorbească şi se cocoţase în vârful statului, mai avea puţin şi-l numea Klaus Iohanis premier plin. 

A mai fost un motiv, dar mai personal. Eu am făcut depresie după ce am terminat teza de doctorat, a fost foarte grea perioada respectivă. Am ieşit repede, pentru că sunt o fiinţă puternică. Dar am făcut depresie. Mie mi-a fost foarte greu când am terminat teza – am povestit în cealaltă carte episodul –, a fost susţinerea, mi-aduc aminte în detaliu ce s-a întâmplat în ziua respectivă, am ajuns acasă, au venit prieteni, au venit colegii de la facultate, am primit foarte multe flori, au venit nişte prieteni din Israel, mi-au făcut surpriză, m-am trezit cu ei, m-au întrebat când urmează să fie, dar nu mi-am închipuit că vor veni, am zis că o fac din complezenţă. 

M-am trezit cu ei în sală, a fost o surpriză fantastică. Am primit calificativul Suma cum laude. A fost o zi extraordinar de fericită pentru mine şi am ajuns acasă, cu braţul de flori, mi-am dat jos pantofii cu toc, pentru că stătusem toată ziua în pantofi cu toc şi mă dureau picioarele, apoi m-am dus în bucătărie, am lăsat braţul de flori pe masă şi a fost ca un fel de descătuşare, am început să plâng. Şi nu m-am mai oprit. Am plâns câteva săptămâni – bine, nu continuu – fără motiv. Şi am încercat să-mi dau seama care e problema mea, de unde vine. Era o etapă care se închidea şi nu ştiam ce urmează după respectiva etapă. Plânsul acela a fost de descătuşare, pentru că a fost o perioadă extrem de complicată. 

Şi cred că mulţi dintre cei care au făcut doctoratul se regăsesc în povestea asta, pentru că pe de o parte e fericirea c-ai terminat, ştii că eşti cumva eliberat de o povară, dar ai şi presiunea pe care sigur ți-o pui: acum ce fac, că am terminat? Nu mai ştiam să mă bucur de timpul meu liber, dacă poţi să-ţi închipui! În trei ani, aproape că nu m-am văzut deloc cu prietenii mei, n-am mai ieşit în oraş, din 2011 când deja simţeam că eu am pus presiune foarte mare pe mine şi simţeam că trebuie să termin şi să încep să încheg teza, să încep să scriu, să o concep, nu am mai deschis televizorul. Poate şi de asta în 2012 mi-au scăpat foarte multe lucruri despre cazul Ponta. Mă autoizolasem atât de mult, pentru că trebuia să termin acel doctorat şi să muncesc la el. N-am văzut filme, nu m-am dus la teatru, nu m-am dus nicăieri. Deci, practic, am fost eu şi cu teza mea de doctorat trei ani.

Ca să rezum ceea ce tu nu ai curajul să spui, la baza şicaniadei este şi obida unuia care a făcut doctoratul pe bune, a muncit, a trecut prin depresie, şi vin dobitocii ăştia şi repede se trezesc prim-miniştrii.

Am spus-o în mai multe cuvinte, tu ai rezumat-o foarte pe scurt.

Aş vrea să facem un exerciţiu de imaginaţie. Până la urmă, cariera lui Victor Ponta a avut ghinionul a două întâmplări care n-au legătură cu efortul unor oameni de bine de a arăta că omul este un impostor. Şi unul a fost blocarea votului în străinătate cu ocazia alegerilor din 2014, care l-a făcut să piardă prezidenţialele – era cât pe ce să câştige, şi al doilea a fost tragedia de la Colectiv. Deci două lucruri regretabile, care au contribuit la căderea lui.

Primul episod, cel cu alegerile, aş putea să spun că şi l-a făcut singur cu mâna lui. Frica de diasporă, frica de votul celor din diasporă care constant au votat cu un preşedinte de dreapta l-a făcut să accepte un număr foarte mic de secţii de votare în străinătate. Aici e vorba de mâna lui. În chestiunea Colectiv.

Puteam foarte uşor să sfârşim cu el, să-l avem preşedinte.

Dacă nu existau lucrurile acestea, probabil că da.

Până la urmă, hazardul a fost mai tare decât eforturile sistemului.

Sistem în care el s-a învârtit ca peştele în apă. 

A avut nişte aliaţi de nădejde şi, cum spuneam şi la începutul discuţiei noastre, surpriza mea a fost că cel mai mare a fost Sorin Câmpeanu, actualul ministru al Educaţiei, care a făcut multe eforturi, din răsputeri a încercat să-l spele pe Victor Ponta. În memoria colectivă a rămas OUG 13, dar mai este OUG 94/2014, OUG 4/2016 în care s-a încercat o distrugere a unei legi a educaţiei într-un mod, iarăşi, unicat în lume. Nicăieri n-ar fi existat aşa ceva.

Dar nu există nicăieri în această lume vreo ţară în care să poţi renunţa la titlul de doctor. Suntem unici din nenumărate perspective, şi cu chestiunea asta gândită atunci de Victor Ponta şi făcută cu ajutorul lui Sorin Câmpeanu – în momentul acesta avem cel puţin două persoane care au dat statul în judecată şi au câştigat, mai sunt unii care au câştigat dreptul de a renunţa la titlul de doctor şi mai sunt unii care au procese în curs.

Ei încercând mult mai multe. Este o listă pe care o faci tu. Au încercat să blocheze retragerea calităţii de conducător de doctorat, retragerea titlului de doctor, destituirea dintr-o funcţie de conducere, desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Practic, Legea educaţiei devenea un paradis universitar pentru plagiatori. Asta a încercat Sorin Câmpeanu să facă.

Să-ți spun un lucru. În februarie, când am terminat cartea şi am predat-o la editura Humanitas, cred că se simte spre final, am zis: hai să am şi o perspectivă optimistă, să nu vin cu perspectiva că aici este gata, nu mai ieşim, nu se mai vede. Cumva, m-am încurajat singură.

Începi să ai speranţă.

Da. Acum, trei luni mai târziu, vreau să spun că din contră. În momentul acesta se lucrează la Legea educaţiei Sorin Câmpeanu, pe care eu îl consider inamicul numărul 1 al integrităţii academice.

Nu-ţi puteai imagina că vine cineva mai rău decât Ecaterina Andronescu.

Nu. Dar ştii ceva? Şi o spun fără niciun fel de reţinere. Este infinit mai perfid Sorin Câmpeanu decât Ecaterina Andronescu. Ecaterina Andronescu, sub acea aparenţă de doamnă, de bunicuţă blândă şi bună, făcea lucruri, totuşi. Ecaterina Andronescu a avut puterea în anumite momente – deşi a măcelărit educaţia, i s-a zis „gropara învăţământului”, eu i-am zis „sinistra educaţiei”, nu ministra educaţiei –, dar nu mi-am închipuit niciodată că poate să existe cineva mai perfid.

Cine-l sprijină acum pe Sorin Câmpeanu?

Toată lumea. Începând de la Palatul Cotroceni, cel mai important sprijin. Practic, gândeşte-te că el este numit ministru al Educaţiei pe mâna preşedintelui Klaus Iohanis, tătucul proiectului „România educată”. Dincolo de Palatul Cotroceni, îl sprijină sistemul. Şi aici nu mai pun sistemul cu „S” mare, ci pun SISTEMUL, cu majuscule – servicii, politică, tot, inclusiv acele grupuri, grupulețe, cercuri şi cerculeţe nevăzute, dar care ştim cu toţii că există şi sunt extrem de influente.

La un moment dat, pe finalul cărţii, nu mai ştiu exact unde, pui în paralel cifrele – în ce fel s-a prăbuşit această maşinărie de acordat doctorate în urma plagiatorilor. Dacă în 2015 numărul total de doctorate acordate era de 4379, în anul următor cifra s-a prăbuşit la jumătate şi niciodată în ultimii 6 ani nu a mai depăşit 2359, cum era în 2019. Lucrul acesta arată că universităţile au redus numărul de locuri scoase la admitere pentru studiile doctorale, dar şi că persoanele dornice să obţină uşor cel mai înalt titlu academic au dat înapoi. Crezi că Sorin Câmpeanu vizează, de fapt, o reîntoarcere la situaţia de atunci?

Nu cred că va mai fi posibil. Dar Sorin Câmpeanu încearcă acum să facă alt lucru, ce încearcă din 2014 încoace, dar acum poate s-o facă printr-o lege nouă. Sursele mele spun că primul lucru pe care vrea să-l facă este să desfiinţeze CNATDCU cu totul, practic CNATDCU să nu mai existe nici măcar ca instanţă de apel. Asta a mai încercat să facă. Acum desfiinţează CNATDCU, nu va mai exista în formula aceasta, iar dreptul de acordare a titlului de doctor va fi dat universităţilor, la fel şi dreptul de retragere a titlului de doctor. Şi acum te întreb: cum va acţiona Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară unde domnul Câmpeanu este rector suspendat, unde şi-a cerut singur verificarea tezei de doctorat, la finalul lunii august? Cum tu nu ai aflat nimic despre rezultatul acelei verificări, nici eu nu am aflat. Deci e o verificare pe care el a cerut-o şi a spus: eu sunt primul!

De ce nu te-ai oferit s-o faci tu?

El a zis aşa: s-o facă universitatea. Uite, după aproape un an, nu avem încă un rezultat al respectivei verificări. Sunt curioasă să ştiu ce a făcut universitatea. Cum crezi tu că va acţiona universitatea? Hai să nu spunem că e numele lui Sorin Câmpeanu, ci un alt rector. Ce va face universitatea, care e condusă de un rector? Ce decizie va lua acea comisie de etică, teoretic independentă, care nu are o subordonare rectorului, dar oamenii aceia lucrează în facultăţi care se subordonează direct rectorului? Cum vor reacţiona acei oameni? Categoric, pot să spun că, de fapt, încercarea este de muşamalizare extinsă a plagiatelor prin non-combatul pe care-l fac universităţile. Crezi că nu vor fi mult mai controlate? 

De fapt, modalitatea de a accede în această Comisie de etică. Nu mă îndoiesc că aşa va fi. Problema este că în aceşti 10 ani care se împlinesc luna viitoare, de când a debutat scandalul Victor Ponta, pentru că, repet, e originea răului, şi, ca să şi explic, e originea răului făcut de încercările de muşamalizare a plagiatului, de atunci încoace, tot ceea ce s-a făcut sau lucrurile importante care s-au făcut s-au făcut tocmai în ideea de a încerca să îngroape acuzaţiile, să îngroape deciziile şi să-i salveze pe plagiatori. Domnul Câmpeanu a fost şi promotorul unor idei pe care le-a şi spus în spaţiul public, poate nu chiar la televizor. El a şi susţinut ideea de amnistiere, adică după 2011 să uităm ce a fost anterior.

Şi promitem că de aici încolo nu va mai fi aşa rău.

Da. Nu poţi să faci lucrurile acestea. Până la urmă, plagiatul nu se prescrie. Dacă găseşti acum o teză de doctorat din 1960, da, plagiatul rămâne acolo. El există, dăinuie, nu ai cum să-l înlături din lucrarea respectivă.

Sunt foarte multe lucruri absurde care apar în cartea ta. Sunt unii oameni care susţin că ghilimelele nu sunt obligatorii, alţii, precum ORDA, care susţine că dacă fontul este diferit nu se poate verifica. Ştiam despre ORDA că e o organizaţie dubioasă. Era Petre Tobă, cu „apud”. De tot râsul. Dar pentru cineva care are o minimă educaţie sau ştie cum funcţionează lucrurile astea, te şochează nivelul ăsta de cascadorii râsului, în care oamenii ăştia evoluează sub ochii noştri. E vreunul care a demisionat dintre toţi cei asupra căruia a existat suspiciunea sau al cărui doctorat a fost dovedit ca plagiat? Un român, să se înţeleagă.

Nu a demisionat, a fost demis, mai degrabă. Este vorba despre generalul SRI Dumitru Dumbravă, care a fost forţat să plece din SRI după ce am scris că a plagiat, dar nu-mi fac mari iluzii, că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. El deja era într-un conflict oarecare cu conducerea SRI şi atunci asta a fost ca picătura chinezească.

De ce au nevoie oamenii ăştia de doctorate?

Aici nu pot să-ţi răspund.

Adică se poate trăi foarte bine şi fără doctorat!

Se poate trăi fără doctorat, evident că se poate.

E un fel de „prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”?

Asta, pe de o parte. O să citez din clasici, o să citez un doctor plagiator, Robert Negoiţă: „A fost şi o modă”. Asta ca să dau un răspuns foarte scurt. Dacă e să dau un răspuns mai elaborat, ar fi aşa: politicienii din România, după 1990, au încercat să găsească metode de a ajunge la vârf şi au uitat ce s-a întâmplat în trecut, în primele guverne de după 1990, şi au observat că, cu excepţia lui Nicolae Văcăroiu, toţi premierii până la Dacian Cioloş au avut doctorat. Toţi. Apoi, un procent de peste 60% dintre membrii Guvernului erau fie profesori universitari, fie aveau doctorat. Probabil mulţi au înţeles că doctoratul ar fi soluţia sau afilierea la mediul academic, soluţia pentru a ajunge într-o funcţie importantă în stat. Şi atunci apare dorinţa de legitimare intelectuală.

Aici e un paradox. Ei vor să se legitimeze printr-un doctorat în care, de fapt, nu cred, pe care ei nu dau doi bani.

Ei nu dau doi bani pentru că nu înţeleg ideea de doctorat, ideea de cercetare ştiinţifică.

Dar când cineva din exterior le arată că ei nu pot fi legitimaţi printr-un doctorat cu plagiat, de ce nu mai dau înapoi? 

Nu mai au cum să dea înapoi. Acum asta este, merg mai departe, poate cel mult fac nişte cruci, scuipă în sân, încrucişează degetele şi spun: să nu ajungă cineva la mine să vadă că am plagiat. Acum nu mai au ce să facă. Ideea este că dincolo de dorinţa lor de legitimare intelectuală, profesională, de a accede la funcţii şi aşa mai departe, statul îşi bagă coada şi inventează o serie de privilegii de tipul: 15% la salariu.

Ei bine, nu că ar avea nevoie de 15%, ei fură destul.

Dar să ştii că pentru unii, în anii 2000, când salariile erau mici şi se trăia foarte greu, de exemplu, în Armată, erai colonel undeva la batalionul nu ştiu care – domnul Ciucă –, nu ştiu dacă aveai ce să furi, mă gândesc. Alţii au avut alt tip de privilegii: intrarea în magistratură. Asta e o chestiune descoperită recent, undeva la finalul anilor 1990 se putea intra în magistratură dacă aveai Facultatea de Drept, evident, fără să mai dai examenul de intrare în INM dacă erai doctor în Drept.

Să fii magistrat cu un doctorat plagiat, nu ştiu ce e mai înspăimântător. Sau să fii medic chirurg cu doctorat în…

Şi încă n-am ajuns acolo. Dar toată lumea-mi spune că este jale şi în medicină.

Poate trebuie, totuşi, un alt om. Nu le poţi face tu pe toate.

Da, nu le pot face pe toate, sunt conştientă de asta. Mulţi îmi spun: dacă am avea vreo zece ca tine! Eu am zis că aş vrea să fac cursuri, să învăţ mai multă lume să facă lucrul acesta.

Ideal ar fi ca aceşti magistraţi cu doctorate plagiate să ajungă să fie operaţi de doctorii cu doctorate plagiate sau false. Nu va fi decât pe internet această afirmaţie a mea, deci nu ne e teamă. 

Nu, dar mă gândeam că ei de regulă se duc pe afară, că au bani, îşi permit. Uită-te şi tu, politicienii noştri, când au avut probleme de sănătate, se operează în străinătate, iar copiii lor merg la studii tot în străinătate. Copiii lui Victor Ponta au făcut şcoala, dar Liceul Britanic sau ceva de genul acesta în România. Liceu privat şi liceu care funcţionează după sistemul britanic de predare.

Poate că Ponta are o ambiţie în viaţa asta, ca măcar cineva din familia lui să aibă un doctorat pe bune.

El a spus că-şi va da un doctorat pe bune. Cine ştie? 

Chiar, ce mai face? Şi să terminăm cu omul acesta.

Nu ştiu ce mai face Victor Ponta, dar poate mă duc la bibliotecă şi dau peste el. 

Pentru că vorbeam de surpriza pe care am avut-o, şi anume să descopăr cel de-al doilea personaj detestabil al cărţii ca fiind actualul ministru al Educaţiei, aveam o pagină cu ce a făcut, dar nu vreau să intru în acest subiect. Aş vrea să vorbim şi despre două personaje puternice şi pozitive, le ştiam, astea mi-au atras atenţia la vremea respectivă, dar aş vrea să le facem un mic omagiu aici. Unul este domnul Mircea Dumitru, rector al Universităţii din Bucureşti, iar celălalt e Marian Popescu, preşedintele Comisiei de etică a Universităţii Bucureşti.

Da, mai este profesorul Andruc, care era preşedintele CNATDCU la momentul respectiv. 

Deci oamenii aceştia, pe lângă faptul că sunt nişte intelectuali în sine, au avut curaj, s-au susţinut foarte bine, au îndrăznit şi mai ales au avut atitudinea să fi fost suficient de şmecheri sau s-au pliat pe atitudinea celorlalţi. Adică au încercat să contracareze şi cu „să zică una şi să facă alta” sau să pară că zic ceva, dar să facă altceva, adică c au încercat şi din răsputeri să contracareze.

Da. De departe, personajul principal şi foarte important cred că este profesorul Mircea Dumitru, din poziţia de rector. Ei s-au temut foarte tare. Au desfiinţat CNATDCU peste noapte, probabil că lumea-şi aminteşte asta. CNATDCU a fost desfiinţat în momentul în care se afla în şedinţă pentru a analiza acuzaţia de plagiat, aici au ras o instituţie pentru a-l salva pe Victor Ponta. În schimb, nu puteau să facă acelaşi lucru cu Universitatea din Bucureşti. Şi de aceea spun că probabil meritul este mai mare a profesorului Dumitru, pentru că a ţinut spatele Comisiei de etică, a lăsat Comisia de etică să decidă şi să-şi facă treaba în mod independent. 

Și aş mai zice că e ceva important în ceea ce face prof. Dumitru. Trage un semnal foarte puternic şi arată că Universitatea care i-a dat titlul de doctor lui Victor Ponta are puterea şi să recunoască plagiatul, să-şi asume o eroare şi să spună că acea teză de doctorat este plagiată şi că titlul de doctor trebuie retras. Profesorul Dumitru face vreo patru cereri – şi eu scriu lucrul acesta – către Ministerul Educaţiei, trimite de vreo patru ori dosarul, era evident pentru el şi pentru toată lumea că Ministerul nu mai are cum să retragă titlul de doctor, pentru că doar CNATDCU putea să facă cererea, dar el se încăpăţânează tocmai pentru a transmite un semnal. Şi semnalul acesta este unul pentru societate, pentru mediul academic.

Mă întreb şi dacă n-or fi fost şi asupra dumnealui nişte presiuni.

Categoric c-au fost. Şi categoric au fost şi încercări de discreditare. Adică n-au fost originali nici în povestea respectivă, au urmat presiunile politice, găleţile de lături publice aruncate în capul său şi al celorlalţi membri ai Comisiei de etică, crucificaţi seara la televizor, la televiziunile prietene şi, bineînţeles, încercări de discreditare ale profesorului Dumitru.

Vreau să le mulţumesc personal acestor domni, Mircea Dumitru, rectorul Universităţii din București, Marian Popescu, preşedintele Comisiei de etică, şi domnului…

Profesorul Marius Andruh, care era preşedintele CNATDCU, instituţia care a decis că Victor Ponta a plagiat, dar verdictul rămas fără putere juridică.

Despre cartea asta, domnul Liiceanu spune că se citeşte ca un thriller, e o tensiune care-l străbate, deşi ştii cum se termină povestea. Bravo pentru simplitatea cu care ai scris şi acurateţea documentării, sper că o citească cât mai mulţi. Vreau să încheiem pe un ton mai destins şi să vorbim şi despre lucruri mai plăcute. Sunt nouă întrebări standard şi una specială formulate pentru tine. Care a fost cartea copilăriei tale?

Cei trei muschetari, Alexandre Dumas. Mi-a plăcut foarte tare şi am citit-o de nu ştiu câte ori. Când am aflat, după o perioadă, că există o continuare, am fost absolut disperată să găsesc După douăzeci de ani. A fost cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult, cu de toate: intrigă, poveste, foarte multă acţiune, pasiune.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Aş putea să spun că e o carte care m-a ajutat într-un moment în care eram vulnerabilă, mă simţeam vulnerabilă. Este cartea lui Brené Brown Curajul de a fi vulnerabil. Şi mi-a arătat că da, pot să las garda jos…

Nu mai spune așa, că ne ascultă ăştia acum!

Ba da, poţi să fii vulnerabil.

Ei trebuie să rămână cu impresia că eşti indestructibilă.

Sunt indestructibilă, dar eu cu mine am voie să am momentele mele în care să zic: sunt vulnerabilă emoţional, nu vulnerabilă în sensul în care şi-ar dori ei.

Aşa mi-ar plăcea să fiu o muscă şi să intru acolo şi să văd cum se oftică ei: „Cum, femeia aia micuţă ne face atâtea probleme de ani de zile!”.Care e cartea clasică necitită deloc sau până la capăt. Iată, vreau să te compromit!

Marin Preda, Moromeţii. Nu am putut să citesc cartea asta.

Nici 1, nici 2?

N-am putut.

Dar ai văzut filmul!

N-am văzut nici filmul. Nu. Dar vreau să spun următorul lucru: am mai avut o carte pe care începusem s-o citesc, dar n-am putut s-o duc la capăt. De fapt, n-am putut să trec de pagina 30, dar am ascultat-o. Şi sper să existe audiobook şi să ascult, mi-am dat seama că unele cărţi mi-e mai uşor să le ascult decât să le citesc. Nu ştiu de ce, poate că în momentul în care citesc îmi fug gândurile în zece mii de locuri şi nu mă concentrez la idee, dar dacă ascult, mă concentrez foarte bine. Aşa am ascultat Război şi pace, apropo.

Asta mi se pare amuzant că n-ai citit Moromeţii, unde e o replică foarte bună pentru discuţia noastră: „Depinde după facultăţi!”.

Probabil mi-ar fi intrat replica aceasta, dar nu o aveam.

Deci dacă termină de citit Moromeţii, polițiștii au şi ei ceva în faţa ta. Dintre cărţile pe care le-ai citit recent, din orice domeniu, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Zorba grecul, ca să dansez dansul nebun al lui Zorba.

Dar îţi permiţi să pleci în vacanţă?

Mi-aş dori să plec, anul ăsta am nevoie să plec. Şi chiar mi-aş dori să plec în Creta.

Vezi unde te duci şi ce faci, că ăştia sunt după tine!

Mă îndoiesc.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Am câteva idei, dar nu mă pot decide.

Zorba Grecul, eventual.

Da, Zorba Grecul mi-a plăcut foarte tare.

Oricum nu într-un doctorat.

Nu, în niciun caz. 

În La Medeleni nu ţi-ar plăcea să trăieşti?

Ba ar fi drăguţ şi acolo. Hai să zicem tot pe plajă în Creta, dar în acei ani cred că ar fi foarte frumos, şi cu peisajele acelea foarte sălbatice pe care le descrie el.

Ce scriitor din istorie ai invita la cină sau la un pahar de vin?

Eu l-aş invita pe Gabriel Liiceanu.

Asta e banal! Se poate face. Am zis din istorie. Cineva care nu mai e. Poate fi şi un jurnalist, dacă ai vreun jurnalist mai vechi.

L-aş invita pe Hemingway.

Să ştii că este cel mai solicitat scriitor la această întrebare, în primul rând pentru că toată lumea-şi imaginează că ai sta undeva pe malul unei mări, ai bea nişte gin şi ai povesti aventuri din război. Ce muzică ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Aş trimite cele trei trupe pe care eu le ador: Queen, AC/DC şi The Doors.

Asta asculţi tu, AC/DC?

O, da, ştii ce-mi place în maşină? Când e la radio vreo piesă AC/DC, sigur volumul la mine va fi la 20. Cu siguranţă. Îi ador!

Întrebarea a opta avea un sens mai general decât are în actuala situaţie internaţională, când avem un război aproape, de asta te-aş ruga să faci abstracţie de Războiul din Ucraina. Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea? Am făcut menţiunea cu Ucraina pentru că, în mod cert, orice om normal şi-ar dori ca războiul acesta să se termine.

O problemă a umanităţii sau o problemă cu care oamenii se confruntă?

Your choice.

Cancerul. 

Ai vreun loc preferat din București, acest oraş iubit şi hulit în egală măsură. Locul poate fi orice: o stradă, o cafenea, un muzeu, o bibliotecă, nişte arhive.

Îmi place să mă plimb foarte mult pe străduţe, prin cartiere.

Hai să nu spunem care!

În toate cartierele vechi îmi place foarte tare să mă plimb pe străduţe. Nu neapărat în parc, mai degrabă mă găseşti plimbându-mă pe străduţe.

Pentru întrebarea a zecea ne întoarcem cumva la personajul pe care l-am dezbătut în seara asta. Sunt sigur, şi tu eşti sigură, şi e normal să fie aşa, primul cititor al cărţii acesteia, după redactor, editor, corector cred că este Victor Ponta însuşi, cred că a citit cartea, sunt absolut convins şi sper s-o fi citit-o. Să zicem că te sună şi zice: sunt Victor Ponta, am citit cartea. Aş vrea să vă invit să discutăm puţin despre ea. Te-ai duce? Şi dacă te-ai duce, ai avea vreo întrebare pe care să i-o pui lui Victor Ponta, una la care singură nu ai găsit răspunsul?

Cred că m-aş duce și l-aș întreba de ce a permis OUG 94. Este ordonanţa care a modificat Legea educaţiei şi prin care a fost introdus dreptul de a renunţa la titlul de doctor. Şi să spună el, procurorul şi juristul, cum poate să justifice legal şi moral o asemenea decizie.

Sper să ne fi ascultat şi ei, să fi fost urmăriţi de toată lumea. Pe facebook am văzut că e un festival de dragoste pentru tine când postezi ceva, şi mă bucur, cred că e importantă şi susţinerea tuturor.

Cu siguranţă este importantă susţinerea şi m-a ajutat să trec peste destule momente de deznădejde.

mai 2022