„Am fost de foarte multe ori îndrăgostit, asta mi-a ţinut scrisul în viaţă”

interviu cu Emil BRUMARU 

Marius CHIVU: Domnule Brumaru, sunteţi poate singurul poet român pe care-l cunosc care spune că nu scria decât când avea momente intense de fericire. De obicei ştiţi celebrul vers „happiness writes white”, fericirea nu scrie niciun rând.

Emil BRUMARU: Era şi ca un protest împotriva celor care scriau numai despre lucruri spăimoase, despre cosmos, chestii din astea. Am debutat în 1967 în revista Luceafărul şi în 1970 în volum. Era perioada în care erau la modă Necuvintele lui Nichita Stănescu, dar apăruseră şi Leonid Dimov, şi Mircea Ivănescu, deci erau şi cei din partea cealaltă. Stând la ţară, eram medic atunci, la Dolhasca, aveam şi o gazdă foarte gospodăroasă, avea atelier de tâmplărie, repara ceasurile din sat, din comună, aveam livadă în spatele casei, grădină de flori, fântână, omul era un om serios, avea fântâna lui, adică nu se ducea la fântâna altuia. Plus că trecea trenul la vreo cinci metri de casă şi era şi un canton, era o cantonieră, Sultănica, cu un fanion galben, care stătea la orice tren. 

Deci aveam foarte multe elemente, plus restul satului, umblam pentru vaccinări, intram în foarte multe case, aveam foarte multe elemente concrete. Era şi un sat de romi, de ţigani, care mă iubeau foarte mult, ei toţi cântau la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, deci erau tipi mândri că ei sunt în ansamblu, iar soţiile lor, care făceau câte o droaie de copii, stăteau acasă. Ele veneau la spital să se interneze ori când năşteau, ori când voiau să mănânce carne, că la spital era felul doi cu carne.

Adică veneau şi se internau.

Veneau şi se internau cu o răceală, cu copilul, dacă aveau copil, dar ele – eu le spun ţigănci, cum să le spun altfel, rome? – dădeau sân până când le muşca sfârcul şi nu mai puteau rezista. Deci veneau ca să mănânce mai bine. Pentru că tot satul era colectivizat, ele nu se duceau deloc, deci n-aveau nicio zi de lucru ca să ia bani, nu ştiu cât le dădeau acolo pentru zilele de lucru, stăteau pur şi simplu acasă. Şi, fiind medic, aveam contact cu foarte mulţi. În fiecare zi veneau. Ştiu că la început, naiv şi cam amărât, în primii ani mă gândeam că nu se mai termină, adică aveam impresia că la un moment dat bolnavii ăştia o să se termine, adică tot satul e bolnav? Dar după aceea m-am obişnuit, nu mă mai obseda chestiunea asta. Veneau şi noaptea, băteau în geam. Erai la dispoziţia lor.

Nu mai ştiu, câtă vreme aţi fost medic?

Doisprezece ani. Din 1965.

Şi de ce aţi plecat?

În primul rând, eu medicina asta nici nu ştiu de ce am făcut-o. Cred că părinţii mei ţineau foarte mult să intru la medicină, că ei aveau mentalitatea asta. Erau basarabeni amândoi, eu m-am născut în Basarabia, şi când au venit ruşii, am venit în Regat, taică-meu era ceferist, a venit cu CFR-ul, a fost chemat. Şi ei spuneau: la ţară, popa şi cu medicul sunt principalii oameni.

Amândoi preocupaţi de naştere şi de moarte.

Da. Şi pe atunci se făceau zece clase, nu douăsprezece, ca acum, era sistemul rusesc. Eram la colegiul naţional de acum, clasele nu erau mixte, erau numai de băieţi, se chema LB1 – Liceul de Băieţi numărul 1. Fetele erau în alt liceu, mult mai departe de noi. Deci eram numai băieţi, ceea ce iar era şocant, că dacă aveam o profesoară mai drăguţă, toţi ne uitam foarte atenţi la dânsa, în amănunt le ştiam.

Dar învăţaţi şi mai bine, prin urmare.

Nu ştiu. În clasa VI-a şi a VII-a am fost chiar mediocru, adică ştiu c-am avut şi corigenţă. Dar nişte corigenţe cărora nu le dădeam importanţă, adică eu băteam mingea pe lângă Teatrul Naţional şi-mi spuneau: „Hai, băi, că azi e corigenţă la nu ştiu ce obiect” – ştiu c-am avut la biologie, unde învăţam chestii din astea, tundra, stepa, adică tot din Rusia. Şi la limba rusă, făceam aproape zilnic, ştiu c-am rămas şi acolo corigent. În rest eram bun.

Dar nu citiţi în rusă? Parcă citiţi.

Nu, nu citesc în rusă. Dar nu ştiu limba rusă.

Dar sunteţi iremediabil îndrăgostit de literatura şi personajele literaturii ruse.

Asta e altă poveste. Cehov, Dostoievski, Tolstoi.

Cehov, alt medic.

Alt medic. Pe el l-am citit. Atunci apăreau la Cartea Rusă, era o editură. Cred că erau vreo douăsprezece volume Cehov, Tolstoi la fel a apărut într-o serie măreaţă, şi cartonate. Dostoievski mai greu, s-a tradus mai târziu.

De care vă simţiţi cel mai apropiat, dacă ar fi să alegeţi dintre toţi scriitorii ruşi?

Nu pot alege unul.

Dar să zicem că v-ar obliga cineva.

Ce femeie ai iubit mai tare… adică nu mai ştii exact, doar nu pui termometrul şi vezi cum se ridică mercurul ca să-ţi dai seama. Ştiu că la Dolhasca acolo, după-masa eram cam liber şi citeam, am citit tot Cehov, între timp apăruseră toate volumele, în ediţia de la Cartea Rusă. Citeam foarte mult acolo, după-masă citeam, n-avea nimeni voie să vină, erau foarte mulţi profesori, era liceu, şi le-am spus clar: până la ora șase nu vine nimeni, mă lăsaţi în pace, că veneau şi mai beam, jucam poker, erau meşteri în jucat poker. Jucam poker cu popii, erau mai mulţi popi acolo, și cam pierdeau.

Pe bani?

Dar bineînţeles! Nu jucam pe boabe de fasole!

Pe cărţi!

Cum pe cărţi?

Pierdeai un Cehov, câştigai un…

Fii serios! Nu aş fi riscat eu, că eu pierdeam la început, jucam la cacealma, se prindeau toţi, câştigam şi după aia pierdeam tot. Adică rămâneam la acelaşi nivel, cu cât intram, cu atât ieşeam dintr-un joc de poker. Cel mai tare pierdea preotul, popa Cârneală, nu ştiu dacă mai trăieşte. Odată mi-a venit pe la douăsprezece noaptea, mi-a bătut în geam – ăsta e un caz – zice: „Mi-a intrat un purice în ureche şi e înnebunitor!” Adică un purice se zbătea în urechea lui, nu în asta exterioară, se zbătea atingându-i timpanul. Şi eu ce să-i fac? Şi-i spun: „Uite, părinte, stai aşa cu capul într-o parte şi eu îţi torn nişte apă cu o pâlnie în ureche şi înecăm puricele.” Şi într-adevăr, mi-a reuşit metoda, l-am salvat pe popa Cârneală atunci.

Apropo de citit. Mai citiţi la fel de mult?

Nu, acum nu mai citesc chiar aşa de mult. Am avut şi nişte operaţii la ochi, cataractă la ambii, şi iar după aia o chestie cu laser. Nu, dar cumpăr cărţi. Adică eu sunt exact ca cei care când se duc într-o crâşmă, într-un bar, beau un pahar de votcă sau de nu ştiu ce, şi după aia beau până nu mai au niciun ban. Cam aşa sunt cu cărţile. Nu ajung chiar să nu mai am niciun ban, dar iau foarte multe cărţi şi sunt multe librării, prin malluri, prin centru.

Mai aveţi loc în casă de cărţi?

Tocmai asta e problema, că nu prea mai am loc. Mai şi cad din când în când.

Dar cădeţi pe cărţi.

Am foarte multe. Deja îmi dau seama că ar trebui să trăiesc vreo trei sute de ani ca să citesc tot ce am acolo. Dar mie-mi vine să citesc cărţile şi în ediţiile pe care le-am citit prima dată, pentru că dau peste însemnări. Iar alt obicei, asta de la Shakespeare mi s-a tras, scriu pe cărţi. Când are o replică acolo, în Visul unei nopţi de vară, de exemplu, pe marginea cărţii, jos, sus, pe lateral, eu scriu în continuare replica, dau indicaţii de regie. Am cărţi care nu pot fi împrumutate. La Cehov la fel, scriu pe margine, completez, cum îmi vine mie la îndemână. Dar cel mai mult pe Shakespeare pot să fac asta, pentru că intru într-un anumit ritm, el chiar dacă n-are rimă la vers, intră în ritmul acela şi continui replica. Mai ales la tipe, le fac nişte replici foarte lungi sau le dau indicaţii: iese, intră, fac o reverenţă, cad în genunchi, cum îmi trăsneşte mie atunci. 

La un moment dat, când citeam într-adevăr, mă văitam tot timpul. Adică, în momentul în care citeam, mă gândeam: dar aş putea să scriu în timpul ăsta. Când scriam, mă gândeam: aş putea să citesc în timpul ăsta. La un moment dat s-a combinat. Adică scriam pe cărţi, deci şi scriam, şi citeam. După aceea m-am potolit. Am câţiva autori pe care-i plac. Uite, când nu mai pot citi nimic, adică nu-mi mai vine să citesc, citesc Gombrowicz. E tradus cam tot, în afară de Jurnalul intim, care am înţeles că a apărut în Franţa acum vreun an-doi, ăla nu e tradus.

Şi ce citiţi, Pornografie, Trans-Atlantic?

Da, Trans-Atlantic, Ferdydurke, mai e Posedaţii, apărut pe la Paralela 45, Jurnalul, care e în două volume, ai de citit. E un vraf apreciabil.

Nu ştiam asta despre dvs.!

Gombrowicz mă scoate din plictiseală. E foarte special acest autor. Când am fost odată la Neptun – era festivalul organizat de Uniunea Scriitorilor –, era şi un polonez care spunea că la ora actuală Gombrowicz încă nu este băgat în manualele şcolare. Deşi e un mare scriitor.

Domnule Brumaru, în 2016, la Humanitas, v-a apărut o carte care se cheamă Amintiri din rai, şi aveţi acolo un poem a cărui primă strofă vreau s-o citesc: „Mă mir mereu cum poeţii/ Pot scrie-n timpul vieţii!/ După ce mor e altceva,/ Au linişte, poate scrie oricine ce vrea!/ Nu-i presează, nu-i tulbură nimeni/ La suflet, la minte, la inemi,/ Nu-s enervaţi de facturi, de întreţinere,/ De femeile coapte sau de alea prea tinere./ Tot să fii mort!/ Veşnicia-i cel mai complet sport!/ Îţi dezvoltă ideile, celulele, viermii/ Și-n frigul sub zero al iernii.” Cred că acesta e tot poemul care se cheamă „Uimire”. Presupunând că într-adevăr poeţii pot scrie chiar şi în timpul vieţii, credeţi că e o vârstă anume pentru poezie? 

Am început să scriu mai mult, dar scriam foarte prost, când m-am îndrăgostit în vacanţa mare dintre clasa a VII-a şi a VIII-a. A venit o fetiţă din Bucureşti, Gabi, care stătea chiar în curtea teatrului, în clădirea în care se făceau decorurile. A stat zece zile. Chestia este că în zece zile noi eram îndrăgostiţi total unul de altul.

Pe viaţă.

Da, aşa părea. Ea a plecat, bineînţeles, şi atunci am început să-i scriu scrisori în versuri. După ce a plecat, eu am făcut o hepatită epidemică, spuneam că din cauza tristeţii. Scriam foarte prost, dar eu nu-mi dădeam seama. Cum mi-am dat seama: la un moment dat, mult mai târziu, ea mi-a adus scrisorile pe care i le-am trimis. Când am citit, mi-am pus mâinile în cap cât de naive şi cu influenţe ba de la Eminescu, ba de la Minulescu, ce citeam.

Eraţi, totuşi, un copil!

Copil? Da. Eu cred că ea era mai precoce decât mine, mental. Scrisorile nici nu le trimiteam la ea acasă, ea era din Bucureşti, trimiteam la o soră a mamei, ca să nu ştie mama că ea primeşte scrisori de dragoste. Culmea că sora aceea locuia pe Calea Griviţei, deasupra unui restaurant care se chema „Vraja mării”, adică era foarte poetică situaţia.

Mai faceţi asta? Scrieţi scrisori?

Am scris enorm, mai ales la Dolhasca.

Ştiu că aţi scris, că volumul III din Opere complete, Cerşetorul de cafea, este după mine foarte frumos.

Scriam din suflet. Pe toţi îi chemam la mine. Astea sunt scrisorile – acum o să zică alţii: cum de aveai tu scrisorile tale, dacă le trimiteai? Păi pe Şerban Foarţă l-am rugat să le xeroxeze să mi le trimită, la Leonid Dimov am rugat-o pe fiica lui să mi le trimită tot aşa xeroxate. Lucian Raicu nu mi-a răspuns niciodată.

Nici ceilalţi părea că nu vă răspund.

Da. Dimov îmi mai trimitea câte un pelican, un leu, un tigru, ilustrată, şi pe dos scria câteva cuvinte acolo. Deci le-am recuperat. A fost şi o întâmplare care ma făcut atent. Ca să explic: eu scriam scrisorile la indigo. Deci puneam foaia de hârtie albă, indigo şi altă foaie şi scriam, ca să-mi rămână şi mie. Asta mi s-a întâmplat din cauză că toate scrisorile pe care le-am scris Tamarei, deci a doua mea soţie, care e acum în America – şi e la a treia căsătorie, eu am numai două căsătorii, ea m-a depăşit cu o căsătorie –, deci scrisorile mele adresate ei au fost luate, confiscate de Securitate de la ea. Vreo șapte sute de scrisori într-un an.

Șapte sute de scrisori într-un an?

Da. Scriam câte cinci, șase scrisori pe zi.

Şi cum le trimiteaţi, pe toate în acelaşi plic?

Nu. În plicuri separate şi nu le trimiteam din Dolhasca, aveam deja o maşină – şi cu maşina e o poveste, cum de am avut eu maşină – şi mă duceam în Fălticeni sau chiar la Suceava şi le puneam la post-restant, Podul Iloaiei.

Cum aveaţi dvs. maşină?

Unui amic i-am bătut la maşină volumul de debut, cumpărasem o maşină de scris portabilă Consul. Şi a spus: dă-mi mie un volum şi fă-ţi şi tu un volum şi-l duc eu la Editura Tineretului, că acolo a apărut, într-o colecţie care se cheamă Luceafărul. Şi Virgil Mazilescu a apărut aşa, în colecţia aia a debutat. Mulţi au debutat acolo. Numai că la mine, din momentul când am trimis până la apariţie, au trecut vreo trei ani, editura şi-a schimbat numele, se chema Albatros acum, era Nicolae Ioana cred redactor sau director, şi Nicolae Oancea era redactorul cărţii, care mi-a şi scris că este o carte care merită să fie publicată. Înaintea publicării mi-a dat un telefon la spital Nicolae Ioana – era un telefon cu manivelă, vechi, ca pe front – şi mi-a zis că trebuie schimbat titlul. Titlul era Fluturii din pandişpan. Eu chiar n-am realizat de ce. Zice: „Cineva de sus”. „Cât de sus?” Cineva de foarte de sus, nu mi-a spus cine. Îi spun: „Eu i-am dat titlul ăsta, dvs. daţi ce titlu vreţi.” I-a dat titlul Versuri. Simplu. Critica: „Ce modest este acest poet!” Dar pe naiba! A avut succes cartea aia.

Şi cu maşina?

Pe cartea asta am luat Premiul Uniunii pentru debut. Care era un CEC cu care jucai şi la câştigarea unei maşini.

Un carnet de CEC.

Da, un carnet de CEC de 5.000 de lei. Şi am câştigat pe CEC-ul ăla o maşină de 72.000 lei. Că atât era o Dacie 1300.

N-am mai auzit de un poet aşa de norocos.

Culmea, am fost. Ce vâlvă a fost în sat! Şi m-am trezit aşa. Au venit profesorii, care de-abia aşteptau un motiv ca să mai bea ceva. Ei îmi aduceau vin de Probota, e un vin foarte acru – aveam zeci de sticle, că nu puteam să beau atât. Îmi aduceau muzicanţii, romii, că mă purtam frumos cu ţigăncile. Şi prindeau o floare, şi noi beam vinul cu macaroana. Băgam o macaroană până în fundul sticlei – ea se muia între timp – şi sorbeam până la floare. Adică floarea se lăsa în jos până când mai rămânea puţin şi luam altă sticlă, băgam altă macaroană uscată, se muia şi ea. Deci, beam vin cu macaroana, cu profesorii. Ăştia erau ceva… toţi erau băutori. Însă eu mi-am impus la un moment dat. Eu dacă beam două şpriţuri, nu mai puteam scrie în ziua respectivă nimic. Scriam numai dimineaţa, până pe la nouă, când mă duceam la spital, sau după-masă, în livadă, în spatele casei, în linişte, aveam două şezlonguri şi nu mă prea băteau la cap.

Când aţi fost ultima oară la Dolhasca?

Am fost după vreo patruzeci de ani. N-aş putea spune anul. Cu ocazia unui FILIT a fost făcut un film mic, şi m-am dus exact unde am stat eu în gazdă, casa n-a fost dărâmată, era o doamnă acolo care bineînţeles că m-a primit, camera unde făcusem eu o sobă de teracotă, foarte mare, cum sunt în sălile de aşteptare, dublă. La început aveam un godin şi trebuia toată noaptea să mă scol să bag lemne în godin. Am fost atunci, dar era cu totul altceva. Spitalul era cu încă un etaj făcut, luase un preot, era particular.

Dar soba mai era în cameră?

Soba era. Era o cameră foarte mare, gazda ar fi vrut acolo să facă un fel de prăvălie sau aşa ceva. La geamuri erau nişte chestii ondulate din fier în formă de floare, ca să nu fure din prăvălie. Două geamuri foarte mari. Eu practic aş vrea să stau undeva la ţară, să nu mă bată nimeni la cap.

Vă bate cineva la cap?

Nu mă bate la cap, cine să mă bată la cap? În primul rând la mine nu se poate intra, unde să-l duc? Două camere care sunt ale mele, o cameră a fiicei, în camerele mele este dezordine monstruoasă, şi în dormitor, şi în camera cu computer. E o cameră cu televizor, un dormitor. Deja sunt îngrozit de cărţi, pentru că te apasă. Totuşi, am optzeci de ani, când mai citesc? Ce vreau? De cumpărat tot cumpăr, zic: „Asta o citesc sigur. Trebuie să învăţ să scriu nu ştiu ce, să văd cum scrie ăsta”. Sunt foarte curios cum scrie fiecare, dar ajung numai să le răsfoiesc. Mai mult îmi plac cele luate de demult, cu însemnări. Demonii lui Dostoievski sunt scrişi printre rânduri cu creionul, dar sunt şi de Gombrowicz, pe care-l folosesc ca un fel de urgenţă.

Am un fragment dintr-una din scrisorile dvs. către Şerban Foarţă, din 1977, amândoi aveaţi un pic peste treizeci de ani atunci. Şi-i spuneaţi aşa: „Nu-i aşa că poezia există? Spune, nu-i aşa? Mergi pe stradă şi deodată vezi un zid de cărămidă şi-ţi vine să cazi în genunchi sau vezi un gard sau o cişmea subţire în fundul unei curţi, picurând veşnic pe o lespede, mai ales vara, când tot ce-i piatră frige, alături de o găleată goală. Sau te urci cu sufletul pe-o scară sprijinită de cine ştie când, sau chiar îţi vine să săruţi mânerul de alamă al unei uşi. Nu-i aşa că poezia există?” Mai aveţi sentimentele astea când mergeţi pe stradă şi vedeţi o scară şi o cişmea?

Astea sunt imagini luate de la periferia Iaşiului. Când m-am reîntors de la Dolhasca, aveam treizeci și cinci de ani, nu mai aveam nici serviciu, opt ani n-am avut serviciu atunci. Din 1975 până în 1983 n-am avut serviciu, şi circulam foarte mult, mai ales la periferie. Când eram student, la fel, vara mai ales, dacă nu mă duceam la Curtea de Argeş, unde aveam rude, circulam mai ales la periferia oraşului, pe străzile alea mici, cu femei leneşe care întind rufe pe sârmă, se ridică în vârful picioarelor să atingă sârma aia să pună cleştişorii, cară o găleată de apă, intră în case cu cerdacuri, intră în camere care prin ferestre sunt întunecate, nu ştii ce se întâmplă, reapar altfel, au picioarele parcă mai albe când ies din camerele alea întunecoase. Toate chestiile astea mărunte aparent şi cotidiene se înregistrau nu ştiu unde, în mine. Oricum, îmi plăceau foarte mult, şi atunci le descriam, mai şi inventam cred câte ceva. 

La un moment dat, când am venit în Iaşi, ştiu că i-am propus Tamarei, eu pentru Tamara am venit în Iaşi, am fugit de acolo, ea era în clasa a XII-a, i-am spus: „Hai să facem un recensământ al cişmelelor din periferia Iaşiului, să notăm fiecare cişmea.” Şi a vrut şi dânsa şi cred că trebuie să fie prin carnetele mele recensământul ăla al cişmelelor, nu l-am făcut pe tot, că erau foarte multe, toate străzile aveau cişmea, mai ales cele periferice nu aveau fântână, aveau cişmea. Un grup de case au câte o cişmea ori în curte, ori în afara curţii.

Acum, nemaifiind cişmele, vă mai plimbaţi?

Acum nu mă mai plimb. Asta e problema, că nu prea umblu. Acum umblu prin librării şi tot caut cărţi mai de demult apărute, prin malluri, prin centru, sunt destule, prin cartiere sunt librării.

De la periferie la mall! Prin câte locuri ajunge omul să umble într-o viaţă!

La mall mă duc direct în librărie şi acolo sunt cărţi. Unele au cărţi apărute cu zece, cincisprezece ani în urmă. Cu anticariatele stăm prost în Iaşi, e pe Lăpuşneanu, în centrul vechi, cum s-ar spune. La Bucureşti, centrul vechi e mare, tot să mergi pe acolo, dar în Iaşi e scurt, sunt vreo șase anticariate la stradă. Chiar pe strada pe care stau eu este un anticariat, Sofia. Culmea e că iau cărţi pe care le am. Am dublete foarte multe pe care vreau să le fac cadou. 

La un moment dat miam dat seama că totuşi îmbătrânesc. Cum mi-am dat seama că îmbătrânesc? Femeile în primul rând au început să aibă un soi de respect faţă de mine, îmi spun „bună ziua, domnule Brumaru”. La poştă: „Vă lipesc eu timbruleţul pe pliculeţe?” şi mă ia cu diminutive. Au un soi de respect – asta în faza iniţială. După aia, o lipsă totală de respect, nici nu te vede, n-are treabă cu tine, se uită ca prin sticlă. Şi a treia etapă, actuală, e că am dublete, triplete, vreau să le fac cadou şi alea se feresc, parcă le dau otravă! „Nu, nu vreau”. Zic: „Hai, măi, e o carte despre Joyce, aia a lui Mircea Mihăieş, şi o să-ţi folosească.” „Nu, lăsaţi, am de citit!”

Domnule Brumaru, mi se pare că nu mi-aţi răspuns la o întrebare anterioară, anume dacă mai scrieţi scrisori.

Scrisori nu, şi asta e păcat. În primul rând că nu mai scriu, doar când sunt în dormitor, în camera în care dorm, scriu în carnet. Am un carnet destul de mare, scriu cu pixul. Dar obişnuiesc să scriu la computer, scriu pe Facebook.

Dar nu mai aveţi un „adrisant” anume.

Nu. Bine, sunt cei care ştiu că o să citească. Am trei faze. Am scris numai de mână la Dolhasca, după aceea am scris numai la maşina de scris, aveam câte două-trei rubrici pe săptămână după ce am venit în Iaşi. Am spus că opt ani n-am avut serviciu deloc.

Şi din ce aţi trăit atunci?

Este un CAR, aşa se cheamă, deci doisprezece ani de practică medicală, din fiecare leafă se lua pentru Casa de Ajutor Reciproc sau aşa ceva. Şi în doisprezece ani s-a adunat o sumă. După aceea, eu stăteam la părinţi, Tamara avea bursă, învăţa foarte bine, a intrat la facultate, la Latină-Română, avea şi ea nişte bani.

Ce diferenţă de vârstă era?

Au aveam treizeci și cinci şi ea avea nouăsprezece ani. Faci tu diferenţa.

Șaisprezece ani?

Șaisprezece ani jumătate, cam aşa. Îmi plăcea foarte mult diferenţa. Dar eu am cunoscut-o când era elevă. Când mergea cu mine, îşi scotea matricola, pentru că şio punea numai cu un ac când se ducea la şcoală.

Deci o scoteaţi în oraş îmbrăcată în uniformă?

Da. Şi-i plăcea să umble în uniformă. Era o chestie. Pe atunci era obligatorie, acum nu mai este obligatorie uniforma.

Simţiţi lipsa uniformelor pe stradă?

Mie-mi plac elevele în uniforme. Unde stau eu, pe Cuza Vodă, foarte aproape este un liceu de artă, muzică, pictură, „Octav Băncilă”. Şi trec tipele astea în uniforme, ele au uniformă, cu violoncele, cu flaute băgate în huse, zic: „Uite, astea parcă-s nişte teroriste, scot odată şi îi rad pe toţi!” Există o bucurie de a vedea fete tinere, care vorbesc totdeauna tare, gălăgios, când trece câte un grup, fac o gălăgie pe stradă de te zăpăceşte, dar care-s foarte indiferente. N-au treabă cu restul lumii, ele în grupul ăla gălăgios.

N-au fost aşa mereu?

Bine, au fost aşa mereu, dar eu n-am fost aşa mereu. Eram altfel.

Cum eraţi?

Aveam un soi de voioşie sufletească permanentă, care mă făcea să scriu. Chiar dacă aparent eram posomorât, dar înăuntru mişunam. Eu am fost serios, eram un tip îmbrăcat foarte frumos ca student, eram foarte serios, dar în mine era un vârtej permanent.

De obicei auzi viceversa, că eşti vesel pe din afară şi înăuntru eşti chinuit.

Eu căutam tot timpul să prind nişte amănunte, îmi plăcea o cataramă de la nu ştiu ce talie de femeie sau de puştoaică, o cărămidă care se sfărâma încet, era cu un colţ deja căzut, adică găseam foarte multe când mergeam pe stradă, şi chiar făceam versuri. Păcat că le uitam. La un moment dat aveam un carneţel pe care-mi notam atunci pe loc, când ajungeam acasă uitam. Făceam poezii pe stradă. Ştii că se fac şi prin somn, asta la Dolhasca mi s-a întâmplat.

Cum aşa?

Adică mă chinuiam la o poezie extraordinar de mult, câteodată. Obişnuit scriam fluent, adică mergeam pe drumul dintre spital şi casă, era o lumină cu totul specială acolo sau o vedeam eu în felul ăsta, venea poezia şnur în cap. Unde nu găseam cuvântul era loc gol. Mă duceam acasă şi imediat transcriam să nu uit. Atunci nu uitam, acum uit. Trebuie să repet versurile în cap până acasă, să mă ţin de ele, să fiu atent. Dar câteodată mă chinuiam extraordinar de mult. Ştiu când am scris Detectivul Arthur, nu-mi ieşea a şaptea elegie şi m-am chinuit o zi întreagă şi am lăsat-o baltă. Dimineaţă, cum m-am sculat, s-a terminat imediat. Strofa care trebuia să fie a curs dintr-un foc.

Somnul e un sfetnic-poet bun.

Nu. Ele se lucrează în continuare, cred, în inconştient.

Cu toate astea, aţi scris tot timpul. Adică sunteţi un poet longeviv.

Bine, sunt amintiri.

Amintiri, neamintiri, le scrieţi acum. Cărţile de poezie pe care le-aţi publicat în ultimii ani la Humanitas sunt poeme noi.

Da, sunt poeme noi, şi mai am încă. Dar acum nu mai am încrederea pe care o aveam înainte.

Încredere în ce?

Încredere în ce scriu. Adică mi se pare că, totuşi, curge permanent – ce e chestia asta? Scriam foarte uşor, nu mă chinuiam. Foarte rar când mă chinuiam, când voiam să scriu ceva anume, atunci începea chinuiala. Scriam atât de uşor, îmi veneau atât de rapid toate strofele, una după alta, doar câte un cuvânt lipsea, şi trebuia să am răbdare. Uneori aşteptam câte trei luni pentru cuvântul ăla. Scriam atât de uşor, încât mă opream din scris. Spuneam: gata, nu mai scriu, nu se poate, e prea uşoară treaba. 

Şi nu mai simţiţi aşa?

Nu. Acum sunt într-o perioadă în care spun: mai stai aşa, potolit, mai sunt vreo două-trei luni până împlineşti optzeci de ani şi după aia mai vezi ce mai iese, dacă mai iese. Dar am material pentru vreo patru cărţi care deja sunt scrise şi una care se scrie, acum mi-a venit o idee, cred că anul ăsta. Deci am cam cinci cărţi în proiect.

Domnule Brumaru, apropo de cărţi scrise, nescrise, nepublicate încă, am făcut eu o listă cu toate subgenurile pe care le-aţi abordat în poezie, şi am zis că aţi scris cântece, scrisori, elegii, elogii, ode, imnuri, sonete, psalmi, rugăciuni, testamente, epitafuri, distihuri. Le-aţi scris pe toate. Dincolo de imaginar şi limbaj, poate nu s-a vorbit suficient de mult despre dexteritatea asta prozodică, uşurinţa cu care v-aţi mişcat printre speciile lirice.

Bine, dar eu am şi citit. Acum nu mai citesc aşa, dar citeam tot timpul poezii, eram în ritm. În fiecare an reciteam tot Eminescu Versuri, nu cele politice. Dormeam cu Arghezi la cap, cu Bacovia la cap din studenţie. Cel mai greu mi s-a părut Bacovia, dar la un moment dat m-am luminat şi cu Bacovia. E foarte greu să fii un poet ca Bacovia. Deci, lectura îmi ajuta scrisul. Scrisul îmi crea nostalgia lecturii.

E vreun poet pe care l-aţi înţeles sau l-aţi descoperit mult mai târziu, foarte târziu? Sau aţi început să-l iubiţi mai târziu?

Cred că Bacovia a fost mai târziu. Dar eu la paisprezece ani am prins Postumele lui Eminescu, chiar atunci au apărut. Deci aveam lecturi. În acelaşi timp, am găsit la anticariat Baudelaire, în franceză. Nu prea ştiam eu franceză atunci, am citit cartea, am dicţionarul, am tradus, am citit pe Baudelaire-ul ăla tot, un an am citit numai poezie şi vorbeam în versuri. Aveam un văr şi-l enervam că vorbeam în versuri. După aia s-a întâmplat, mi-a căzut Călinescu, Compendiu al istoriei întâi. După aia mi-am făcut rost de Istoria literaturii, cu aia am dormit la cap toată studenţia. Aveam o cunoştinţă, preda idiş, un coleg de-al mamei, şimi făceam rost de la el de cărţi care erau interzise pe atunci. Nu se pomenea de Arghezi. De Bacovia da, a fost publicat mai înainte, că avea partea aia de stânga, „dar în curând voi da la cap”, „eu sunt un monstru pentru voi”. Şi am avut posibilitatea să citesc Blaga, ediţii definitive, mult mai târziu au fost cele cu Postumele lui Blaga. 

Am avut noroc. Eu am avut foarte mult noroc, să ştii că asta e foarte important. Trebuie să ai noroc. Adică părinţii mei, mama era profesoară, taică-meu era ceferist. Totuşi, apăreau cărţile acestea foarte importante. Un Călinescu mare să-ţi faci rost şi să stai ani de zile cu dânsul. Călinescu are umor, am învăţat enorm. Când am citit prima oară Compendiu, am citit-o ca pe o carte de aventuri, în sensul că habar n-aveam de scriitorii ăia şi i-am descoperit prin Călinescu. Cred că mai mult prin mama mea aveam cărţi foarte importante care erau în casă.

Ce preda mama dvs.?

Ea era învăţătoare la început. Cu ea am făcut clasa I şi a II-a – să faci cu maică-ta clasa I şi a II-a e greu! Clasa I am făcut-o de două ori, prima dată la cinci ani, că n-avea cu cine să mă lase acasă, şi mă lua în clasă, şi după aia în mod oficial. Eram la Ciceu, acolo erau mulţi unguri, şi era o clasă mică în care preda ea. La un moment dat, ea fiind din Basarabia, a făcut un curs de perfecţionare sau aşa ceva şi a predat limba rusă. Dar trebuia s-o înveţe. La mine nu se vorbea ruseşte, nu ştiam ruseşte. După aia a predat limba română. Dar o perioadă a predat limba rusă şi era foarte greu, că deja avea aproape de patruzeci de ani. Pe urmă a fost profesoară de limbă română. Iar taică-meu era ceferist şi mereu era delegat să fie şef de gară nu ştiu unde, când intra în concediu câte un şef. Am stat şi într-o haltă doi ani, în clasa a II-a şi a III-a, în Belcești din județul Iaşi. Şi de atunci, de la clasa a IV-a până la finalul facultăţii, am stat în Iaşi, doisprezece ani în Dolhasca, şi după aceea iar în Iaşi tot timpul.

Cum erau părinţii dvs.?

Taică-meu era foarte vesel, expansiv, şi deodată cădea într-o melancolie. Ţin minte că o rudă de-a mea i-a spus: „Tu eşti ba vesel, ba trist, eşti bipolar, ce e cu tine?” Mai mult de mama îmi aduc aminte. Mama era nostalgică, bovarică cumva, dar nu s-a sinucis, a trăit până pe la optzeci de ani. Amândoi au trăit peste optzeci de ani. 

Erau frumoşi?

Mama era o femeie frumoasă, o am pe Facebook când era tânără. Totuşi, m-a născut la douăzeci și șapte de ani, asta n-am înţeles. Îmi pare foarte rău că n-am vorbit mai mult cu dânsa, s-o mai descos, cum de v-aţi căsătorit la douăzeci și șapte de ani? Târziu pentru vremea aia şi pentru o fată. Făcuse pension în Basarabia, prin Bălţi. Fratele tatălui ei era primarul oraşului Bălţi şi avea un pension particular, şi a luat-o şi pe ea la pension. Deci tot ne bătea la cap cum să punem furculiţele, cum să punem şerveţelele, cum să stăm la masă, era un calvar chestia asta. Tata m-a bătut doar de două ori. O dată când m-a prins că fumez, eram puşti prin clasa a II-a sau a III-a, chestia era că fumam ţigări făcute din chiştoacele de pe peronul haltei şi erau scârboase. Şi atunci m-a bătut cu cureaua. Şi o dată m-a mai bătut, eram prin clasa a VI-a, a VII-a, am venit la ora nouă acasă, era seara şi mi-a tras o bătaie cu cureaua, dar aşa, de formă. Că eu m-am dus după aia în balcon şi am început să fluier. 

Mama cum era?

Foarte afectuoasă. Și ea mi-a făcut rost de cărţi. Toate cărţile alea care au apărut prin casă fără ca eu să ştiu de unde şi cum erau prin filiera mama. 

Citea?

Îi plăcea foarte mult Esenin, asta ştiu şi am păstrat cartea pe care o citea ea, o am şi acum la cap, şi o carte de Tagore, cu povestiri, Ghirlanda dragostei, e seria albastră din „Biblioteca pentru toţi”. Astea două cărţi le am şi mama citea mereu din Ghirlanda dragostei şi din Esenin.

A făcut însemnări pe ele?

Nu. Am o chestie înrămată cu un înger şi cu un copil care se apleacă într-o prăpastie să ia o floare. În spatele chestiei ăsteia sunt câteva rânduri scrise de mama. Şi, interesant, care spune că la vârsta nu ştiu care o să ai o bucurie, la vârsta cutare o să ai o cumpănă, dar nu o duce prea târziu aşa, să-mi spună ce o să se întâmple acum cu mine, când o să am optzeci de ani. Îngerul acela e pus la cap pe perete şi mă uit mereu la el. Poate de asta au început să mişune îngerii ăştia prin carte la mine.

Au început? Au fost dintotdeauna!

Da, ei au fost chiar din prima carte, este o poezie „Înger”, foarte lungă, din primul volum. După aia tot cu îngeri, acum am dat peste cineva care pictează îngeri din Cluj, pe sticlă. Şi eu fac comentariu în versuri. Zamfira Zamfirescu. 

Domnule Brumaru, am vorbit atât de copilărie, prima întrebare din chestionar e chiar legată de copilărie. Care a fost cartea copilăriei dvs.?

Nu e una singură, dar prima carte de care-mi aduc aminte că o citeam, eram în clasa I, aveam o carte pentru copii cu Gulliver, nu mai ţin minte dacă e în Ţara uriaşilor sau în Ţara piticilor, ştiu că o citeam dându-mă într-un scrânciob. 

Avea ilustraţii?

Da, erau mai multe ilustraţii şi câte două-trei rânduri de text. După aia imediat, prin clasa a II-a, am început să citesc mai mult, Robinson Crusoe, care era o carte de basm, am făcut personal două colibe, eu le făceam, rupeam crengi, îmi făceam colibă.

Aventurile lui Gordon Pym, a lui Allan Poe, m-a fascinat. Ştiu că am citit-o de mai multe ori. Cartea aceea mi-a căzut întâmplător în mână, la o vârstă foarte fragedă, în clasa a II-a sau a III-a.

Despre ce carte aţi spune că v-a deschis ochii?

Aventurile lui Tom Sawyer mi-a plăcut foarte mult, pentru dragostea dintre doi copii care nici nu ştiau ce înseamnă dragostea, ei se logodesc, aia nu ştia ce înseamnă asta logodnă. Dar care m-a marcat, care mi-a deschis ochii, eram prin clasa a VI-a, a fost Istoria lui Călinescu, dar nu cea mare, ci Compendiul. Aia am citit-o cu o poftă teribilă. Erau personaje multe, nu ştiam eu cine-i Heliade-Rădulescu, plus că ăsta scria uşor în băşcălie de toţi ăştia, undeva fiind el la etaj şi ceilalţi mici şi jos acolo.

E vreo care clasică pe care n-aţi citit-o până la capăt sau deloc?

Sunt multe!

Dintre cărţile pe care le-aţi citit recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Ce carte mi-aş lua pe o insulă? Nu, ce autor probabil.

Hai să zicem ce autor.

Aş lua Shakespeare, dar complet. Adică opera completă a lui Shakespeare. Ai de toate acolo. Plus că aş putea scrie pe dânsa, aş putea completa, sunt familiarizat cu Shakespeare.

În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

Aş vrea în Idiotul. Eu am citit de vreo şase ori Idiotul. La un moment dat, mam gândit: „Eu citesc o poezie de şase ori, cap-coadă, ia hai să încerc cu un roman asta.” Şi am făcut-o cu Idiotul. Ştiam exact toate datele. Am ajuns să încep să citesc Idiotul exact în anotimpul care scrie la început că venea cu un tren, era vreme de toamnă – toamna începeam. Cred că în Idiotul, m-a fascinat. Acum mi se pare prea greu de ţinut în hăţuri Nastasia Filippovna, dar este şi Aglaia, cealaltă femeie frumoasă. Acolo sunt multe femei frumoase.

Deci pentru femei v-aţi muta într-o carte de Dostoievski.

Da, m-aş muta pentru Nastasia, însă Rogojin până la urmă bagă un cuţit în ea. Mi se părea isterică. Eu i-am scris lui Raicu marea mea descoperire, în scrisorile către Raicu de multe ori e vorba de romanul rusesc. I-am spus: „Nastasia Filipovna este lesbiană. De ce? Absolut de câte ori apare, lângă dânsa este o femeie foarte frumoasă. ” Plus corespondenţa ei cu Aglaia.

Cu ce scriitor din istorie v-ar plăcea să beţi un vin cu macaroana?

Ce scriitor? Să beau cu el? Prima dată mi-a trecut prin cap Petru Dumitriu, dar el din Cronică de familie. Cred că cu Cehov aş vrea să beau, şi cred că şi bea din când în când Cehov. Când a murit, a cerut un pahar de şampanie, cam aşa e legenda sau adevărul, că a mai băut un pahar de şampanie.

Din toată muzica pe care ați ascultat-o vreodată, ce aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a o asculta alte civilizaţii?

Mozart îmi place.

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Iubirea reciprocă. Să nu aibă sfârşit, să fie nesfârşită şi reciprocă. Adică să nu existe minciună. Eu am fost de foarte multe ori îndrăgostit, cred că asta mi-a ţinut scrisul în viaţă. Dragostea, iubirea reciprocă a unei femei cu un bărbat. O femeie, Eva chiar, paradiziacă, că totuşi a stat în paradis Eva, cu mărul, e şăgalnică.

Ultima întrebare e una specială, o pun în fiecare dată în funcţie de invitat. Şi m-am gândit să vă întreb: dacă aţi avea acordată această favoare de a vă întoarce pe pământ sub forma unui obiect, ce obiect v-ar plăcea să fiţi?

Un dulap în care să fie lenjeria mamei. 

octombrie 2018