„De singurătate n-am suferit niciodată de când am plecat cu auto-rulota”

interviu cu Elena STANCU & Cosmin BUMBUȚ

Marius CHIVU: Elena & Cosmin, tocmai aţi lansat Acasă pe drum. Patru ani teleleu, la Humanitas, cartea experienţei voastre de viaţă şi de jurnalism din ultimii 4 ani de viaţă, a doua carte scrisă împreună după Cuba continuă şi după un proiect video Ultimul căldărar, pe care l-aţi realizat în 2016 şi care între timp a luat nişte premii. În această carte nouă există un episod dedicat ultimului căldărar, deci e continuarea documentarului, povestea personajelor şi a relaţiei voastre cu ele. Să începem aşa: v-aţi potrivit de la început să lucraţi împreună? Ce a fost la început, dragostea sau jurnalismul?

Elena STANCU: Întâi a fost munca. Ne-am cunoscut la Marie Claire, unde făceam nişte reportaje sociale împreună. Şi, de fapt, la început nu prea ne suportam pentru că mie nu-mi plăcea că trebuie să lucrez cu un fotograf, lucrasem într-o agenţie de presă înainte.

Cosmin BUMBUȚ.: Fotograf de modă.

Am uitat că ai fost fotograf de modă înainte, dar nimeni nu e perfect. 

E.S.: Şi am mers, am intrat atunci în penitenciar prima oară împreună, am făcut nişte reportaje sociale şi ne-am dat seama că funcţionăm bine, că lucrăm bine împreună. Pe urmă a venit şi povestea de dragoste dintre noi.

Modă plus penitenciar egal love! Cosmin, cum a fost să treci de la fotografiat figuri glamouroase la figuri ale vieţii?

C.B.: Fotografiam puşcăriaşi în timp ce făceam fotografii de modă, adică eram bine înfipt în industrie şi vacanţele mele sau ieşirile mele din glamour au rezultat în cartea Bumbata. În perioada 2005-2008 în care fotografiam de zor publicitate şi modă, scăpam câte o săptămână-două la Aiud şi fotografiam puşcăriaşii. Deci cred că aia a fost prima mea ieşire din contextul fotografiei de publicitate.

Acum 4 ani voi aţi primit o bursă americană pentru a documenta un material multi-media despre violenţa domestică, moment care a declanşat schimbarea radicală a vieţilor şi carierelor voastre, în sensul că v-aţi mutat la propriu într-o autorulotă şi aţi plecat să faceţi jurnalism de teren, de lungă durată, fără alte restricţii decât propria voastră satisfacţie, materialul rezultat. Cât v-a luat să vă decideţi să plecaţi? 

E.S.: Noi acumulaserăm nişte ani de frustrări, ca să înţelegi în ce context a venit. Eu, deşi fusesem angajată la revista Marie Claire să fac reportaje sociale, eram foarte frustrată de faptul că nu aveam mai mult de o zi sau două de stat pe teren, ceea ce nu era suficient ca să înţeleg o comunitate sau ca să înţeleg o poveste. Cosmin avea aceeaşi frustrare şi el, pentru că, chiar dacă era freelancer, şi-ar fi dorit ca publicaţiile pentru care lucra să-i ofere acest timp ca să poată să vină cu un material bun. Aşa că în anul respectiv frustrările acelea m-au făcut să aplic la o bursă de jurnalism, când am lucrat la o investigaţie despre sistemul medical românesc, şi mi-am folosit toate zilele de concediu, că nu mi-au dat liber de la serviciu. Şi la sfârşitul anului, când am câştigat împreună bursa Carter, aveam de ales între bursă şi serviciu. Cosmin era freelancer, era mai simplu. Şi ne-am făcut un calcul financiar, ne-a reieşit că nu avem cum să păstrăm garsoniera închiriată din Bucureşti, unde stăteam noi doi atunci, şi să călătorim atât de mult prin ţară, pentru că nu aveam atâţia bani, şi atunci am decis să renunţăm la garsonieră, să ne mutăm în maşina pe care o cumpăraserăm deja la începutul anului şi să plecăm.

C.B.: Câteva luni a durat totul. A venit cam aşa: ce-ar fi dacă ne-am muta în maşină? Hai, mă, cum să ne mutăm în maşină? Și până la urmă am pus în balanţă toate avantajele şi dezavantajele, am observat că avantajele pentru noi ar fi mai mari decât dezavantajele şi am luat hotărârea. Elena a dat un preaviz de vreo 2 luni, generos, în 15 noiembrie ni se termina chiria, şi înainte de asta, cu vreo 3 săptămâni, o lună, am tot încărcat şi descărcat maşina de lucrurile pe care voiam să le luăm cu noi sau pe care credeam că vrem să le luăm cu noi. A durat câteva luni.

Privind acum în urmă, la momentul acela, fricile voastre au fost justificate?

E.S.: Nu. Cea mai mare frică era financiară, că nu vom reuşi să ne susţinem financiar din burse sau din abonamentele la vederi. Dar, chiar dacă am rămas uneori fără bani, întotdeauna s-a întâmplat ceva: a mai vândut Cosmin nişte poze, au mai venit nişte abonamente la vederi, nu am rămas niciodată în pană de bani.

N-aţi vândut şi din hainele lăsate acasă, din obiectele din garaj?

C.B.: Am dat la anticariat multe cărţi.

Îţi dai seama, acum dacă ai face un sale după succesul acestei cărţi, s-ar aduna de o parcare în Turcia.

C.B.: Să vedem, poate vindem maşina.

Cât v-a luat să vă obişnuiţi în rulotă?

E.S.: Un an.

C.B.: Cam un an, deşi nouă ni s-a părut în anul acela că deja ne-am obişnuit în rulotă, dar de fapt nu ne ştiam toate tabieturile într-o maşină, adică să ştim exact cum funcţionează maşina, cu locuri de parcat, cu aruncat, cu strânsul furtunului şi alte lucruri. Deşi noi ştiam toate treburile astea înainte să ne mutăm în maşină, ce avem de făcut pentru a sta în maşină, asta în teorie, în practică obişnuitul cu maşina şi cu noi acolo cam un an ne-a luat.

A fost vreun moment în care v-aţi gândit că poate v-aţi pripit şi a fost un moment mai dificil? Era cale de întoarcere?

E.S.: Nu. N-am luat asta niciodată în calcul, şi pe măsură ce a trecut timpul, chiar dacă ne e foarte greu, pentru că nu e atât de simplu să trăieşti într-o maşină, ne gândim doar la o maşină mai mare uneori, pentru că ne-ar fi mai confortabil. Dar noi nu ne mai putem întoarce acum într-o redacţie şi să facem din nou reportaje de o zi, după ce am făcut genul acesta de materiale. Din punctul acesta de vedere nu cred că mai e cale de întoarcere

C.B.: Să nu înţelegeţi că ne-am tăiat toate rădăcinile. Dacă am vrea să ne întoarcem avem unde să ne întoarcem în Bucureşti să locuim.

E.S.: Eu am un apartament pe care l-am închiriat, în care am putea să stăm.

Ce vă lipseşte cel mai mult din viaţa de dinainte? Dacă vă mai amintiţi viaţa de dinainte.

C.B.: Câteodată ne lipsesc socializările cu prietenii noştri, care acum nu pot să spun că sunt foştii noştri prieteni, sunt nişte prieteni cu care teoretic am pierdut serile alea de povestit la un pahar de vin într-un bar, de exemplu. Acelea ne lipsesc cel mai mult.

E.S.: Şi s-a creat distanţa asta, pentru că de fiecare dată când ne reîntâlnim cu prietenii noştri, pentru că nu i-am mai văzut de câteva luni, nu mai e ca şi atunci când i-ai văzut luna trecută. Trebuie să-ţi reconstruieşti cumva relaţia, mai ales că şi noi, şi ei am avut nişte experienţe care ne-au schimbat între timp şi e foarte greu să-ţi rezumi viaţa din ultimele luni într-o conversaţie de două ore.

Aţi pierdut prieteni în timpul ăsta?

C.B.: Am pierdut un prieten sau doi.

Dar nu pe motive politice…

C.B.: Pseudo-politice, pseudo ONG-istic politice, dar am câştigat mult mai mulţi decât am pierdut. Şi cred că contează.

E.S.: Eu cred că m-am răcit de prietenele mele din copilărie, din Craiova. Adică, dacă n-am mai fost acolo şi nu ne-am mai întâlnit…

Bine, asta se întâmplă cu toată lumea care pleacă şi se mută în alt oraş.

E.S.: Vorbeam de prietenele mele din Bucureşti care sunt din Craiova.

O salutăm pe Cristina cu această ocazie. Elena, în cartea asta pare că tu eşti cea mai prudentă, mai precaută, mai fricoasă, să zic așa, în sensul în care-ți pui problema dacă e locul bun să înnoptaţi şi aşa mai departe. S-a întâmplat vreodată să aveţi un moment mai dificil care să alimenteze temerile tale?

E.S.: Nu. În afară de faptul că într-o noapte ne-au bătut în maşină nişte băieţi care se distrau.

C.B.: Nişte adolescenţi, eram într-un parc din Brăila.

E.S.: Şi te sperii, e ciudat în miezul nopţii, e ca şi cum ţi-ar bate cineva la uşa apartamentului în miezul nopţii.

Deşi e mult mai legitim să-ţi bată în maşină, în portieră decât în uşa apartamentului, noaptea.

E.S.: Dar erau doar de distracţie, nu cred că aveau vreo altă intenţie.

C.B.: N-am avut nicio problemă, dar probabil că am văzut prea multe filme americane.

E.S.: E doar în mintea noastră, când e întuneric şi nu e nimeni prin preajmă începem să ne imaginăm lucruri sau scenarii din filme ieftine americane.

Dar de singurătate aţi suferit vreodată?

E.S.: Nu. Singurătatea este un lucru de care n-am suferit niciodată de când am plecat. Din contră, ne întâlnim cu atâţia oameni şi vedem atâtea poveşti, suntem înconjuraţi de oameni noi mereu, încât tocmai, de multe ori nu avem răgaz. Când mergem şi parcăm într-un loc ies oameni din curtea respectivă sau din apropiere, şi tu, chiar dacă ai stat 12 ore în maşină, trebuie să răspunzi la nişte întrebări, pentru că oamenii sunt drăguţi: de unde veniţi, ce faceţi aici?

Nu v-aţi gândit să printaţi povestea voastră, s-o laminaţi şi s-o înmânați celor interesați?

E.S.: Nu e rea ideea.

C.B.: Dar s-ar putea unii să nu ştie să citească acolo unde mergem. Asta voiam să zic, că de fapt când stai în comunităţi şi stai într-o rulotă e mai complicat din punctul ăsta de vedere faţă de oamenii care stau la motel. Cei de la motel-hotel nu trebuie să interacţioneze decât cu recepţionera: uite cheia, dă cheia, la cât e masa. Dar noi interacţionăm cu toţi cei din jur, vrem, nu vrem. Oricum se uită la noi ciudat, dacă le mai cerem nişte apă sau nişte ouă deja trebuie să vorbim de ce şi cum de am ajuns aici, să avem această discuţie.

E un episod în carte în care ajungeţi într-un loc şi cineva are mari reţineri faţă de jurnalişti şi ai tu un moment, Cosmin, în care te revolţi puţin şi vrei să-i explici femeii respective ce fel de jurnalist eşti, te duci, îi arăţi poze şi îi spui la un moment dat: sunteţi impertinentă! Bănuiesc că şi acesta este un lucru care revine în cartea voastră, munca de lămurire cu oamenii despre ce înseamnă jurnalismul. Aparent, jurnalismul are o proastă reputaţie.

E.S.: De fiecare dată trebuie să ne cerem scuze că suntem jurnalişti. Asta ne-a terminat în primii ani. Acum ne-am obişnuit şi o facem mai relaxat. Dar toţi oamenii au impresia că, dacă tu ai un aparat foto, ei zic aparat de filmat, că la asta-i duce cu gândul, ai venit acolo cu intenţia de a arăta ceva exotic despre viaţa lor, ceva scos din context şi urât. Şi atunci tu trebuie să te justifici şi să explici cine eşti, ce faci acolo, că eşti un om bun, că ai venit să-i cunoşti, nu să-i dai la ProTV. Toţi zic asta: ce, aţi venit să ne daţi la ProTV? 

Vă ajută că sunteţi un cuplu?

C.B.: Foarte tare. Chiar suntem mai inofensivi decât dacă am fi altfel. Mai ales că avem şi căţelul, e OK. Dar acum mi-am dat seama că la ultimele materiale ne-a ajutat foarte tare materialul pe care l-am făcut la început şi lumea a început să mai audă de Teleleu şi cred că am fost cât de cât recunoscuţi şi atunci n-a mai trebuit să explicăm atât de mult că de fapt nu vrem să facem rău şi chiar ne interesează soarta lor.

Parcă şi văd peste 10 ani o caravană Teleleu şi toate satele din România abia aşteaptă să ajungeţi acolo să le spuneţi poveştile, iar voi nu sunteţi doar voi doi, ci sunteţi o echipă de rulote.

C.B.: Să ştii că ne-am gândit, cu vreo 4 rulote împărţite prin ţară s-ar putea face un jurnalism bun.

E.S.: Şi am mai lua câţiva fotografi care sunt prieteni cu noi, Petruţ Călinescu şi-a cumpărat o rulotă, Andrei Pungovski tot vorbeşte cu Cosmin că se tot gândeşte la o autorulotă, Ana Maria Ciobanu are o rulotă şi a mers cu prietenul ei în Grecia după ce au avut primul copil.

O flotilă de rulote de jurnalism.

C.B.: Jurnalismul din România mutat la rulote.

Elena, tu vorbeşti aici enorm despre vidul legislativ, despre lipsa de ONG-uri, de asociaţii, de fundaţii sau ineficienţa lor că n-au suficient sprijin, puţinătatea lor în rezolvarea unor probleme pe care de fapt statul le-a lăsat în urmă şi nici nu pare interesat… Că tot am vorbit de circumstanţele în care aţi plecat voi la drum în autorulotă, să vorbim despre cartea aceasta Acasă, pe drum. Patru ani teleleu. Cum s-a născut? Bănuiesc că n-a fost unul dintre proiectele voastre când aţi plecat la drum, să scrieţi o carte.

E.S.: Nu, nu ne-am gândit la asta când am pornit la drum. Noi ne-am gândit că în primul an vom face acel material pentru bursa Carter, nici nu ne-am gândit ce o să se întâmple după un an, când îl terminăm. Pe urmă au început alte proiecte, alte burse de jurnalism, iar acum un an cei de la Humanitas au venit cu acestă propunere, să facem o carte. Şi cred că le suntem foarte recunoscători pentru asta, că noi nu ne-am fi gândit să facem o carte, nu cred că ne-am fi adunat altfel. Şi atunci am început să lucrăm la cartea pe care noi ne gândeam că o vom face carte de travel. Dar abia atunci când am început să lucrăm propriu-zis la ea ne-am dat seama că noi, în aceşti 4 ani noi n-am călătorit, noi de fapt am stat în comunităţile pe care le-am documentat şi că nu avem cum să facem o carte de travel la penitenciare, în zone foarte sărace şi în comunităţi de rromi. Şi atunci a ieşit această carte în forma în care e ea acum.

E o formă foarte bună, inedită, nu ştiu dacă s-a mai scris aşa ceva în lume, pentru că e greu de spus ce e cartea asta. Sunt multe cărţi într-una singură. De asta aş vrea să te întreb cum ai dezvoltat formula? Din aproape în aproape, te-ai oprit şi ai rescris? Pentru că era clar că nu puteai scoate o carte de călătorie, dar nici una de jurnalism convenţional.

E.S.: A curs destul de repede scrisul, pentru că o dată aveam baza materialelor pe care le documentasem şi pe care le aveam deja, peste care am suprapus poveştile noastre care n-au apărut niciodată în reportaje, la care am adăugat nişte follow-up. Şi atunci când am făcut aceste follow-up-uri, pentru că noi am păstrat legătura cu oamenii ale căror poveşti le-am spus, ne-am deprimat foarte tare. Pentru că am aflat că un ONG care lucra cu persoane cu dizabilități nu mai are finanţare pentru că s-a dat o lege care le-a schimbat toată structura în vara asta de noul nostru Guvern.

Noul nostru Guvern idiot, simt nevoia să adaug.

E.S.: Am aflat că oamenii străzii din Satu Mare, de care se ocupa un ONG şi reuşise să facă nişte treburi foarte bune, sunt dependenţi acum de Legale, Legale care înseamnă otravă de şobolani amestecată cu tot felul de substanţe îngrozitoare.

E unul dintre cele mai dure capitole din carte cu tinerii din Satu Mare, mai ales că implică şi un poliţist abuziv. Uluitor personaj, negativ, fireşte.

E.S.: Am aflat că acest personaj nu-i mai bate, nu se mai ocupă de oamenii străzii, probabil după ce a apărut materialul nostru l-au mutat într-o altă parte, nu cred că l-au dat afară.

Sperăm că într-o arhivă.

E.S.: Şi noi. Şi acum a venit un poliţist care, atunci când îi ridică, pe un băiat de 16 ani l-a servit cu bomboane. El se aştepta să fie bătut şi ne-a spus şocat când l-am revizitat după un an.

Toată povestea asta cu implicarea voastră se vede foarte bine în scris, pentru că nu sunteţi neutri, sunteţi foarte implicaţi, pare că există şi o doză de activism şi e bine, mi se pare că e nevoie de treaba asta, iar follow-up-urile, epilogurile care sunt cele mai multe tragice, de fapt dau o notă şi mai tristă cărţii. Tu aproape că-ţi ceri scuze că a ieşit o carte mai tristă decât ţi-ai fi imaginat. E cartea asta din punctul acesta de vedere, al confruntării voastre cu atâtea destine tragice şi cu atâtea probleme şi o formă de terapie?

E.S.: Cred că da. Eu am plâns când am lucrat la carte, când am scris-o, pentru că erau lucruri pe care mi le aminteam şi privindu-le prin altă lumină acum, încercam să le notez ca pe nişte amintiri, nu ca pe nişte reportaje, mi-a făcut bine probabil să scriu lucrurile acestea. Nu mi-a făcut bine follow-up-ul, momentul în care am început să-i sun pe oameni şi să aflu că ceea ce credeam sau speram că s-ar putea termina cu bine nu se termină cu bine în realitate. Poate în ficţiune s-ar putea termina cu bine, dar în realitate nu s-a terminat.

Prima treime a cărţii sunt fotografiile tale, Cosmin. De ce ai ales să le separi complet de text?

C.B.: Formula cu text-fotografia am aplicat-o pentru Cuba continuă, când am făcut eu designul. Aici nu eram implicat în design. Ne-am gândit că am vrea să abordăm o formulă care să nu fie atât de clasică, fotografii-text amestecate ci fotografiile să aibă spaţiul lor, textul – spaţiul lui şi să nu se calce una pe alta în picioare. Stăteam şi mă gândeam, citeam pe parcurs textul Elenei şi erau capitole care erau destul de puternice şi îţi dai seama, după orice cuvânt puternic, o frază puternică sau un paragraf puternic pui o fotografie despre care nu ştii exact ce e în locul acela, rupi atenţia cititorului şi-l scoţi din stare. Şi atunci am zis: hai să facem un fascicul cu fotografii, iniţial am zis să fie la mijlocul cărţii, apoi la sfârşit s-a mai văzut, şi am văzut o carte împreună făcută tot aşa de un fotograf şi un jurnalist, Walker Evans şi James Agee, o carte din 1956, Let us now praise famous men, care începe exact la fel. Şi am zis atunci să copiem această formulă. Ei sunt şi mai radicali în privinţa designului, adică acea carte începe pur şi simplu cu fotografiile lui Walker Evans şi nu are nici măcar un caption şi continuă cale de o treime de carte, după care se termină brusc şi începe textul jurnalistului. 

Urmărind site-ul vostru Teleleu.eu şi conturile voastre de Facebook ştiu fotografii din reportajele astea de-a lungul anilor, pe cele mai multe nu le-am regăsit în selecţia ta. Cât de greu ţi-a fost să selectezi atât de puţine fotografii din toţi aceşti patru ani?

C.B.: A fost foarte greu să selectez imagini. Pentru că noi iniţial nu ne gândiserăm să facem o carte aşa, ci ne gândeam că facem o carte de travel, eu m-am uitat prin toată arhiva de fotografii din aceşti 4 ani, arhiva a fost de peste 180.000 de imagini cu tot ce am fotografiat, adică proiectele noastre pentru care am documentat şi inclusiv pozele noastre de familie, cele cu rulota, dar noi nu aveam un folder cu „poze cu noi cu rulota”. Erau răspândite în toate folderile, de la Mironeasa, dintre rromi, din penitenciare, şi atunci am luat toate folderele la rând să vedem unde găsim poze cu noi. Şi când mă uitam acolo ziceam: uite ce frumoase poze sunt cu alţii, nu cu noi. Hai să punem nişte fotografii şi din celelalte. Şi prima selecţie a fost de peste 6000 de imagini, din 180.000, selecţia a durat 3 luni.

Nu ţi-ar trebui o echipă să te ajute?

C.B.: Ar trebui, dar nu ar şti cum.

Glumesc. La 180.000 de poze.

C.B.: Trei luni m-am uitat, îţi dai seama cât de năucitor este în fiecare zi să te uiţi la ele.

Le mai „vezi”?

C.B.: Mi-am făcut un mecanism foarte ciudat. Mi-am dat seama că acum pot să mă uit la sute de frame-uri repede şi nu ştiu cum le reperez pe cele care-mi plac.

Matrix!

C.B.: Probabil, Imediat văd o poză proastă sau pe cea bună. Şi după aceea, selecţia finală a fost cel mai greu de făcut, cea de 149 de imagini, pentru că nu ştiam câte pagini ne sunt alocate în text şi câte pentru fotografie, şi am ajuns la 150 aleatoriu, la plesneală. Am făcut selecţia de 149, le-am pus într-o ordine, Elena mia dat capitolele cărţii şi atunci am încercat să selectez cam din zonele respective şi să nu merg şi în alte proiecte, ca să induc în eroare privitorul/cititorul

Elena, pe măsură ce scriai te sfătuiai cu Cosmin, îi dădeai să citească, îi cereai ajutorul în vreun fel? 

E.S.: Da. Eu îl scriam şi pe măsură ce scriam îi dădeam lui Cosmin să citească şi îl mai ajuta la selecţia pozelor, Cosmin eventual mai îmi zicea şi „scrie ce s-a întâmplat atunci, dar să nu râzi de mine că sunt vidanjor.”

Şi tu ai avut foarte mult material din care ai extras conţinutul acestei cărţi. Înţeleg că au fost sute de ore de interviuri.

E.S.: Asta e o mică parte din materialele cu care am lucrat. Cred că le-am ales nu neapărat pe cele mai puternice, ci pe cele care au însemnat cel mai mult pentru noi, unde ne-am apropiat cel mai tare de oameni. Dar da, materialul era enorm. Nu ne-am dat seama cât de mult am muncit în aceşti ani, de când am plecat Teleleu, decât atunci când a trebuit să lucrăm la carte şi ne-am dat seama câte poveşti am putut aduna şi câte istorii purtăm cu noi, şi în mod ciudat le ţinem minte numele la toţi, ştim pe toţi cum îi cheamă şi putem să povestim despre oricare dintre ei.

Bănuiesc că în timpul acestor materiale importantă e şi conversaţia voastră de după, înainte să se scrie un material el e discutat şi răsdiscutat între voi doi. Cum funcţionează abordarea unui material la care aţi lucrat împreună?

C.B.: De pe teren?

Da, de pe teren şi după. Vă închideţi în rulotă şi staţi şi discutaţi?

E.S.: Din punct de vedere al muncii suntem tot timpul pe aceeaşi lungime de undă, adică de multe ori am surpriza ca eu să observ un detaliu pe care să-l regăsesc pe urmă în fotografiile lui Cosmin. Cred că suntem foarte tare pe aceeaşi lungime de undă.

C.B.: Sau punem aceleaşi întrebări. Când vorbim cu cineva şi Elena ia de regulă interviul, eu fac fotografiile sau filmez câteodată şi se întâmplă chestia asta, am văzut-o de multe ori, cel care e operatorul sau la tehnic nu prea ascultă ce vorbeşte intervievatul şi atunci tot greul cade pe reporter, pe cel cu microfonul. Dar eu ascult în aceeaşi măsură în care şi Elena ascultă, şi câteodată ne vine aceeaşi întrebare deodată şi o punem.

E.S.: Pentru că nu e un interviu propriu-zis, e o conversaţie. Pentru că noi devenim parte din viaţa acelor oameni, ne împrietenim cu ei şi atunci e ca o conversaţie atunci când cunoşti nişte oameni noi, nu e un interviu asumat.

Apropo de prietenia cu „subiectele” voastre, pentru că stând atât de mult timp în prezenţa lor, intrând în casa lor, în intimitatea lor, inevitabil ajungeţi să vă cunoaşteţi mai bine decât poate v-aţi fi dorit sau v-aţi fi aşteptat. Spui deseori că v-aţi împrietenit cu o parte dintre aceşti oameni. Cât de departe a mers prietenia voastră?

E.S.: Cel mai departe a mers cu Geo, cu ultimul căldărar din Corcova, despre familia căruia am făcut şi documentarul Ultimul căldărar. Am mers atât de departe, încât acum suntem neamuri, pentru că suntem naşii fetiţei lor şi păstrăm legătura. Acum ştim exact, este în Franţa după fier vechi şi stă la barăci, vrea să strângă nişte bani să vină de Crăciun acasă şi după Crăciun se reîntoarce pe Platz. Ne urmărim unii pe alţii, ne dăm like-uri, el ne dă like-uri când merge la proiecţii de film, noi dăm like-urile la live-urile pe care le face de pe plaţuri. Dar cumva ne e foarte drag omul acesta, adică nu e o prietenie pe care o punem în ghilimele sau nu îţi facem un pic cu ochiul când îţi spunem că suntem prieteni cu Geo. Suntem prieteni pe bune cu Geo. Ţinem la ei, ni se face dor de ei.

C.B.: Adică, ca să înţelegi, ultima dată când am mers cu Geo cu maşina şi am mers prin Mehedinţi, eram în maşină şi i-am zis: Geo, aşa de tare ţin eu la tine încât mie, dacă mi s-ar strica maşina în Mehediţi sau într-un judeţ limitrof sau aş avea o problemă, eu pe tine te-aş suna să vii să mă ajuţi. Şi Geo-mi spune: „Moşule, să ştii c-aş veni”. 

Eşti într-o poziţie privilegiată, Cosmin. Ai atât de mulţi prieteni prin penitenciare, dacă o să am vreodată vreo problemă o să apelez la tine ca să apelezi la unul dintre prietenii tăi! S-a întâmplat totuşi ca tocmai datorită acestei apropieri de oamenii aceştia, unii dintre ei să vă ceară lucruri deplasate sau prea mari? Să fie prea insistenţi, prea prezenţi în viaţa voastră, să fie la un moment dat agasanţi.

C.B.: Niciodată. Ori am avut noroc în alegerea subiectelor, dar niciunul dintre ei nu ne-a cerut niciodată nimic. Mai ales rromii căldărari. Totul a fost echitabil, adică o bere eu, o bere el. N-au acceptat nimic. Poze le-am dat la schimb, fotografii cu ei pe care le făceam cu familia. Atât. 

E.S.: Din contră, am primit cadouri. Ne dădeau ouă de ţară.

Carpete…

C.B.: Carpete nu ne-au dat, dar ne-au dat vase de aramă. Şi cel mai tare ne-au impresionat nişte oameni, Marius din Zalău, care e foarte sărac şi de fiecare când mergem acolo ne dă ceva; ultima dată ne-a dat un bax de bere.

E.S.: Are un copil cu Sindrom Down şi soţia lui are dizabilităţi.

C.B.: Sunt la limita sărăciei şi te emoţionează faptul când un om cu condiţia socială pe care o are el acolo îţi oferă un bax de bere şi 20 de ouă de la găinile lui din curte. Nu poţi să-l refuzi, nu poţi să i le laşi acolo. E foarte ciudată senzaţia.

Când aveţi momente din acestea intense, şi sunt în carte atât de multe episoade insuportabile, cumva inserturile cu călătoriile voastre din Turcia, Grecia sau Cuba îţi dau un răgaz să-ţi revii. Când aveţi astfel de momente ce faceţi, vă întoarceţi în rulotă amândoi şi plângeţi în cuplu?

E.S.: Da, s-a întâmplat.

C.B.: Da, s-a întâmplat să ne întoarcem şi să plângem fără să ştim că o să ne întoarcem amândoi să plângem. De exemplu, iar la Zalău, eu m-am întors primul şi m-am dus în rulotă şi plângeam, şi Elena a deschis uşa şi plângea din uşă, şi când ne-am văzut amândoi plângând normal că am izbucnit în râs. A fost un moment foarte greu de explicat.

O întrebare personală: v-a fost vreodată teamă că genul ăsta de viaţă, atât de apropiată unul cu celălalt şi lucrând pe astfel de subiecte, v-ar putea afecta echilibru vostru sentimental în cuplu? De obicei cuplurile are trec prin momente traumatice, dar nu e cazul vostru că nu sunt momentele voastre, dar cumva tind să se îndepărteze tocmai pentru a putea supravieţui.

E.S.: Nu m-am gândit niciodată la lucrul acesta, adică nu mi-a fost teamă pentru că nu cred că m-am gândit la el. Dar relaţia noastră s-a schimbat foarte tare de când ne-am mutat într-o maşină, pentru că acum suntem ca doi soldaţi. După ce am trecut prin toate lucrurile acestea împreună, suntem ca doi soldaţi care au făcut războiul împreună. Ne-am legat mai tare, ne înţelegem pur şi simplu din priviri, ştiu ce gândeşte Cosmin şi Cosmin ştie ce gândesc eu, nici nu trebuie să se uite la mine. Pur şi simplu mă simte şi-şi dă seama. Nu ne-am pus problema, nu ştiu dacă Cosmin şi-a pus problema asta.

C.B.: Nu. Iubirea noastră nu cred că s-a schimbat. Cred că a trecut la un alt nivel.

Elena, vorbeşti foarte mult cum această experienţă te-a ajutat pe tine să accepţi şi să înţelegi mai bine diversitatea umană, să fii poate mai tolerantă decât erai, deşi erai o persoană foarte deschisă. De care prejudecăţi aţi scăpat voi înşivă plecând pe teren şi lucrând în asemenea medii, cu astfel de oameni?

E.S.: Eu nu cred că înţelegeam nici ce înseamnă sărăcia înainte, nici ce înseamnă lipsa accesului la educaţie. Mi se părea că înţeleg, mai văzusem zone de sărăcie, pentru că lucrasem mulţi ani ca jurnalist, dar nu îmi puteam imagina lucrul acesta. La fel, mi se părea că înţeleg ce înseamnă rasism, dar până când nu ne-am împrietenit cu Geo şi cu Marina, care ne-au devenit atât de dragi, şi până când nu am avut nişte experienţe pe care le-am trăit împreună cu ei, nu am putut înţelege ce înseamnă de fapt rasismul şi toate lucrurile acestea. 

În sensul în care aţi văzut pe viu ce înseamnă?

E.S.: Da. Cum sunt priviţi pe stradă sau cum sunt trataţi în spitale. Pentru că în aceşti ani au avut tot felul de probleme, au avut nevoie să meargă la un spital sau la altul. Şi atunci am înţeles ce înseamnă toate aceste lucruri de fapt, şi că ce mi se părea mie înainte că ştiu despre rasism sau despre sărăcie nu are nicio legătură cu realitatea, pentru că până când nu le trăieşti acolo împreună cu ei, n-ai cum să le înţelegi.

C.B.: Ce m-a schimbat pe mine? Când am plecat la drum mi se părea că oamenii sunt răi, ce citeam sau ce vedeam în bula mea de pe Facebook sau ce se întâmplă în ţara asta rău. După aceşti 4 ani mi se pare că oamenii sunt eminamente buni. Adică, oamenii pe care i-am întâlnit nu ne-au dat în cap, nu ne-au furat, nu ne-au făcut nimic rău. Asta mi s-a întâmplat mie.

Cu toate astea, reacţiile şi feedback-ul la materialele voastre jurnalistice, Elena, şi tu te plângi de multe ori în carte, au fost extrem de limitate, pline de prejudecăţi, lipsite de empatie. Empatia este un cuvânt care apare foarte des în cartea ta, invocat tocmai pentru lipsa lui din comunitatea noastră. 

E.S.: Eu nu cred că asta este răutate, eu cred că e ignoranţă mai degrabă. Şi de acolo vin aceste comentarii pline de ură. Pentru că oamenii aceştia n-au niciun exemplu complet cu nume, vârstă, poveste de viaţă la care să se gândească atunci când vorbesc femeile ca Florentina din Satu Mare, o prostituată despre care am scris, care născuse al patrulea copil şi pe care-l luase statul, nu au cunoscut-o. Şi atunci de asta sunt atât de lipsiţi de empatie.

C.B.: N-ai fost acolo!

E.S.: Da, n-ai fost acolo. Şi, în afară de asta, cred că şi presa mainstream a făcut nişte greşeli pe care le regăsim în aceste distanţe sociale între cei săraci şi cei privilegiaţi. În primul rând aceste veşnice discuţii despre asistaţii social, care sunt 6,5 milioane – nu mai ţin minte care este cifra exactă – un neadevăr total, pentru că această cifră conţine şi mamele care stau acasă cu copiii, şi alocaţiile, şi ajutorul pentru persoane cu dizabilităţi, o grămadă de lucruri. Şi atunci s-a creat această prejudecată care-i face pe oameni să gândească în cifre. Şi atunci când gândeşti în cifre, că atâţia sunt săraci, atâţia n-au WC, normal că nu poţi să-ţi dai seama cum e să vezi un copil de 4 ani care se agaţă de picioarele tale şi să înţelegi. Dar cred că dacă aceşti oameni ar ieşi din casele lor şi ar merge acolo, pe teren, eu nu cred că ar mai vorbi la fel.

Tot vorbim de oamenii aceştia a căror viaţă aţi documentat-o şi trebuie să spun şi ce fel de oameni sunt. S-a înţeles că sunt rromi, sunt oameni săraci, copii orfani, copii cu dizabilităţi, cu boli rare, oameni fără adăpost, oameni închişi în penitenciare pentru crime conjugale, oameni care suferă de violenţă sau chiar tortură domestică. Sunt spectrul oamenilor vulnerabili, spui tu, cei mai vulnerabili români…

E.S.: Dar aşa e România. Adică nu noi suntem România.

Aici voiam să te şi aduc. Pentru că tu spui la un moment dat „plutim între două lumi şi nu ştim care e cea reală”, spui la un moment dat întoarsă de pe teren. Şi senzaţia asta că descoperi prin cartea voastră o Românie pe care mai mult sau mai puţin o bănuiai, dar a cărei dimensiune a nenorocirii de fapt nu o aveai niciodată cu adevărat în cap, e copleşitoare. Şi asta spune şi Mircea Cărtărescu pe coperta a patra a cărţii. Ajungi la sfârşit să crezi că noi suntem ficţiunea, şi nu România abandonată, cum i-am zis eu în recenzie. 

E.S.: Dar noi chiar aşa suntem. Pentru că cea mai mare parte din România, din păcate, trăieşte în sărăcie sau la limita sărăciei şi nu are acces nici la educaţie de calitate, nici la servicii medicale – la servicii medicale deloc, nu de calitate mai proastă sau mai bună. Şi noi stăm aici, în bula noastră, mergem în Bucureşti într-un bal unde eu şi Cosmin am rămas şocaţi când ne-am dat seama că în Bucureşti un pahar de vin poate consta 18, 20, 24 de lei, pe noi lucrul acesta ne şochează de fiecare dată când ne întoarcem aici, şi în acelaşi timp oamenii aceia trăiesc în familii cu 8, 9 copii şi au un venit de 300 lei pe lună. Şi noi, în bula noastră, cu vinul de 24 lei paharul, n-o să avem niciodată bunăstare dacă ei nu vor trăi o viaţă cel puţin decentă. Pentru că nu poţi avea bunăstare într-o insulă ok, într-o ţară foarte săracă.

Aici totuşi vine şi o altă întrebare: în ce măsură purtăm noi, cei care ne permitem să dăm 24 de lei pe un pahar de vin, o anume vină/responsabilitate faţă de aceşti oameni?

E.S.: Cred că purtăm o mare vină prin faptul că nu vrem să ne lăsăm copiii să meargă la şcoală cu un copil cu dizabilităţi. Că noi credem în ignoranţa noastră că un copil cu Sindrom Down ar putea să fie violent, când copiii cu Sindrom Down sunt de obicei cei mai iubitori şi mai calzi copii pe care i-am întâlnit. Atâta timp cât noi credem în ignoranţa noastră că „şi ei se pot ridica din sărăcie, de ce nu au mers la şcoală?” – pentru că n-au avut ce mânca dimineaţa şi pentru că nu au avut în casă o masă şi un scaun la care să-şi facă lecţiile. Şi atunci normal că, ignorând acei oameni, purtăm o responsabilitate. Le îngreunăm viaţa. Doctorii din spitale, orice ar fi, eu am trăit în Craiova, părinţii mei sunt doctori, eu ştiu cum sunt trataţi rromii într-un spital din România. Normal că purtăm o responsabilitate pentru asta. Purtăm o responsabilitate şi pentru faptul că nu vrem să vină copiii rromi la şcoală, că miros urât – păi miros urât, că nu au apă curentă, cum să nu miroasă urât?

Cosmin, cum vezi tu lucrurile?

C.B.: Eu cred că toţi românii care mergem undeva şi ne petrecem concediul, oriunde, şi pe Valea Prahovei, cred că dacă am fi toţi oamenii un pic mai deschişi nu la minte, ci dacă s-ar uita cu puţină înţelegere, „hai să văd e ce omul ăla doarme pe marginea străzii? Ce-i lipseşte?”, doar dacă ar pune o întrebare ar afla că ăla nu e ultimul om, ultimul drogat, nu şi-a bătut nevasta, n-a făcut nişte rele, a ajuns acolo printr-o conjunctură – sunt convins că am rămâne şocaţi fiecare dintre noi dacă am pune această întrebare şi n-am avea acea senzaţie de respingerea automată a tot ce e homeless, om al străzii sau tot ce e rrom care trage dintr-o pungă cu prenadez, sunt ultimii oameni, nu avem ce vorbi cu ei, sunt în afara societăţii şi ar trebui să dispară de pe străzi, ca şi câinii vagabonzi. Dacă toţi oamenii ar încerca să facă asta, ar fi un prim pas.

Când aţi plecat de acasă multă lume, inclusiv familiile voastre, v-au privit cu reticenţă, s-au gândit că v-aţi ţăcănit cumva. Cum simţiţi că vă vede lumea acum? Că totuşi, în 4 ani aţi depus o muncă vizibilă şi care cred că a schimbat un pic, cât a putut schimba, din perspectiva acestei Românii necunoscute.

C.B.: Am văzut ieri pe stradă şi în metrou că în mod ciudat, lumea cumva parcă ne recunoaşte. Am primit nişte fotografi făcute la metrou, am mers ieri cu metroul în Lujerului, şi când ne-am întors cineva ne-a trimis o fotografie cu noi la metrou, din spate. Eu sunt un pic vag jenat de atenţia asta. Am devenit cumva mai publici decât voiam noi să ajungem. 

E.S.: Şi eu m-am simţit la fel. Oamenii ne laudă şi nici nu ştim cum să reacţionăm la laudele acestea.

Te stânjeneşte, dar pe de altă parte e legitimă lauda şi entuziasmul cititorilor faţă de cartea asta. Trebuie comunicată această admiraţie, aşa cum la rândul vostru aţi comunicat apăsarea şi revolta pe care le-aţi experimentat pe teren. E un schimb.

C.B.: Un lucru bun atunci. Eu mă simt măgulit de atenţie. Nu mă aşteptam ca ţăcăneala asta a noastră, că asta e de fapt, să stai într-o maşină să-ţi faci meseria – extraordinar! Poţi să-ţi faci meseria şi din alte părţi. Dar de fapt de asta ne-am mutat în maşină, ca să ne facem meseria. Pe urmă, dacă cineva ne laudă pentru asta şi ne admiră, pe mine vag mă stânjeneşte, dar mă şi bucură.

Apropo de mutat în maşină. Aţi făcut vreun calcul în aceşti 4 ani de când trăiţi în auto-rulotă, câte nopţi totuşi nu le-aţi dormit în auto-rulotă? 

E.S.: Nu ne-am făcut un calcul, dar au fost 2 luni şi ceva, în care am fost în Cuba. Am mai dormit acasă la un prieten în Bucureşti în prima iarnă din maşină, 1-2 săptămâni.

C.B.: Am mai dormit la diverse hoteluri când ne-au plătit festivalurile cazarea.

E.S.: Şi la mama lui Cosmin, la Baia Mare, de fiecare dată dormim în casă.

C.B.: Deci, probabil că 4 luni nu le-am dormit în maşină. Să zicem.

Mai puteţi dormi într-un pat lat, confortabil, cu o pilotă?

E.S.: O, da!

C.B.: O, da!

Sau când ajungeţi la hotel cereţi neapărat pentru voi un pat single?

E.S.: Nu.

C.B.: Am fost la festivalul de la Iaşi, ne-au cazat vreo 4 zile într-un hotel cu piscină, şi ne-am dat seama că, de fapt, aşa ne-am dori să fie un concediu al nostru, într-un hotel cu piscină, cu mic dejun şi cu restaurantul jos, toate jaluzelele închise şi să nu ieşim din hotel. Că nu ne interesează să vizităm împrejurimile, că le ştim. Doar să stăm acolo.

În concediu lumea pleacă să vadă lumea, voi în concediu nu mai vreţi dă vedeţi lumea. Auto-rulota asta pe care scrie Wind-Gum şi pe care toată lumea a văzut-o în diverse ipostaze, ziua, noaptea, pe ploaie, pe ceaţă, iarna, vara, în ţară, în străinătate, din interior, din exterior a devenit sau va deveni curând iconică. Ce destin crezi că-i rezervi? O vei vinde, o vei dona unui muzeu al jurnalismului românesc? 

C.B.: Sigur o să continuăm ce facem acum. După cei 4 ani ne-am dat seama că de fapt ne mai lipseşte o jumătate de metru în plus sau un metru.

Nu sunteţi cam lacomi totuşi?

C.B.: Alţi prieteni sau alţi rulotişti care au maşini de 7-8 metri, o maşină de 6 metri mi se pare decent.

Am văzut eu rulota cu care Ozzy Osbourne pleacă în turneu, şi e ca un fel de avion. Poate aşa ceva.

C.B.: Nu, nu ne dorim. Vrem să fim tot low-profile, să fie ceva care să semene a dubă, micuţă.

Când „vă veţi face mari”, când veţi ajunge la bătrâneţe, ce planuri aveţi? V-aţi imaginat o bătrâneţe idilică, liniştită?

E.S.: Nu. Noi ne mai gândim că am vrea, de asta ne-am dori o altă rulotă, nu doar să fie mai mare, dar să fie şi 4◊4, pentru că ne gândim că acum, cât suntem tineri, am vrea să mergem poate în India.

C.B.: Să mai explorăm. Şi în ţară ne-am lovit de multe ori de multe locuri despre care n-am putut să scriem sau să le fotografiem pentru că n-am putut să ajungem cu maşina. Cred că asta ar fi, un 4◊4, să putem să intrăm şi să ieşim din noroaie.

E.S.: Aşa că, planurile noastre cred că la bătrâneţe ne vedem cu o altă auto-rulotă mai mare, văzând alte părţi ale lumii.

C.B.: Cu mai multă apă, mai multă autonomie. Şi eu văd la fel.

Credeţi că la un moment dat vă veţi sătura să scrieţi despre genul acesta de subiecte sau că lucrând foarte mult pe genul ăsta de subiecte la un moment dat n-o să le mai poţi documenta suficient pentru că te-ai obişnuit prea tare cu ele?

E.S.: Da, cu siguranţă ne vom schimba subiectele. De exemplu, pe violenţă domestică am scris atât de mult, încât din punctul nostru de vedere am epuizat subiectul. Nu mai avem ce să mai facem în plus pe tema asta. Tot timpul căutăm subiecte noi. De fapt noi nu am vrut să scriem despre sărăcie sau despre penitenciare, dar s-au legat cumva unele de altele. Adică am scris despre violenţă domestică, am ajuns la sărăcie, de la sărăcie am ajuns la penitenciare, a apărut contextul despre educaţie şi despre sănătate şi cumva s-au legat, au curs firesc unul dintr-altul.

Elena, Cosmin, iată şi cele 9 întrebări standard şi una specială pentru fiecare dintre voi. Începem cu Elena de fiecare dată. Care ar fi cartea copilăriei tale?

E.S.: Jules Verne. Nu mai ştiu exact ce am citit întâi, 20.000 de leghe sub mări.

C.B.: A mea a fost, nu mai ştiu autorul, era un maghiar şi se numea Băieţii din strada Pal. Nu avea coperta, de aia nu ştiam autorul.

Incredibil! Şi eu am cartea fără copertă. Cine a editat acea carte şi a pierdut copertele la toţi cititorii?

C.B.: Cine a scris-o?

Nu ştiu. [Molnar Ferenc] Dar nu ştiu dacă era maghiar, era redegist.

C.B.: Nu, că era Pal şi era în Budapesta strada aia. 

A doua întrebare: cartea despre care aţi spune că v-a deschis ochii?

E.S.: Mi-a plăcut foarte tare cartea lui Ta-Nehesi Coates apărută la Black Button Books, cu scrisorile către fiul lui despre rasism şi despre ce înseamnă el. Între mine şi lume. Pe mine m-a ajutat să înţeleg foarte multe chestii despre rasismul şi problema pe care o au românii cu rromii, a fost o revelaţie pentru mine această carte.

Are foarte mare legătură cu ce spune el acolo, cu corpul. Că de fapt corpul este cel care ne desparte şi că orice politică de fapt e un atentat asupra integrităţii corpului individului. Pentru că e negru, pentru că are alte forme de exprimare, religioasă, sexuală şi aşa mai departe. Un „jaf al corpului”, spune el că de fapt reprezintă rasismul redus la esenţă.

E.S.: Cred că ar putea să iei multe bucăţi din cartea respectivă şi să o aplici la noi în ceea ce priveşte rromii.

El spune acolo, pune într-o menţiune rromii, într-o enumerare alături de negri şi homosexuali şi alte categorii care suportă privirea noastră rasistă.

C.B.: La mine cred că Fiesta a lui Hemingway. Sau, mai recent, Cu sânge rece de Truman Capote.

Spune Elena în chiar primul paragraf al cărţii că, pe lângă cele foarte puţine elemente de lenjerie cu care aţi plecat la drum în auto-rulotă, au fost şi câteva cărţi fizice, pe care le-aţi luat cu voi, şi că tu ai fi luat Hemingway integral. În română sau în engleză?

C.B.: În română. 

De ce Hemingway?

C.B.: Mi-a dat o linişte acum câţiva ani când l-am redescoperit, după Bătrânul şi marea pe care am citit-o în liceu şi facultate, dar am citit notele lui autobiografice şi felul în care relatează nişte întâmplări absolut cotidiene, banale pentru oricine, mie mi-a dat aşa o linişte în perioada respectivă când am plecat cu rulota, încât m-am îndrăgostit efectiv de naraţiunea lui. Mi-a dat o pace interioară pe care n-o găsisem.

Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt?

E.S.: Ulysses. N-am reuşit niciodată.

C.B.: Fraţii Jderi.

Să-ţi fie ruşine, ai făcut Litere!

E.S.: Tocmai de aia.

Fraţii Jderi?

C.B.: Da. Nu-ţi dă linişte. 

De ce, Cosmin? Este o parte din istoria noastră!

C.B.: Ştiu că aveam o carte groasă, uriaşă, ştiu că trebuia s-o citim, m-am apucat de câteva ori şi am abandonat-o. M-am şi speriat de cât era de mare şi grea, şi n-am citit-o. Dar de ce nu întrebi de cărţi de fotografie?

Dintre cărţile citite recent, pe care aţi lua-o cu voi pe o insulă pustie?

E.S.: Mi-a plăcut, dar iar vorbesc de Black Button Books, Aleksander Hemon cu Iubire şi obstacole. 

C.B.: Probabil Capote, Cu sânge rece. Nu ştiu.

Citiţi bănuiesc că varianta electronică a cărţilor, pentru că n-aveţi spaţiu de depozitare.

C.B.: Capote l-am citit fizic.

E.S.: Şi mai avem câteva cărţi fizice, şi de la Black Button Books de exemplu. Avem cărţile fizic, le-am cumpărat.

„Aceasta este o emisiune sponsorizată de Black Button Books”. Tocmai am tradus pentru Black Buttons Books Rock Springs de Richard Ford, vă rog cumpăraţi-o. 

C.B.: Capote a fost la Polirom.

Dar va fi în curând la Black Buttons Books. Duceţi lipsa cărţilor fizice? Fac o paranteză.

E.S.: Absolut deloc. Sunt atât de fericită să citesc pe ipad încât nu cumpăr cărţi fizice decât dacă vreau să sprijin o editură, cum e cazul editurii care te sponsorizează, sau dacă nu o găsesc altfel, în variantă digitală.

O citeşti pe iPad. Scos de Black Button Books… divizia lor tehnică. În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme, presupunând, prin absurd, că n-ar mai exista auto-rulote.

E.S.: Nu prea am citit cărţi care să fie cu happy-end sau cu o atmosferă veselă, de asta mă străduiesc acum să-mi amintesc.

Dar să ştii că la întrebarea asta s-a răspuns cu tot felul de orori. Cheia este „o vreme”. Ai putea spune asta: în ce univers cumplit ai putea experimenta dacă ai avea şansa, pentru o vreme.

E.S.: Eu cred că am trăit o vreme în Complexul lui Portnoy. Dar nu ştiu dacă aş mai vrea să mă întorc acolo.

Cu toţii cred că am trăit.

C.B.: Eu aş vrea să trăiesc o vreme în Ferma animalelor. 

Fiind care dintre personaje?

C.B.: Porc.

Mai mâncaţi carne în auto-rulotă?

E.S.: Da, dar rar.

E mai uşor vegetarianismul?

E.S.: Frigiderul nostru răceşte foarte puţin. Iar dacă-i vară, în frigider sunt vreo 18°. E prea cald pentru carne în frigiderul nostru, şi atunci carnea ar trebui ţinută în congelator, şi congelatorul este foarte mic. Aşa că luăm cu noi un pui sau o bucată de carne, o gătim repede şi pe urmă dacă stăm două săptămâni într-o comunitate mâncăm doar legume şi fructe. 

C.B.: Şi brânză.

Îmi imaginez că e destul de uşor să creşti un porc pe drum.

C.B.: Ne-am gândit la o capră.

Dar mă gândeam la mai multe găini într-o cutie de plasă.

C.B.: Nu e o idee rea, am avea ouă.

Iar iarna ar fi şi congelate. Ce scriitor din istorie aţi invita la voi în rulotă la un pahar de vin?

E.S.: Eu pe Philip Roth, sigur.

Să mă chemi te rog şi pe mine, stau la geam dacă n-am loc, n-aş vrea să ratez o întâlnire cu Philip Roth. 

C.B.: Eu l-aş invita şi pe Hemingway. Și pe Roth.

Cred că ar merge, o întâlnire în patru. Dar, Elena, dacă ar fi să inviţi o scriitoare?

E.S.: Îmi vine în minte doar Virginia Woolf.

Cred că i-ar plăcea la aer curat. 

C.B.: La mine Susan Sontag.

Da, pentru fotografie! Ce muzică preferată aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

E.S.: David Bowie.

E prea la îndemână răspunsul ăsta.

C.B.: Trupa The Wave Pictures. 

Elena? David Bowie s-a mai trimis, el cântă deja acolo!

E.S.: Depeche Mode, atunci.

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

E.S.: Lipsa de educaţie.

C.B.: Sistemul medical.

Sunt două dintre problemele cu care v-aţi confruntat cel mai mult şi despre care aţi scris. Dar hai să ducem întrebarea asta într-o zonă pe care n-o cunoaştem atât de bine. Dintre problemele planetei despre care ştim că există, dar nu le cunoaştem atât de bine.

E.S.: Atunci mi-aş dori să nu mai existe război.

C.B.: Aş vrea să fie toată lumea fericită. Mă simt ca la Miss… Cât de tare iubesc planeta!

Dar totuşi, îţi dai seama ce imagine cumplită a unei planete în care toată lumea e în mod tâmp fericită?

C.B.: Ar fi mişto!

Crezi? Îţi dai seama, toată lumea şi-ar dori puţină depresie…

Elena, Cosmin, am o întrebare legată de Bucureşti, dar în cazul vostru o s-o extind la nivelul ţării. Care e locul preferat din ţară pentru voi, poate fi orice: o zonă geografică, un oraş, o podgorie…

E.S.: Noi ne-am dori să trăim în Oradea, dacă ar fi să trăim vreodată într-un oraş. 

C.B.: Ne-a plăcut foarte tare Oradea, Dar oricând m-aş duce, dacă mâine mi s-ar spune: mergi la Corcova, la Corcova m-aş duce.

Am fost acolo, e foarte frumos. Deşi la Oradea, Elena, am văzut că politicienii respectivi sunt destul de rasişti, xenofobi, ce am văzut pe internet în ultima vreme venind dinspre Oradea m-a înspăimântat un pic.

E.S.: Îi putem schimba, dacă stăm acolo putem să lucrăm la asta.

Apropo de drumuri, Cosmin, că tu eşti şoferul. Câţi kilometri aţi făcut în aceşti 4 ani cu auto-rulota? Ai o estimare?

C.B.: Avem o estimare fixă, că ne arată kilometrajul. Avem vreo 70.000, ceea ce nu e mult. Noi mai mult am stat de fapt decât am călătorit. La maşina noastră nu e uzat motorul sau piesele care se învârt în maşină, ci lucrurile care stau, cum ar fi banchetele s-au înfundat, au obosit. Lucrurile de casă sunt foarte folosite.

Atunci poate aţi putea începe să lucraţi în picioare, ca Hemingway, care stătea la pupitru.

C.B.: Nu avem loc. 

Ţi-ai îmbunătăţit tehnica legată de maşină de când eşti cu auto-rulota şi depindeţi atât de mult de ea?

C.B.: Ce înseamnă tehnica? De şofat?

Nu, de reparat.

C.B.: Nu. Sunt un dezastru în continuare. Ultima chestie, avem o revizie acum în Bucureşti şi a venit un domn să ne repare scurgerea de la chiuvetă şi mi-a zis: „cine e idiotul care a lipit asta cu silicon aici?”, eu. 

Eu, fotograf de fashion… Şi acum întrebarea specială pentru voi, Elena, tu în carte ai un episod semi-simpatic în care spui că atunci când aveţi aniversările voastre, de cele mai multe ori sunteţi singuri şi sărbătoriţi singuri, iar atunci când vă faceţi cadouri trebuie să vă faceţi nişte cadouri micuţe, mai degrabă simbolice, că n-au loc. Tu i-ai luat şi un tricou şi s-a dovedit că nu era cu Hendrix, era cu Lenny Kravitz. Întrebarea comună e aşa: ce cadouri v-aţi face unul celuilalt, dacă n-aţi fi constrânşi de dimensiunile reduse deopotrivă locativ şi financiar ale auto-rulotei?

E.S.: Eu cred că i-aş face cadou un Leica pe care mi l-a arătat, care face fotografii alb-negru.

Cu trepied?

C.B.: În aceşti patru ani mi-am miniaturizat aşa de tare ce-mi doresc, încât nu mai ştiu… un vapor cu roţi!

E.S.: De când îmi doresc un vapor!

Ai putea pune un telescop.

C.B.: Nu. Ştiu ce-şi doreşte cel mai mult. Are nevoie de o oglindă, să se vadă întreagă, şi de spaţiu ca să se poată vedea în oglinda aceea. Asta e tot ce-şi doreşte.

Nu poţi prinde în şuruburi o oglindă pe afară?

C.B.: E frig afară, bate viscolul şi ea se duce, iese-intră? Îţi dai seama cum ar arăta o fiinţă într-un sat, în orice loc, care merge în oglindă şi se uită aşa?

Nu, dar deja văd fotografia pe care i-ai face-o tu în zăpadă, aranjându-şi părul în oglindă.

C.B.: Ar fi foarte haioasă.

Apropo, aţi putea să faceţi pe site-ul vostru un segment separat cu sfaturi practice: cum să trăieşti într-o auto-rulotă.

C.B.: Să ştii că am primit mai multe întrebări pe Facebook, şi câteodată mă deranjează. Pentru că eu nu sunt mecanic, nu sunt în măsură să fiu specialist să spun cuiva ce maşină să-şi ia sau ce pompă de apă, de câţi kilowaţi, nu mă pricep. Sunt fotograf. E ca şi cum te-aş întreba pe tine, Marius: ce bun critic eşti, dar de unde ţi-ai cumpărat pantalonii? 

Sincer? Mi-aş dori să mi se pună întrebarea asta, că sunt destul de: „fă-mi listă de cărţi esenţiale”! Dar nu mă refeream la detalii tehnice, ci la cele practice: unde-i mai bine să-ţi parchezi auto-rulota sau chestii de genul acesta.

C.B.: Dar ştii cum e? La noi e la mica înţelegere. Noi când mergem să dormim undeva, nu ne-am dus niciodată la cascada fulminantă nu ştiu unde, cel mai frumos loc din România. Deci n-am vizitat top 10, top 20 cele mai frumoase locuri din ţară.

Care-s toate photoshopate, nu arată aşa în realitate!

C.B.: Ştiu, c-am mai văzut. Şi atunci teoretic, noi când mergem undeva şi avem de făcut un proiect oriunde, ne uităm pe Google maps şi spunem: ok, unde e locul cel mai potrivit de dormit în apropierea acelui loc. Şi datorită fotografiilor de pe Google maps ne alegem locul.

Sau de pe Black Button Books.

E.S.: Am putea să facem o listă cu: unde dormi dacă mergi la penitenciarul din Buziaş; unde poţi dormi dacă mergi în comunitatea cea mai săracă din jud. Gorj.

Sau o carte de bucate pentru bucătărie în auto-rulotă.

E.S.: Asta ne-am gândit.

C.B.: Am început-o şi am abandonat-o.

E.S.: Am fost neserioşi cu ea. 

C.B.: Ideea era că facem fotografii, Elena găteşte cu minime mijloace pe care le găseşti într-o auto-rulotă, adică nu cu cuptoare sau alte lucruri, că nu le avem, şi eu fac fotografii în peisajele în care a gătit Elena. Asta era ideea. Şi ne-am apucat, am făcut vreo 10 reţete. Ne-am şi gândit să punem la sfârşitul cărţii un reţetar, dar s-ar fi dus într-o cu totul altă zonă cartea.

Ai fi adăugat a şaptea dimensiune.

Dragă Elena şi Cosmin, aş sta de vorbă cu voi toată noaptea, vă mulţumesc mult pentru că aţi părăsit auto-rulota voastră pentru a intra în acest studio puţin mai mare. Dragi ascultători, dacă intraţi pe teleleu.eu veţi găsi acolo toate reportajele celor doi şi tot ce mai fac ei, puteţi să vă abonaţi la vederile teleleu şi să-i sprijiniţi în proiectele lor jurnalistice viitoare.

noiembrie 2017