„Am mizat foarte mult pe Caragiale în scrierile mele”

interviu cu Dumitru Radu POPA

Marius CHIVU: Aveţi o istorie de familie impresionantă, un bunic patern, Grigore T. Popa, după care Universitatea de Medicină din Iaşi a primit numele, un personaj foarte interesant. Pe măsură ce căutam informaţii despre el deveneam tot mai uimit. A tradus primul Anatomia lui Gray în limba română, a fost bursier Rockefeller, profesor al lui Emil Palade, a predat la Cambridge şi la Oxford, şi toate astea doar până la 56 de ani.

Dumitru Radu Popa: Da. A fost pe lista neagră la legionari şi apoi a ajuns pe lista neagră la comunişti.

Pe partea maternă de asemenea aveţi un bunic cu o figură foarte interesantă, profesor de latină şi greacă, baron.

Baron, da. Baronii polonezi nu erau chiar o raritate, pentru că să fii nobil polonez însemna să ai pedigriul, dar să fii destul de sărac.

Am început cu aceste două figuri, pentru că ele se regăsesc într-o bună măsură în romanul dvs. Sfinţi, vânturi şi alte întâmplări, recent reeditată la Tracus Arte. Cum a fost să creşteţi în preajma lor? Cum i-aţi cunoscut?

Pe bunicul patern, Grigore T. Popa, nu l-am cunoscut, pentru că a murit cu un an înainte să mă nasc eu. Dar din poveşti şi mai ales din lucruri auzite de la doctori care i-au fost studenţi reieşea că era o figură extraordinară.

Şi pe bunicul matern?

Pe bunicul matern l-am cunoscut, era un fantast, iubea literatura de tipul Karl May, de aventuri, era un om ciudat, pentru că s-a născut la Cernăuţi, dar rămânând orfan de foarte de mic, a plecat la Viena unde avea un unchi care l-a luat şi l-a pus la iezuiţi. Şi de la iezuiţi n-a mai ieşit decât când a avut diploma de profesor de latină şi greacă. A fost un profesor extrem de exigent, a scris chiar o gramatică a limbii latine. Către sfârşitul vieţii însă, pierduse puţin legătura cu realul, pentru că veniseră comuniştii şi nu mai înţelegea ce se întâmplă. Nu înţelegea de ce nu se mai predă latina în şcoală şi se predă rusa. Şi spunea: „Dar e o limbă romanică, noi avem o limbă romanică, nu ne poate convinge nimeni că avem o limbă slavă!”. Dar erau mulţi care voiau să ne convingă că suntem o limbă slavă.

A predat în Baia Mare. Dvs. aţi avut o copilărie şi o adolescenţă destul de plimbătoare prin ţară. V-aţi născut la Bucureşti, aţi copilărit la Baia Mare şi la Craiova.

Din ce cauză s-a întâmplat asta? Pentru că, după ce bunicul Gr.T. Popa a murit, părinţii mei au fost daţi afară din serviciul de la Bucureşti, unde tata era asistent universitar la Basil Munteanu şi mama era medic de laborator cu profesorul Kreindler. Au fost daţi afară, fără dreptul de a se angaja în Bucureşti. Şi atunci au plecat la Baia Mare, unde era familia bunicii. Aşa am ajuns la Baia Mare, am stat şapte ani acolo, după care au ajuns la concluzia că trebuie să ne mute. Ce rău puteam să facem în Baia Mare? Dar aşa îi mutau pe cei cu dosar prost. Şi ne-au mutat la Craiova, unde n-aveam absolut pe nimeni, nu cunoşteam absolut pe nimeni. Am stat şapte ani la Craiova.

Un alt mutat la Craiova, tot pe considerente politice, a fost I.D. Sârbu.

Exact, aşa e.

În 2019 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui. Mama dvs. era de asemenea o intelectuală, poliglotă, pianistă de concert.

Vorbea şapte limbi, a tradus din Kobo Abe, din Humboldt, din Reiner Maria Rilke, a fost pianistă de concert. Pe vremea aia se făceau concerte cu orchestra medicilor, dar care era foarte bună, şi ea a cântat Concertul de Schumann cu orchestra medicilor, cu foarte mare reuşită. Era într-adevăr o poliglotă şi o multilaterală în toate lucrurile pe care le făcea.

Aţi crescut, îmi imaginez, într-o casă plină de cărţi.

Sigur că da. Unele le mai am în biblioteca de la New York.

Aţi studiat la Bucureşti?

Da, la Bucureşti am făcut filologia româno-franceză. 

Moştenirea din familie a dragostei pentru limbi era evidentă. Aţi plecat din România în 1985, cu câţiva ani înainte de căderea comunismului. Cum aţi reuşit? Ne spuneţi povestea plecării dvs. şi a stabilirii în cele din urmă la New York?

Povestea a fost următoarea: am scos o carte care se numea Fisura şi care a fost măcelărită de Direcţia presei, de Cenzură. Ce e ciudat este că totuşi a apărut. Eu am plecat în Franţa, aveam o viză pentru două luni să ţin o conferinţă despre Antoine de Saint-Exupery, scrisesem o carte despre el, era anul aniversar, şi despre Rebreanu, iarăşi an aniversar. Când eram la Paris, am aflat că a fost topită cartea, a fost scoasă de pe piaţă Fisura, deci cineva şi-a dat seama că e ceva acolo care nu merge.

Şi asta v-a decis să nu vă mai întoarceţi?

Da. Pentru că practic, ca scriitor, n-aveam nicio şansă să mă întorc după asta.

Părinţii dvs.?

N-au ştiut nimic. Că aşa e mai bine.

Bănuiesc că n-a fost o decizie uşor de luat.

Nu, n-a fost o decizie uşor de luat, dar amândoi erau pensionari deja, medici amândoi, şi n-au păţit mai nimic. Sora mea a păţit ceva. Avea o bursă Goethe şi iau tăiat-o, dar doi ani mai târziu, pentru că nemţii sunt serioşi, i-au dat-o înapoi şi s-a dus şi a făcut bursa Goethe.

Când v-aţi reunit cu familia? Imediat după Revoluţie?

Da, imediat după Revoluţie. În 1990 deja am venit în ţară.

În tot acest timp aţi reuşit să comunicaţi? Cum ţineaţi legătura?

Mai prin scrisori trimise prin oameni, mai prin scrisori trimise prin poştă. Începea să se desfacă toată povestea asta. Era clar că nu mai ţinea mult şi chiar şi scrisorile prin poştă ajungeau.

Mulți care povestesc despre acea perioadă spun că n-aveau senzaţia că se va termina prea curând, totul părea instalat pentru totdeauna.

Şi tatăl meu spunea: „Eu n-o să apuc căderea comunismului”. Şi a apucat-o.

Cum a fost când v-aţi revăzut? Aţi rămas mult aici, v-aţi întors repede?

Am stat vreo trei săptămâni, dar am avut o surpriză foarte neplăcută, şi anume că mama făcuse Alzheimer şi tata mi-a spus atunci, el fiind şi medic: „La ce să-ţi fi spus? Credeam că nu ne mai vedem niciodată, la ce să te mai amărăsc să-ţi spun că mama are Alzheimer?”. A fost dureros, pentru că nu m-a mai recunoscut niciodată. Nu m-a mai recunoscut.

Deci, într-un timp relativ scurt, 3-4 ani.

Da. Dar avansează foarte repede. Şi a supravieţuit șapte ani cu Alzheimer. Şi a murit de pneumonie, până la urmă. Cam aşa se dau, între șase-șapte ani supravieţuirea la Alzheimer.

Când aţi ajuns la New York câţi ani aveaţi?

37 de ani.

Ce ştiaţi să faceţi ca să vă integraţi în noua lume? V-aţi apucat din nou de studii?

Nu ştiam să conduc o maşină. Asta a fost foarte important şi salvarea mea. Că cei mai mulţi oameni imediat se făceau şoferi de taxi. Eu n-avusesem niciodată carnet de conducere, aşa încât mi-am zis: mă duc înapoi la şcoală. Şi m-am dus la Columbia University, am făcut un master acolo, şi după aceea am urcat scara ierarhiilor în lumea universitară la New York University. Acum sunt directorul bibliotecii, Lecturer in law, şi asistent plin al Facultăţii de Drept.

Mi-am notat specializarea dvs.: cercetarea bibliografică a dreptului internaţional şi comparat. Sună a ceva foarte tehnic şi foarte plicticos.

Nu e plicticos, e foarte interesant. Iar pentru cineva care a făcut gramatică comparată, cum făcusem eu, e mult mai uşor, pentru că e cam acelaşi patern, aceleaşi sistem. Sunt familii de drept, aşa cum sunt familii de limbi. Şi e foarte fascinant să vezi cum se compară unele cu altele, ce le contradistinge şi ce le aduce împreună.

Cum aţi făcut pasul de la gramatică la drept? Înţeleg pasiunea pentru gramatică.

Când mi-am dat seama că e cam acelaşi lucru, doar materia e alta, substanţa e alta, mi-am spus: asta poate să fie ceva interesant. 

Aveaţi 37 de ani când aţi intrat într-o altă cultură, în mijlocul unei alte limbi, scriseserăţi deja două cărţi de ficţiune, Călătoria şi Fisur. V-aţi mai gândit că o să continuaţi să scrieţi literatură? Pentru o vreme aţi abandonat-o de nevoie?

Da. Am abandonat-o de nevoie. Trebuia să-mi refac viaţa într-un fel. Şi eram şi puţin dezgustat de ce mi se întâmplase în România cu cenzura. Dar încet-încet mi-am dat seama că e o parte din mine care lipseşte. Visam, de pildă, că am scris o nouă carte şi mă duceam repede să văd ce e acolo. Erau pagini albe. Sau erau scrise într-o limbă pe care n-o cunoşteam. Şi atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Şi am reînceput să scriu.

Cum a fost reînceperea? Distanţa între ultima carte publicată în România şi prima e mai mare de un deceniu.

Da, e mai mare de un deceniu. A fost mai uşor decât mi-am închipuit pentru că, fără să-mi dau seama, asimilam nişte lucruri ale realităţii americane pe care nu le cunoscusem în România. Şi în felul ăsta am avut un foarte mare sprijin în Caragiale, în faptul că Caragiale este foarte mare în privinţa sensului umorului pe care-l are şi al felului în care pune problemele. Şi astfel a apărut Panic syndrome. Am suferit de „panic syndrom” în America. Şi alţii au suferit. Dar până la urmă am decis că e un moft, şi chiar aşa l-am numit în carte. Un moft. Am mizat foarte mult pe Caragiale în scrierile mele, mai ales în primele scrieri aşa-zis româno-americane.

Panic Syndrome!, Traversând Washington Square, La revoluţia română.

Traversând Washington Square nu e aşa carageliană, e mai degrabă Henry James sau genul ăsta. Dar Panic Syndrome! şi La revoluţia română sunt absolut caragialeşti.

Când aţi reeditat primele două cărţi, Călătoria şi Fisura, sub numele nou de Skenzemon!, aţi revăzut textul. Cum v-aţi raportat după aproape 30 de ani?

N-am făcut absolut nicio schimbare. Am lăsat totul aşa cum era. Şi n-am făcut schimbări nici măcar la prozele care fuseseră mutilate de către Direcţia presei, pentru că mi-am spus că dacă aşa au apărut, aşa au fost cunoscute, atunci aşa trebuie să rămână.

Mai aveaţi manuscrisul? Cum le-aţi reprodus? Cartea a fost topită, înţeleg că Mircea Nedelciu a apucat să 100 de exemplare.

Da, a salvat 100 de exemplare, i le-a dat tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească pe Mircea Nedelciu.

Deci s-au întors la dvs. cele 100 de exemplare.

Da, s-au întors la mine. 

Ce s-a întâmplat cu acele 100 de exemplare?

Au fost distribuite la diverse persoane din străinătate. La Matei Călinescu, de pildă, care aprecia extraordinar de tare scrisul meu. Şi îmi fusese şi profesor în facultate. Şi a spus: „Extraordinar! Cum e posibil să-ţi facă aşa ceva?”. A fost posibil.

Mă uit pe cărţile publicate după Revoluţie, sunt cu totul vreo zece titluri, dacă estimez bine, cărţi de proză scurtă, mici romane, literatură pentru copii. Am recitit un interviu pe care l-am făcut împreună în 2009 şi vorbeaţi despre debutul de la sfârşitul anilor ’60-’70, o întreagă generaţie, dintre care nu ştiu câţi sunt suficient de bine cunoscuţi astăzi – Silviu Angelescu, Dorin Liviu Zaharia, din cu totul alte motive, pentru că a făcut muzică. Cine a fost interesat de muzica din comunism, de rockul din comunism, îl ştie sigur.

Da, şi era şi un poet remarcabil.

Era şi poet, şi o figură extraordinară. Dar şi Monciu-Sudinski.

Monciu-Sudinski, un prozator excelent!

Un prozator excelent, cu poate cel mai curios destin din literatura română contemporană – pentru cei care nu ştiu, a plecat în Suedia şi i s-a pierdut urma. Cărţile lui n-au mai putut fi reeditate niciodată, cartea sa Cult, cumva devenită Rebarbor. Deci are sens sintagma dvs. de „generaţie pierdută”. Într-un fel sau altul, pe fiecare v-a afectat într-o mare măsură.

Era şi Ioan Petru Culianu, un prozator foarte bun, dar care s-a orientat mult mai mult pe istoria religiilor. Dar se pare că din proză i s-au tras toate necazurile. Şi asasinarea – dacă a fost asasinare. Da, o generaţie pierdută, încă o generaţie pierdută.

Privind în urmă, vi se pare că aţi avut ghinion? Că a fost o serie de neîmpliniri care au marcat într-un fel sau altul cariera dvs.?

N-aş spune asta. Eu sunt destul de mulţumit cu ce am făcut. Sigur că m-a afectat foarte mult Direcţia presei şi toate lucrurile care se scoteau, dar am făcut şi mişto de ei. Adică mi-au cerut la un moment dat: „Scrieţi o proză despre un şantier sau scrieţi o proză despre agricultura noastră minunată”. Am scris una în care unul înjură de nu mai poate: „Nu le-ar da Dumnezeu sănătate…”. Ce se întâmplase? Voiau să le dea cota de la GAC şi nevasta spune şi ea: „Vai, nu le-ar da Dumnezeu sănătate… Dar unde să mai punem? Că avem hambarele pline! Avem de toate. Hai să încercăm să le dăm la copii! Nu, că nu vor să audă copiii! Au câte două maşini fiecare, au tot ce le trebuie!”. Şi mă duc cu proza asta la Cursaru, aşa-l chema pe şeful de secţie de la proză, şi zice: „Tovarăşu’ Popa, dvs. sunteţi nebun? Dvs. nu mergeţi pe câmp să vedeţi ce e cu agricultura?”. Zic: „Nu, eu citesc Scânteia, şi în Scânteia zice că merge extraordinar de bine! Hai s-o lăsăm…”. 

Trebuia să scrieţi într-un volum de proză scurtă o proză pe linie?

O proză care să fie cu agricultură sau să fie cu industrie. Am mai scris una cu industrie – n-are absolut niciun sens. A apărut! Tot timpul se vorbeşte de nişte baloturi pe care unul Dubrov trebuia să le primească. Şi i se aduc baloturile lui Dubrov, şi seara s-a aflat că baloturile nu erau pentru Dubrov. N-are niciun sens, absolut niciunul! Totuşi, au publicat-o, pentru că era vorba despre o uzină.

Proza e suficient de absurdă, dar e şi mai absurd care era motivaţia pentru ca o astfel de proză să intre în tipar. Nu era cumva spre sfârşitul anilor ’80-’85, când a apărut Fisura, se alienase tot sistemul acesta al cenzurii suficient de mult încât nimeni nu-şi mai făcea treaba cum trebuie şi toţi lăsau de la ei?

Nu. Asta cu Dubrov a apărut în 1982, în Călătoria. Fisura era în sine un roman, dar l-au tăiat aşa de mult, încât a ajuns o nuvelă mai lungă. Dar era o distopie, o distopie tipică, cum este 1984, cum este Robinson Crusoe. Nu ştiu cum a putut să treacă. Şi multă lume m-a întrebat. Domnul Paleologu îmi spunea: „Asta n-o să treacă niciodată!”. El era redactor la Cartea Românească. Şi a trecut.

E foarte dificil de înţeles astăzi pentru cineva din generaţia mea, nici nu mai spun pentru cei mai tineri, cum poţi să scrii literatură, cum să te motivezi să scrii literatură, ştiind că unele lucruri nu vor fi publicate niciodată. Ce motivaţie să mai ai? Cum să-ţi setezi toată gândirea narativă, ştiind că poţi să fii blocat?

Eu am avut un exemplu foarte bun cu un banc care circula pe vremea aia, cu nişte pictori sovietici: „Tu cum faci toate lucrurile abstracte, frumos, cum trebuie, şi totuşi ţi se dă drumul? – Ştii ce fac? Eu fac lucrurile abstracte cum trebuie, după aceea bag o pisică galbenă, cu ochii mari, care se uită. Ei se uită şi zic: ar fi destul de bună, dar scoate dracului pisica aia de acolo!”. „Scoate pisica”, aşa se mergea.

La Tracus Arte s-a reeditat micul roman Sfinţi, vânturi şi alte întâmplări, un roman în care se regăsesc experienţele de viaţă ale bunicilor dvs., ambii persecutaţi, un roman fantasy politic, plasat în stalinism, în care se confruntă mai multe forţe ale naturii şi ale unei spiritualităţi populare împotriva unui regim comunist impus cu forţa. E o alegorie, dar în acelaşi timp e şi autobiografică sau are elemente de autobiografie?

Are elemente de biografie.

Un scenariu alternativ. Când am citit prima dată romanul acesta, l-am comparat cu ceea ce făcea la vremea respectivă şi a continuat să facă Tarantino. Aţi fost întotdeauna apropiat de partea fantastică a literaturii. Aţi simţit că odată ajuns în America literatura dvs. e mai apăsată de realism decât de fantastic?

Nu. Am rămas un fantast şi în America. Astăzi o să fie la Muzeul Naţional al Literaturii Române o discuţie despre „Diaspora la lucru”. Şi cred că or să se spună lucruri interesante. Eu nu am simţit o foarte mare deosebire între ce am scris în ţară şi ce am scris după ce am venit aici. Adică am rămas la fel, cu realism magic, cu alegorii. E posibil să fi făcut dintr-o necesitate o virtute, pentru că nu se putea altfel, dar e posibil să fi fost genul meu de a scrie.

Mă gândesc că într-o societate liberă, unde poţi să spui orice şi unde directeţea e necesară şi chiar recomandată, e foarte greu să mai scrii pilde, alegorii. În această epocă în care totul e foarte direct şi foarte pe faţă, cine mai e interesat? Şi trăim într-o epocă a activismului, în care suntem tot timpul cu cifrele, statisticile, dovezile, faptele la îndemână. Ce motivaţie mai poate avea un artist să lucreze atât de subtil? Cu o pildă, cu o alegorie, cu o fabulă?

Întrebarea e foarte bună, dar răspunsul meu este că aşa-mi vine. Şi aşa scriu. 

E o nouă apariţie care vă este dedicată, de data asta – e numele dvs. pe copertă, dar n-aţi scris-o dvs. E un volum omagial, la împlinirea a 70 de ani, un volum îngrijit de prietenul dvs. Călin Andrei Mihăilescu, şi el trăitor de partea cealaltă a Atlanticului, dar un pic mai la nord. Cartea se cheamă De-a lungul, latul şi-n înaltul lumilor lui D.R. Popa şi e o carte surpriză, apărută la editura Muzeului Literaturii Române, pentru că n-aţi ştiut de facerea ei până aproape de final, e o carte cu aproape 40 de prieteni care semnează amintiri, portrete, recenzii de cărţi, mici eseuri, poeme sau interviuri, o carte care dă măsura şi a personalităţii dvs., dar şi a operei. Am să citesc câteva nume de aici, care sunt aproape toate numai unul şi unul: Adriana Babeţi, Denisa Comănescu, Ioana Crăciunescu, Şerban Foarţă, Ioan Groşan, Victor Ieronim Stoichiţă, Mircea Martin, Horia Roman Patapievici, Răzvan Petrescu – care vă face un portret foarte simpatic, în stilul lui, vă dedică o mică proză –, Adrian Sângeorzan, un alt prozator din SUA – nu e sigurul, de altfel, Dorin Tudoran. Îmi imaginez că trebuie să fi fost copleşitor să fi văzut dintr-odată atâtea dovezi de simpatie şi preţuire.

Sigur, absolut. Am fost copleşit. E o onoare, dar pe de altă parte mă simt umil în situaţia asta.

Că tot vorbeam de diasporă şi de cei care au scris în afara culturii, dar nu a limbii. În SUA e aproape o întreagă generaţie de prozatori români care şi-au continuat şi chiar şi-au consolidat opera acolo, departe. Norman Manea să zicem că e numele cel mai vehiculat, dar şi alţii – Adrian Sângeorzan, Carmen Firan, Saviana Stănescu, Constantin Eretescu, un prozator care mie-mi place foarte mult, dar care nu-mi dau seama cât de cunoscut e la noi, Mihaela Roznoveanu, Nina Casian, iarăşi un nume foarte cunoscut. Dintre toţi aceştia cine v-a fost, literar vorbind, cel mai apropiat?

E greu de spus. Sigur că Nina se distinge în tot contextul ăsta şi a făcut un foarte mare pas de redemţie, de a se revalorifica în America, după ce ştim că aici era o poetă proletcultistă la început. Cred că este unul dintre cele mai bune exemple de ce se poate face. Eretescu e un om foarte interesant, etnolog, de fapt, se scriu puţine poveşti, povestiri în ziua de azi. El scrie povestiri, povesteşte ce s-a întâmplat, cum a venit ăla cu sania de pe munte… Interesant prozator, foarte interesant. Mai puţin încântă Petru Popescu. Zaharia Sângeorzan e un bun prozator. Circul din faţa casei e o carte foarte bună.

Şi mie mi-a plăcut foarte mult! E una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit din generaţia scriitorilor români care au scris în afara graniţelor.

Da, dar ai dreptate. Sunt destul de mulţi.

Sunteţi în legătură cu aceşti conaţionali şi literari, colegii dvs. de literatură din SUA?

Da. Cu câte unii sunt. Dar nu cu toţi, pentru că e prea dificil. De exemplu, cu Andrei Codrescu sunt în legături foarte apropiate, cu Carmen Firan şi Adrian Sângeorzan sunt foarte apropiat. Nu există un fel de comunitate literară propriu-zisă. Fiecare e pe partea lui. Dar sigur că ne vedem cu plăcere şi câteodată citim, mai ales la Carmen în grădină se fac mici cenacluri unde se citește.

Discutaţi despre literatura română?

Câteodată da.

În ce măsură mai ţineţi pasul cu ce se scrie aici?

Eu ţin pasul destul de timid, pentru că nici nu primesc prea multe cărţi, dar sunt autori care-mi plac foarte mult. Zilele regelui de Filip Florian mi s-a părut o carte foarte bună. Băiuţeii de Filip Florian cu fratele lui, o carte foarte bună. Mi se par autori valabili, foarte buni.

În volumul acesta de prietenie, Adrian Sângeorzan spune că între oamenii de cultură veniţi din România pentru a se stabili la New York, ocupaţi un loc aparte. Şi citez: „E printre puţinii care au reuşit două performanţe dificile, o excelentă integrare în Lumea Nouă, care te poate respinge sau înghiţi cu toată cultura ta adusă din Europa sau de aiurea cu tot, şi o păstrare a identităţii pe care ţi-ai format-o în ţara din care ai fugit, dar din care ai luat cu tine ceea ce era bun şi reprezentativ pentru cultura română”. Ce vi se pare că aţi luat bun din cultura română şi v-a ajutat în toată această perioadă acolo?

Eu aş spune că spiritul lui Caragiale, care, ca şi Creangă, e o coloană a literaturii române. 

Poate fi transplantat spiritul lui Caragiale în Lumea Nouă?

Da, poate fi.

Noi întotdeauna avem pe de o parte mândria, pe de altă parte frustrarea faţă de străini cu Caragiale, în ideea că nu poate fi înţeles.

Aici a fost o foarte mare greşeală şi a criticii româneşti. Chiar mari critici spuneau la un moment dat că Caragiale nu va mai fi înţeles la 20 de ani după ce va muri. 

Lovinescu sau Zarifopol, unul dintre ei a spus asta. Nu mai ştiu exact care.

Lovinescu. Zarifopol era de partea lui Caragiale şi a eternităţii lui. Dar nici Călinescu, nici Lovinescu nu excludeau ideea că el nu va mai fi înţeles. „Odată ce toate realităţile astea se vor schimba, nimeni nu-l va înţelege pe Caragiale.” Ei bine, realităţile lui Caragiale sunt atât de profund româneşti, încât nu se schimbă. 

Da, una e cu supravieţuirea lui Caragiale aici, dar cum să-l faci să fie înţeles de către străinii a căror realitate românească nu le este specifică?

Asta e mai greu, desigur. Dar s-au întâmplat lucruri. În Japonia, de pildă, s-a jucat O scrisoare pierdută şi a fost foarte repede scoasă de pe rol, pentru că s-a spus că exact acelaşi lucru s-a întâmplat acolo cu nişte alegeri…

Da, dar vedeţi? Au luat numai intriga. Pe când Caragiale e grozav prin limbaj.

Prin limbaj şi prin mentalitate, sigur că da.

Știu că-l apreciaţi pe Philip Roth și îmi imaginez o întâlnire a dvs. cu el încercând să-i explicaţi Caragiale. Nu ştiu dacă aţi fi reuşit!

Nu ştiu, zău! Asta e adevărat.

Despre ce carte aţi spune că a fost cartea copilăriei dvs.?

Călătoriile lui Nils Holgersson. E o carte absolut fascinantă şi m-a tuşat foarte mult.

Pe la ce vârstă aţi citit-o?

Pe la 6-7 ani. Aveam şi un covor la pat cu Nils Holgersson zburând pe gâsca Aka.

Citeaţi deja la 6 ani?

Da.

Despre ce carte aţi spune că v-a deschis ochii?

Muntele vrăjit a lui Thomas Mann. Cel mai mult.

Pe la ce vârstă, de data asta?

Pe la 14-15 ani, dar o recitesc la doi-trei ani şi încă descopăr lucruri noi.

O citiţi în limba română?

Da. 

Ce carte clasică n-aţi citit deloc sau până la capăt?

Ulise a lui Joyce.

Dintre cărţile pe care le-aţi citit recent, nu contează dacă româneşti sau străine, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Suflete moarte.

Aţi citit-o recent?

Da.

Pentru prima dată?

Nu. Pentru a treia sau a patra oară.

Recitiţi mai mult decât citiţi?

Da. Ador să recitesc.

După ce criterii recitiţi?

Îmi fac un fel de program. Recitesc marii clasici ruşi, clasicii francezi…

Faceţi precum Călinescu, „citiţi literaturi”.

Exact. 

În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

În Contele de Monte-Cristo. 

De câte ori aţi recitit-o?

De patru sau de cinci ori.

Cu ce scriitor din istorie v-ar plăcea să beţi un pahar cu vin?

Cu Dino Buzzati.

Cred că e prima oară în emisiunea asta când cineva îl invocă pe Dino Buzzati.

Serios? Eu cred că e un mare scriitor. 

Ce muzică aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Adagietto, din Simfonia a V-a de Mahler.

Vă place Mahler în general sau în special această simfonie?

Ador Mahler, dar această piesă, Adagietto, este absolut extraordinară. 

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv dintre toate problemele omenirii una şi una singură, care ar fi aceea?

Cred că dezastrele.

Sunt prea multe! Pe toate le-aţi rezolva?

Da.

Aţi plecat din România, din Bucureşti, la 36 de ani. De care loc din Bucureşti v-a fost cel mai dor în toată perioada asta?

De Cartierul Bonaparte. 

Care era ăsta?

Cartierul cu străzile cu nume de capitale.

Din Dorobanţi. Aşa-i spunea, cartierul Bonaparte? Cred că e prima oară când aud asta.

Aşa se numea, Cartierul Bonaparte, şi a rămas intact, pentru că locuia cine locuia acolo, nomenclatura.

Pornind de la romanul Sfinţi, vânturi şi alte întâmplări, unde nişte vânturi vin să îndrepte lumea, să facă dreptate acolo unde oamenii au stâlcit destinele, mă întrebam ce corecţii aţi face cu ajutorul unui astfel de vânt fantastic în biografia dvs.? Ce episod aţi îndrepta?

Aş vrea să fiu mai înalt.

[martie 2021]