„Poezia e ceva foarte personal, nu ai cum s-o păcăleşti”

interviu cu Diana Geacăr

Marius CHIVU: Diana, săptămâna trecută ai câştigat Premiul Iocan pentru cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018, cu volumul Cine locuieşte la subsol, apărut la Editura Paralela 45. Spune-ne câte ceva, pentru că în seara premierii erai aşa de emoţionată, încât abia ai scos câteva cuvinte.

Diana GEACĂR: Da, şi încă sunt emoţionată, pentru că pare foarte greu de crezut. Fiind prima mea carte de proză scurtă, de proză, pur şi simplu nu mă aşteptam, a fost o mare surpriză.

Spuneai într-un interviu dat pe blogul Cărtureşti că te-ai apucat de prozele astea, sau ai început să scrii la ceea ce a devenit cartea, cu vreo zece ani în urmă.

Da. Prin 2008-2009, pe atunci scriam al doilea volum de poezie, Frumuseţea bărbatului căsătorit, şi am simţit nevoia să scriu proză, simţeam că mă ajută să scriu la volumul de poezie. Am tot scris multe proze atunci, şi la un moment dat am vrut să le strâng şi să văd ce pot face cu ele. Când s-au strâns, am început să le lucrez serios, să duc volumul la bun sfârşit, că era un mare vis să scriu un volum de proză scurtă.

Dacă aş putea să dau din casă, cred că avantajul cărţii tale a fost felul în care ea e construită, nu e doar o colecţie de texte puse laolaltă, de fapt sunt două personaje principale, două femei şi alte câteva secundare care gravitează cu multe poveşti. Citeam chiar pe un blog, cineva zicea că „ce păcat că n-ai scris un roman”, şi eu mă gândeam: de ce?, pentru că e perfectă pentru o carte de proză scurtă aşa!

Exact sentimentul ăsta îl am şi eu, că am construit-o intenţionat aşa. Şi în volumul anterior de poezie, poemele au trimitere unele la altele. Mi-a plăcut să duc asta şi mai departe în proză, să aibă legătură între ele şi la sfârşit cititorul să-şi construiască singur povestea fiecărui personaj. Asta voiam să spun, după ce le-am adunat pe toate să văd ce pot face cu ele, dacă pot face un volum, şi am văzut firele ascunse, le-am exploatat foarte mult şi le-am rescris practic, iar ăsta e rezultatul final.

Şi e proză scurtă, fireşte că nu ne referim exclusiv la textul ăla din blog, dar la o anume prejudecată cum că, dacă ai mai fi muncit puţin sau ai fi rescris-o, ai fi scos un roman şi era mai bine. Şi eu nu înţeleg de ce.

Intenţia nici nu a fost asta, să scriu roman, şi nici nu am de gând. Adică sunt foarte îndrăgostită de proza scurtă şi mai departe tot cu proză scurtă o să merg. Probabil va fi aceeaşi reacţie, de ce nu am scris un roman.

Ai avut texte care au rămas pe dinafară în timp ce construiai cartea?

Da. Am avut, am renunţat cu greu la ele, dar când mi se întâmplă lucrul ăsta, îmi aduc aminte mereu de Hemingway, care spunea că doar scriitorul scrie valoarea cărţii pe care o termină gândindu-se cât a lăsat pe dinafară, la câte fragmente a renunţat.

O să te întreb, că tot ai zis de Hemingway: ce repere ai avut în formarea dragostei pentru proză scurtă şi apoi în scrierea ei?

Cred că dragostea asta pentru proză scurtă a început cu Carver şi Salinger. Dar de la ei am trecut printr-un drum mai lung şi pot spune despre alţii deja: Hemingway, Alice Munro, de care sunt foarte îndrăgostită şi am o mare admiraţie cum reuşeşte în fiecare proză să facă o viaţă de om, mai sunt nişte scriitoare pe care le îndrăgesc foarte mult pentru amestecul de genuri, Kelly Link, scriitoare americană, şi Carmen Maria Machado.

Mie Carmen Maria Machado îmi displace profund! Consider că e o autoare foarte slabă, de fapt.

Am citit-o în engleză. Dar mi-a plăcut şi-mi place pentru că mi se pare că vine cumva tot din Kelly Link, care ştiu că e printre primele care au făcut amestecul ăsta de genuri în literatura americană, Stranger Things Happen parcă e primul volum de proză scurtă, prin 2001 mi se pare. Şi tot aşa, e un amestec de realism cu fantasy şi elemente horror, poţi face mai multe poveşti dintr-o singură proză. Poţi face o poveste realistă, una fantasy, are multe niveluri.

Aşa cum e şi proza ta de altfel, care are un nivel realist solid, dar cartea începe cu parabolă, mai sunt pe parcurs alte texte care bat bine fantasticul, la un nivel metaforic, şi mi se pare totuşi că partea solidă a cărţii tale e realismul. E foarte greu să scrii literatură realistă şi mi se pare că o stăpâneşti foarte bine. Îmi mai place universul feminin, felul în care explorezi condiţia femeii, spre deosebire de Machado, fără să faci din asta un manifest. Pe mine asta mă deranjează la Machado.

Da, şi pe mine mă deranjează manifestul când îl văd, dar la un moment dat lam dat deoparte, pentru că-mi place combinaţia asta de stiluri. Dar da, când citesc ceva şi simt imediat manifestul, simt că vrei să-mi impui o atitudine, vrei să mă convingi de ceva, și nu-mi place.

Şi din capul locului veţi citi o carte despre femei – citeam în cartea ta şi gândeam: Dumnezeule, sunt la jumătatea cărţii şi nu mi-am dat seama că e numai despre femei! Adică mă interesau oamenii, poveştile, care erau de fapt despre femei – dar nici nu mi-am dat seama.

Asta e exact chestia, că nu feminitatea e pusă pe primul loc, că nu mă interesează lucrul ăsta, ci omul, fiinţa umană. Şi în toate manifestele astea care ţin feminismul, care e acum pe val, lucrurile astea mă deranjează, că uită pur şi simplu de factorul uman. Aşa mi se pare.

Îmi place foarte mult felul în care e gândită cartea asta, rareori găseşti astfel de cărţi de proză scurtă la noi. Altfel, în afară e un procedeu destul de des întâlnit. Mi s-a părut interesant ce ai spus înainte, că scriind la cartea ta de poezie, te-ai apucat de proză, cumva hrănind genurile. Deşi nu se vede, dacă nu te-aş fi cunoscut, n-aş fi zis că e o carte scrisă de o poetă. Ţi-a fost greu? 

Da. Dacă stau să mă gândesc foarte bine, a fost mai degrabă un exerciţiu de creative writing cu mine însămi. Scriind la cea de-a doua carte de poezie, simţeam nevoia să-mi împing limitele imaginaţiei şi am zis că aşa, scriind proză, o să reuşesc să fac asta. Dar n-a fost atunci începutul. Am mai scris proze şi înainte, şi chiar una dintre ele, de pe la optsprezece ani, a ajuns în volum, dar nu aşa cum era scrisă, „Pavilion cu reptile”. Arăta cu totul altfel, dar i-am folosit structura de acolo şi am rescris-o. Mi s-ar părut că ar merita.

„Pavilionul cu reptile”, cartea începe cu „O căţea”, avem o proză cu un leu, ai foarte multe animale, multe sunt torturate, omorâte – sunt multe scene de violenţă în cartea ta. Ţi-ai dat seama?

Da. Aşa am simţit, mai ales faţă de animale. Presupun că se simte asta, violenţa. Aşa am simţit în copilărie, violenţa asta faţă de animale, foarte puternic. Am văzut scene care m-au marcat foarte mult.

Ce e straniu e că, citind povestirile tale, care merg în trecutul personajului în adolescenţă, în copilărie, am recunoscut foarte multe acte de cruzime faţă de animale pe care le-am întâlnit în jurul blocului și eu, copil în România anilor ’80-’90. Mi-a plăcut foarte mult să găsesc atmosfera şi reperele culturii pop din anii ’90.

Ăsta a fost un alt scop al cărţii, cumva să recuperez copilăria generaţiei mele, să pun acolo nişte repere în joaca pe afară până noaptea târziu, tot felul de jocuri, serialele la care ne uitam.

Dincolo de femeile despre care scrii în carte, părinţii sunt nişte personaje foarte discrete, dar în acelaşi timp foarte importante, şi cu o pondere fină în naraţiune.

Sunt foarte discrete, pentru că de fapt erau foarte departe personajele astea de noi, copiii. Atunci nu eram conştientă de lucrurile astea, dar aşa văd acum situaţia. Erau complet în altă lume. Aveam o libertate totală, că acum mă gândesc de multe ori la lucrul ăsta, nu aveai telefon, nu te sunau, nu-ţi dădeau mesaje, umblai ore întregi pe afară fără să ştie nimeni unde eşti. Acum mi se pare incredibil. Sunt mamă, am un copil şi n-aş fi putut să-l las, să ştiu că stă afară ore în şir până se întunecă! Era o cu totul altă lume, așa mi se pare acum.

Tu zici că părinţii sunt personaje discrete, dar mie mi se par importante, pentru că ponderea lor în viaţa personajelor e destul de mare, adică e o relaţie uneori surprinsă cu multă tandreţe între părinţi şi copii.

Da. Dar cumva mi se pare că nu se întâlnesc pe undeva.

Aşa e în adolescenţă, că copiii nu sunt interesaţi de părinţi. Dimpotrivă.

Da, îi resping. Şi mai târziu, când personajele sunt mature, vin sentimentele astea, tristeţea, regretul.

Plus boală, moarte şi ce se mai întâmplă la maturitate.

Pentru că exact asta voiam să şi fac, în momentul în care am adunat prozele şi am văzut firele comune. Am vrut s-o construiesc aşa, să aibă legătură între ele, am vrut să surprind şi fiecare etapă, fiecare vârstă, voce, de fapt, de la vârste diferite, adică în personajele adulte, unde de fapt vocea nu prea mai e, că prozele sunt la persoana a treia, şi apoi coborând la subsol, adică în copilărie, acolo unde e un realism magic, cu vrăjitoare, fantome, extratereştri.

Apropo de copilărie şi părinţi, care a fost relaţia ta cu părinţii tăi? Părinţii tăi amândoi au scris, sunt scriitori?

Da. Şi mama încă este scriitoare, scrie în continuare. Era o relaţie apropiată şi cred că le eram recunoscătoare într-un fel că-mi dau libertatea asta să ies afară, să explorez lumea. Plus că în fiecare vacanţă mă duceam la ţară şi acolo chiar era visul oricărui copil, libertate totală, animale peste tot, natură, exploram zile în şir. Mai târziu, când am început să scriu, atunci cred că ne-am apropiat mai mult şi mă duceam la tata şi-i mai ceream să-mi recomande cărţi să citesc. Din când în când îi mai şi arătam ce scriam, eram mai încăpăţânată, nu prea suportam să mă critice sau să-mi spună ce nu fac bine. Apoi, când am mai crescut, ne-am apropiat şi mai mult şi discutam mult despre literatură, scriitori, despre scris, ce scrie el. Cu mama încă fac lucrurile astea, mama e printre primii mei cititori.

Când ai devenit conştientă că ai părinţi scriitori?

Cred că prin şcoala generală, dar la început a fost un sentiment foarte ciudat, parcă era o ruşine, pentru că am crescut într-un cartier la periferia oraşului, în Târgovişte, unde să citeşti era ceva nasol. Era spiritul de gaşcă pe care, când eşti mic, nu prea poţi să-l baţi de unul singur să te integrezi. Dacă vii tu şi eşti diferit, eşti dat la o parte. După aceea am crescut şi nu mi-a mai păsat de lucrul ăsta, am preferat să mă duc singură pe drumul meu. Dar la început aşa-mi aduc aminte, că parcă era o jenă.

Când erai mică, te imaginai scriitoare? Îţi doreai să devii?

Da. E singurul lucru pe care ştiu că am vrut să-l fac şi vreau să-l fac în continuare. Am fost atât de hotărâtă, nu ştiu de unde mi-a venit asta, dar ştiam că asta vreau să fac, să scriu. Nu poezie neapărat, nu proză neapărat, nu altceva, pur şi simplu să scriu cărţi.

Tatăl tău era încântat că vrei să faci asta? De obicei, părinţii nu ţin neapărat ca copiii să le calce pe urme.

Ba nu, era încântat şi era foarte bucuros de câte ori spuneam că am reuşit ceva. Şi de câte ori mi se întâmplă o bucurie din asta, cum a fost cu Premiul Iocan, e o mare tristeţe pentru mine că nu pot să-l sun să-i spun că „uite ce mi s-a întâmplat”. S-ar fi bucurat foarte mult. Dar am sunat-o pe mama, care s-a bucurat la fel de mult.

Diana, aş mai rămâne cu tine în copilărie. Bănuiesc că şi tu vezi acum ca pe un mare privilegiu faptul că ai crescut în preajma a doi părinţi scriitori, într-o casă, îmi imaginez, plină de cărţi.

Da, foarte multe cărţi. Dar am şi un regret, că nu am ştiut atunci să profit de lucrul ăsta, la început, cum spuneam, mi se părea ciudat şi preferam să ies afară să mă întâlnesc cu prietenii, cu copiii, să ne jucăm, să alergăm. Dacă stau să mă gândesc, trăiam lumi diferite. În acelaşi timp, stăteam ore în şir citind în casă, deci le făceam pe amândouă: mă duceam afară şi mă jucam cu prietenii, apoi intram în casă şi citeam o grămadă de cărţi.

Ce făcea tatăl tău atunci? Preda?

Da, a fost profesor de limba şi literatura română şi ăsta era programul lui: se ducea la şcoală, se întorcea, dormea după-amiază, se trezea şi apoi citea, scria.

Trei scriitori în familie. Fratele tău mai mic?

E singurul care a apucat-o pe alt drum, e programator, lucrează în IT, e singurul diferit. Totuşi, e apropiat şi el, că citeşte literatură şi-l interesează ce se întâmplă cu noi, ce scriem.

Ai fost curioasă să mergi înapoi, pe arborele genealogic, să-ţi dai seama de unde vine pasiunea asta pentru literatură? Bunicii tăi scriau, citeau? 

Din păcate, nu am fost curioasă când trebuia, şi pentru că tata nu mai e, nu mai pot afla prea multe lucruri. O mai am pe mama şi o s-o mai iau pe ea la întrebări.

Deci bănuiesc că o să transmiţi mai departe dragostea pentru literatură.

Da, asta sigur. Deja fiul meu, Filip, e îndrăgostit de cărţi, citim cărţi în fiecare zi, aceeaşi carte de vreo cinci ori, dar pentru că e atât de bucuros, trec peste lucrurile astea, că trebuie să citeşti de cinci ori aceeaşi carte.

Are legătură faptul că eşti mamă cu literatura de copii pe care ai ajuns s-o scrii? Înţeleg că e o carte care stă să apară acum la Polirom, se cheamă Ce văd dragonii.

Aşa am crezut multă vreme. Trebuie să fac o mică introducere, ăsta a fost un alt mare vis de-al meu, să scriu cărţi pentru copii, romane de fapt, chiar visez la serii de câteva cărţi. Şi aşa am crezut că, atunci când o să fiu mamă, o să fac lucrul ăsta. Acum însă nu cred că asta a fost important. Cred că cel mai important a fost când m-am hotărât eu că trebuie să fac lucrurile astea. Cam după ce a murit tata, mi-am dat seama că trebuie să mă scutur un pic şi să-mi duc la capăt visurile, lucrurile pentru care mă luptam cândva, scriam cândva. Mi se pare incredibilă şi cartea asta care o să apară. Am început-o prin 2012, când s-a îmbolnăvit tata, dar personajele s-au născut mult mai devreme, pe la douăzeci de ani am scris o carte cu aceleaşi personaje, povestea e alta acolo, dar vreau s-o rescriu şi pe aceea cândva şi să fac o continuare.

Pare că toate cărţile tale au o gestaţie de câte un deceniu şi după aia le rescrii.

Da, asta pentru că pe vremea aia credeam că am tot timpul din lume. Acum, după ce a murit tata, mi-am dat seama că nu e aşa şi am zis: oricum asta mi-am dorit să fac dintotdeauna, fă-o.

Ai şi timp, îmi imaginez.

Nu, dar asta e o capcană în momentul în care devii părinte, dacă începi să te vaiţi că n-ai timp, adio! Da, nu ai timp. Dar trebuie să profiţi de fiecare minut pe care-l ai. De exemplu, înainte de naşterea fiului meu, notam idei, aveam caiete şi scriam ideile în caiet. Nu poţi să mai faci asta cu un copil în braţe, n-ai cum. Şi miam dat seama că am o altă soluţie, am telefonul la îndemână. Şi aşa am început să scriu în telefon, multe fragmente din cartea asta le-am scris în telefon. Şi noaptea, dacă mi se întâmplă să-mi vină vreo idee, mă trezesc şi o rezolv imediat, scriu repede în telefon.

Asta-mi aminteşte o întâmplare, cum stăm noi aici, şi eu bărbat te intervievez pe tine, scriitoare femeie, se întâmpla cu o scriitoare americancă, deja mamă a trei copii, şi în timpul ăsta publicase constant. Şi intervievatorul, bărbat, era uimit şi a zis: cum reuşeşti? Şi ea s-a simţit ofensată, a zis: când vei pune astfel de întrebări şi bărbaţilor, atunci o să-ţi răspund! I s-a părut că e un atac la feminism, că se presupune că femeile sunt mai dedicate maternităţii şi prin urmare ăsta ar fi rolul lor. E o tâmpenie absolută!

Dar nu e vorba asta că sunt mai dedicate. Legătura dintre mamă şi copil e o mare putere, n-ai ce să faci, oricum trebuie să stai cu copilul tot timpul, are nevoie de tine, răspunzi la nevoi. Nimeni nu poate să facă asta mai bine decât o mamă. Trebuie să înţelegi lucrurile astea şi în timpul pe care-l ai să-ţi vezi de treaba ta.

În cartea ta, maternitatea e o temă şi pare destul de dificilă, pare cumva o demistificare a magiei maternităţii.

Pentru că, privind-o din altă perspectivă, este şi o perioadă foarte dificilă – adică nu o perioadă, toată viaţa probabil va fi aşa. Nu mai ai libertatea pe care o aveai, nu mai eşti cea care erai, e o schimbare absolută pe care trebuie s-o înţelegi, s-o accepţi şi să mergi mai departe aşa cum poţi, cu noi arme, noi instrumente pe care ţi le găseşti singură.

Şi Alice Munro scria, după ce ducea copiii la şcoală şi se grăbea, că veneau înapoi.

Da. Și spunea, chiar am citit acum ceva timp un interviu pe internet, că reuşea să scrie în timp ce dormeau ei, după-amiaza – la mine e exclus, că nu doarme după-amiaza – şi noaptea. 

Noaptea dormi tu!

Noaptea dorm eu, exact, mai trebuie să dorm şi eu. Dar îmi fac timpul de care am nevoie. În primul rând, stau foarte mult cu mintea la cartea pe care o scriu şi asta cred că mă ajută foarte mult, că nu există ruptură, nu pun pauză în cap, nu zic gata, nu mă mai gândesc la asta. Nu, tot timpul mă gândesc la asta, tot timpul rulează în minte povestea.

În acelaşi timp, trebuie să fiu foarte prezentă în realitate, ca să îmi duc datoria de mamă sau responsabilităţile în familie şi aşa mai departe, adică trebuie să fiu şi prezentă, şi în acelaşi timp mă gândesc şi la ce vreau să scriu ca să nu existe o întrerupere.

Şi alternanţa asta de real şi imaginar se vede foarte bine în cartea ta. Una dintre povești e cu o femeie care are practic o relaţie în paralel cu un personaj dintr-un joc de realitate virtuală, un joc pe computer. Şi e un paralelism foarte fin între viaţa ei reală şi cea imaginară. Eşti o fană a jocurilor pe calculator?

O fană înrăită! Şi cumva un sâmbure de adevăr este acolo, pentru că eram însărcinată atunci când am descoperit Skyrim, încă un personaj din Skyrim. E pur şi simplu extraordinar, toată lumea să joace Skyrim! După aceea am descoperit Witcher 3 şi sunt îndrăgostită şi de el. Şi da, eram însărcinată, deja sarcina era avansată şi intrasem în concediu prenatal, încă aveam atunci mult timp la dispoziţie şi stăteam şi mă jucam. De atunci încă îl joc, nu l-am terminat, nici nu vreau să-l termin prea repede, şi joc şi Witcher 3 în paralel. Însă nu atunci le-am descoperit, chiar în copilărie îmi aduc aminte că juca fratele meu, dar el juca atunci Silent Hill, alte jocuri, eu nu m-am băgat în astea cu horror. Dar stăteam şi mă uitam la el, apoi am început şi eu să mă joc.

Dragă Diana, ai trei volume de poezie, alături de volumul ăsta de proză. Te vei mai întoarce la poezie? Cum vezi evoluţia ta între genurile astea două?

Nu am terminat cu poezia, nici nu am de gând. Şi am destul de multe poeme noi şi ştiu deja şi titlul următorului volum, dar ştiu că o să mai treacă mult timp până-l dau la editură.

Am văzut că întâi ai titlul volumului şi după aia cartea.

Aşa mi se întâmplă! Îmi vine titlul, şi văd volumul, doar să-l scriu. Apoi bineînţeles că se întâmplă să am surprize şi să mă duc în cu totul altă parte, să ajung la un rezultat cu totul diferit faţă de cum credeam că va fi. Deci nu am de gând să renunţ la poezie, dar mă bucur mai mult acum de proză. Am început şi un alt volum de proză scurtă, asta şi ziceam, că poate ar fi mai bine să-i spun Povestiri, că-mi place să fie mai lungi, foarte lungi.

Legat de poezie: de câte ori am invitat un poet sau o poetă în emisiune, s-a întâmplat să creez aşa, fără să-mi propun, o mică tradiţie cu două întrebări pe care le pun de fiecare dată. Una e: crezi că există o vârstă propice pentru poezie? Câţi ani aveai când ai debutat?

Când am debutat aveam douăzeci și unu de ani. Dar scriam cu mult înainte, chiar ţin minte când am scris primul vers, eram în şcoala primară, dar nu mi-am dat eu seama că e vers, l-au descoperit ai mei şi mi-au zis: uite aici, ai să scrii poezie! Şi acum văd, erau caietele tip pentru ortografie, cu liniuţele oblice – pe ăla scrisesem.

Deci crezi că există o vârstă mai bună decât altele pentru a scrie poezie?

Nu ştiu, nu cred asta, dar cred că nu trebuie să te grăbeşti cu debutul, mă gândesc la vârsta asta, la debutanţi, la începători, despre asta vorbesc acum. Nu cred că e o vârstă anume, dar trebuie scris mult şi citit mult.

A doua întrebare legată de poezie e, dacă tot am vorbit de maternitate, cu ce parte a corpului crezi că se scrie poezia? Sau cu ce parte a corpului scrii tu poezia? Şi cu ce parte a corpului scrii proza scurtă?

Îmi place întrebarea asta, pentru că sunt foarte conştientă. De exemplu, când ştiu că vreau să scriu un poem, îl simt ca venind din stomac şi se urcă, adică e o senzaţie de rău, viscerală. Mă simt atât de rău, încât ştiu că urmează să scriu un poem. De asta am vrut să spun mai devreme şi cred că mi-am pierdut ideea atunci, că nu mă grăbesc acum să termin volumul de care spuneam, că ştiu că va fi, şi mă bucur mai mult de proza scurtă, am simţit bucuria asta mai mare acum, pentru că în poezie, oricum ar fi, tot despre tine trebuie să scrii. E ceva foarte personal poezia, vine dintr-un loc atât de adânc, că nu ai ce să faci, nu ai cum s-o păcăleşti. Cred că am o perioadă în care m-am cam săturat de mine şi vreau să mă bucur de proză, să inventez personaje. Asta voiam să spun, când scriu proză, e aşa o bucurie, o simt în cap. E ca prima gură de cafea fierbinte pe care o iei dimineaţa şi simţi linişte, bucurie, încântare, deschizi geamul şi iei şi o gură de aer, ceea ce e perfect.

Se şi vede că proza ta scurtă este scrisă cu capul, adică şi felul în care ai gândit-o, îmi place foarte mult abordarea asta, că e şi felul în care văd eu lucrurile şi felul în care şi eu scriu.

Da. Dar şi în poezie caut asta, e totul foarte calculat, nu-mi place să las nimic la voia întâmplării şi-mi place foarte mult senzaţia de control pe care o am atunci, control pe care nu-l am absolut deloc în viaţa reală.

În jocurile pe calculator îl ai?

Da, probabil că au şi o funcţie terapeutică acolo, sunt în control. Am un sentiment aşa de puternic de control, atunci ştiu exact ce trebuie să vină, unde trebuie să vină, cum să închei un paragraf ca să ţin un pic cititorul în suspans şi să-i mai dau în următorul paragraf un pic din poveste. Şi tot aşa până la sfârşit.

Să vorbim puţin şi despre traduceri. Ai făcut câteva traduceri din franceză şi din engleză. Care e plăcerea din traducere?

E şi asta o plăcere foarte mare. E ca şi cum aş rescrie cartea, în acelaşi timp păstrând bineînţeles intenţia autorului. Dar e ca şi cum ar fi o carte tot a mea. Urmează să apară acum, la editura Tracus Arte, Anne Sexton, Poeme alese, o poetă pe care o iubesc din studenţie şi n-am crezut vreodată că o să ajung să o traduc. Mi se întâmplă anul ăsta nişte lucruri, mi se pare incredibil! Am tradus eu şi Cătălina Matei la volumul ăsta de Poeme alese de Anne Sexton. 

Am mai tradus poeme pentru antologia Portrete de frontieră, coordonată de Rodica Draghincescu, a apărut la editura Klak în Berlin, este bilingvă, română-germană, eu am tradus din engleză în română. Sunt acolo şi poeţi români, chiar şi eu sunt pe acolo. Sunt destul de mulţi, din ce-mi aduc aminte: Magda Cârneci, Floarea Ţuţuianu, Claudiu Komartin, Robert Şerban, Dumitru Crudu. Şi acolo, cu ocazia asta, l-am descoperit și l-am tradus pe Ilya Kaminsky, care mi-a plăcut foarte mult.

Dragă Diana, prima întrebare din chestionarul All you can read este legată de copilărie. Despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Aş spune mai multe. Pentru că trebuie neapărat să spun Alice în Ţara Minunilor, apoi Mary Poppins, Cronicile din Narnia, dar aş putea să zic Vântul prin sălcii, aş putea neapărat să spun şi asta, pentru că, după ce l-am citit, mi-a plăcut atât de mult, c-am început să scriu şi eu un roman atunci, tot aşa cu animale vorbitoare, eram foarte încântată de cartea asta şi am vrut să fac şi eu una.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Mi-e greu să aleg una singură, pentru că tot ce citesc mi se pare că-mi deschide ochii într-un fel sau altul. Chiar şi una care nu-mi place şi mi se pare proastă tot mă învață ceva – ce să nu fac.

Dar trebuie să fie o carte care la un moment dat te-a marcat mai mult decât altele, în adolescenţă, în perioada de formare să zicem.

Să spun atunci Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade. Îmi aduc aminte că m-am dus la biblioteca liceului, şi eu cu ochelari, şi am zis: vreau şi eu Romanul adolescentului miop. Bibliotecara s-a uitat la mine şi a început să râdă!

Ce carte clasică n-ai citit deloc sau până la capăt?

Nu am reuşit să termin Moby Dick. Am început-o de trei ori, am şi avut nevoie de ea, inclusiv în facultate. Nu am putut s-o termin.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Cred că o să mă duc tot la Hemingway. Am citit recent Insulele lui Thomas Hudson, care e imperfectă şi nelucrată, dar atât de tandră şi de dureroasă, mai ales prima parte, şi am simţit o invidie extraordinară pentru dialogurile alea. Dar reuşeşte ceva extraordinar. Sunt pagini întregi de dialog, cu multe fragmente care sunt repetitive, redundante sau nu-ţi aduc lumină, dar exact aşa sunt dialogurile în viaţa reală!

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Trebuie să fie ceva neapărat fantasy. Îmi plac mult George Orwell, seria Fire and Ice. 

Acolo ai trăi? În Fire and Ice?

Păi asta mă gândeam, că nu aş trăi totuşi acolo!

Ce scriitor din istorie ai invita la Târgovişte să iei cina cu el?

Mi-e greu să aleg. Mă gândeam la Anne Sexton, probabil ne-am înţelege foarte bine. Are o sensibilitate pe care o înţeleg şi de care mă simt apropiată. Pe Sylvia Plath mi-ar fi plăcut să o cunosc.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni altă civilizaţie?

Aş trimite melodia lui David Bowie, „Everyone Says Hi”.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi acea problemă?

Poate lipsa de empatie.

Dacă e cineva curios să vină să viziteze Târgovişte, la tine acasă, care ar fi un loc al tău preferat pe care l-ai recomanda oricui care n-a mai ajuns în Târgovişte? Uite, eu am ajuns doar când eram mic şi nu-mi mai amintesc nimic, aşa că, dacă aş veni, ar fi ca şi cum aş veni prima dată. Ce ar trebui să vizitez sau să văd neapărat?

Acolo unde cred că se duce toată lumea, în parc la ruine, la Cetatea Domnească şi în apropiere e Grădina Zoologică. Pentru mine e un loc special, pentru că, dacă stau să mă gândesc bine, m-a inspirat în multe, atât în poezie, cât şi în proză. Şi ruinele, şi lacul de acolo, cu Grădina Zoologică chiar am avut un text care ar fi trebuit să intre în volumul ăsta de proză scurtă, dar nu a mai intrat, pentru că miam dat seama că nu are loc acolo, nu se potrivește şi l-am scos, unde chiar mă întâlneam cu Sylvia Plath şi Anne Sexton şi cu Stephen King şi cu mulţi alţii, exact asta era.

Diana, pentru a zecea întrebare din chestionar, care de fiecare dată e alta, în funcţie de invitat, e o întrebare specială, preiau întrebarea tatălui din carte, care o întreabă la un moment dat pe fiică – nu mai ştiu pe care dintre ele – care e superputerea ta? Şi îţi pun ţie întrebarea asta: care e superputerea ta?

Deși e o superputere care are şi un punct vulnerabil, cum era şi la Superman, aş spune empatia, numai că devine la un moment dat de necontrolat, şi ce primesc prin intermediul ei e copleşitor. Tot sper să ajung la o anumită vârstă să mă pot controla mai bine, să-mi pot controla mai bine emoţiile, dar cred că trebuie să mă împac cu ideea că aşa voi fi până la sfârşit. 

[mai 2019]