„Judecăm istoria cu cheia prezentului”

interviu cu Daniela RAȚIU

Marius CHIVU: Mă uitam pe biografia ta, care s-a mărit şi care arată o transformare destul de semnificativă. De la debutul tău din 2000, până şi titlurile spun ceva – prima ta carte se cheamă Ciorap cu firul dus, iar ultimele, Anestezia. Un singur poem, Ultimul an cu Ceauşescu. Măcar tematic e un salt foarte mare.

Daniela RAŢIU: Şi eu mă gândeam că, dacă mă invită Marius Chivu în emisiunea lui, înseamnă că într-adevăr se simte acel salt. Eu cred că am început să scriu cu adevărat abia acum, cu aceste ultime cărţi.

Ignor chestia pe care ai spus-o cu cât de selectiv sunt eu, pentru că uneori sunt şi constrâns geografic pentru emisiunea asta, dar asta era una dintre întrebările: ce s- a întâmplat pe parcurs cu tine ca scriitoare? Ai făcut literatură în paralel cu jurnalismul şi mă gândesc că pe undeva pe aici s-a produs un scurtcircuit între cele două.

Mărturisesc sincer că tare mă enervează această întrebare cu jurnalismul, „întâi a fost scrisul, şi apoi jurnalismul”. Deci „întâi a fost Cuvântul”. Jurnalismul a apărut ca o necesitate. Scriitorii, în general, fac jobul ăsta de jurnalişti, pentru că trebuie să ne plătim facturile. Povestea mea cu literatura, cu scrisul, nu a venit în urma jurnalismului, adică nu m-am dus eu studentă la Jurnalism şi am descoperit deodată că pot să scriu. Am povestea asta cu scrisul de când mă ştiu.

Ca tot românul.

Ca tot românul care „s-a născut poet”. Am făcut public lucrul ăsta, că am semnat acum cu Editura Cartier pentru romanul care va apărea, sper, anul ăsta – este o poveste care cumva închide pentru mine un cerc. Dacă vorbim despre scris şi despre când e povestea asta cu scrisul, romanul acesta este romanul refugiului, e povestea bunicilor mei şi a mamei mele care s-au refugiat cu Trenul foametei – am trăit cu aceste poveşti de când mă ştiu, dar îmi aduc aminte foarte clar că atunci când mama mea mi-a povestit, cred că aveam 6 ani, nu scriam încă, nu mergeam încă la şcoală. 

A fost atât de impresionantă povestea spusă de ea, cu trenul acela, cu ruşii, cu refugiul, cu o săptămână într-un tren, încât ţin minte foarte clar, şi ştii că anumite amintiri rămân acolo şi ne invadează cu ea. E una dintre amintirile pe care le am foarte pregnante şi i-am spus mamei mele că am să scriu cândva despre lucrurile astea. Eu n-aveam cunoştinţa scrisului, nu ştiam încă să scriu. Şi uite, cumva, m-am amprentat din poveştile ei.

Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. În anii ăştia tulburi ne-am tot pus problema cu ţara asta, cine ne-o conduce, unde am ajuns, de ce după 30 de ani. Temele tale par că vin dintr-un fel de introspecţie pe care orice jurnalist de opinie a făcut-o în ultimii ani.

Da. Asta este accesoriul, dar fundamentală este întâlnirea mea cu Daniel Vighi. Când s-a întors de la bursa în timpul căreia a scris Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă, Daniel Vighi venise atât de plin de idei şi de un altfel de a exista în cultură. El a venit atunci cu ideea şi am şi început acea poveste cu Ariergarda, am început să ne întâlnim, să vorbim despre literatură. El a venit cu ideea că trebuie să fii prezent în cetate şi a iniţiat toate lucrurile acestea care s-au întâmplat, care au fost sâmburele a ceea ce s-a întâmplat ulterior în Timişoara. Şi aici mă refer la grija pentru patrimoniu, la protest. În 2004 nici nu exista ideea asta de protest. Mai exista acest protest politic, dar nu exista protestul faţă de patrimoniul istoric, faţă de cum sunt conduse instituţiile ș.s.m.d. 

Şi, într-adevăr, eu m-am format în acest Ariergarda, iniţiat de Daniel Vighi, Viorel Marineasa şi Lucian Petrescu, şi probabil şi trăind în Timişoara, şi trăind Revoluţia şi formându-mă alături de ei, de Daniel Vighi, eu, Alexandru Potcoavă, Tudor Creţul, chiar am fost un fel de paji ai lui. Eu eram pajul cel mai radical.

Vrei să spui că întâlnirea cu Daniel Vighi te-a deturnat spre alte teme?

Da. Ca grup literar, noi scriam textele, le citeam – eu, Alexandru Potcoavă, Tudor Creţu – în acest Ariergarda, deci se comenta, se discuta, se spunea: nu e bine, taie acolo, acolo ai burţi, acolo ai aşa. Deci cum trebuie făcut, fără menajamente şi fără mângâiat pe creştet. Şi aia a fost formatoare pentru noi. Eu lucram în presă, pentru că trebuie să-ţi plăteşti facturile, şi lucrurile astea au mers oarecum paralel, şi literatura, şi ce se întâmpla în oraş. 

După aia ne-am implicat foarte mult, îl găsisem pe generalul Paul Vasile care trăsese pe Calea Girocului în demonstranţi şi ucisese un bărbat, copiii lui au văzut cum a fost împuşcat în cap – cei doi copii având atunci 9 şi 10 ani – de la geamul băii. Şi am descoperit că preda la Ştiinţe Politice. Şi eu, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, am făcut protest până am reuşit. Şi nu era că l-am găsit că preda, ci fiica celui ucis îi era studentă.

Fără să ştie.

Ea a ştiut, am aflat şi am protestat. Şi a fost foarte şocant atunci, pentru că nu exista această reacţie. Nu poţi să laşi nedreptatea să-şi fluture steagul în faţa ta. Studenţii erau foarte prezenţi în anii ’90, erau bătăioşi. Dar atunci se pierduse suflul de reacţie. Protestând cu Ariergarda, cu Daniel Vighi, am reuşit ca acest Paul Vasile să fie trecut pe linie moartă, să nu mai predea studenţilor. Era imoral.

Deci l-aţi ajutat să avanseze spre o pensie specială.

Oarecum. Dar măcar să nu fie în amfiteatru, la studenţi. Asta a fost. Apoi a fost declicul meu cu povestea asta cu Anestezia, cu dosarele, a fost momentul în care în Ariergarda, Vighi – e o poveste a locului şi e reală, în anii ’60 un criminal de război a fost găsit şi ridicat din satul Bulci, şi asta era o poveste fascinantă, pentru că tipul se refugiase prin anii ’40. Se pare că fusese doctor într-un lagăr, venise cu o deţinută pe care o luase cu el pentru că atunci oamenii fugeau dintr-o parte în alta şi dacă păreau un cuplu ar fi trecut mai uşor, au intrat în satul respectiv mânând o căruţă în care avea o valiză cu cărţi de autori ruşi.

A devenit piesa ta de teatru.

Da, şi a fost foarte mult discutată în Ariergarda, Vighi ne-a pus să scriem texte legate de povestea asta, a fost foarte mişto acest laborator. Şi m-am dus cu Lavinia Bălulescu şi am căutat în Arhive să-l găsim pe tip şi cred că atunci s-a produs microbul ăsta. Apoi am tot început să caut în arhive, nu la CNSAS, ci la Direcţia Naţională a Arhivelor Naţionale Timiş. Acolo am găsit poveşti foarte mişto. De exemplu, un ofiţer german care se retrăgea, prins pe un drum de ţară, cu o căruţă în care omul luase ce găsise, şi între obiectele pe care le rechiziţionase era un pian.

Tu nu l-ai fi luat?

Exact! Sau l-am găsit pe Ion Iliescu care, atunci când era secretar de partid aici, făcea prelucrare ideologică prin spitalele din Timişoara, femeile trebuiau controlate, verificate şi aşa mai departe. Şi m-am infestat, recunosc. Practic, înainte de Anestezia, a fost Ultimul an cu Ceauşescu. Am scris romanul acela dintr-un fel de enervare şi de exasperare. Ramona Ursu făcuse atunci la Newsweek o anchetă, „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?”.

Sărim acum de la Măcelarul îi citea pe ruşi, piesa ta de teatru, la romanul Ultimul an cu Ceauşescu. Apropo, ai citit cartea lui Patrick McGuinness?

Nu.

E un scriitor scoţian cu un titlu asemănător, apărut la Polirom, bazat pe ultima perioadă din dictatura lui Ceauşescu. Ai pornit de la ancheta făcută de Ramona Ursu. Ce era în ancheta aceea?

Întrebarea era aşa: „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu?”. La care au răspuns Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolae, foarte mulţi. M-a întrebat şi pe mine şi când mi-a pus întrebarea, nu m-am gândit la un eseu, că nu era mai bine şi libertăţile noastre, că nu puteam să ne uităm la televizor şi nu ştiu ce. Nu, întrebarea aia mi-a clicuit în cap amintirea ultimei cozi pe care eu mi-o amintesc, chiar din ultimul an. Şi e chiar coada cu care încep acest ultim an, ăla a fost declicul. Am scris un pasaj ca răspuns la întrebarea anchetei ei, după care am început să scriu. Pur şi simplu nu mai puteam, era ca un flow, pentru că era şi enervant. Înainte de pandemie ne permiteam luxul ăsta, să ne gândim – băteam câmpii în spaţiul public, şi asta era una dintre „bătutul câmpilor”, cu Ceauşescu. Şi am scris. După aia a venit pandemia.

Deci asta e o carte care n-are legătură cu Arhivele.

Nu. Asta vine din această exasperare şi din această neînţelegere a istoriei pentru unii.

Să rămânem un pic la roman. S-a tot discutat în ce măsură avem suficiente cărţi despre comunism, despre Revoluţie, în mod special, şi abia când au început să apară câteva dintre aceste cărţi a apărut şi un curent de opinie cum că sunt prea multe, sau că sunt prea critice sau prea sumbre la adresa comunismului. Şi mai ales aceste opinii venind dinspre oameni care au prins cât de cât comunismul, adică sunt din generaţia noastră. Nu poţi invoca ignoranţa sau necunoaşterea a ceea ce înseamnă comunismul, şi mai ales ultimul deceniu. Nu mai vorbesc de primul deceniu, în care cred că nimeni nu contestă că a fost un deceniu cât se poate de criminal. Te-ai gândit, ai avut în cap o astfel de voce?

Nu.

Dacă ar fi să demonstrezi ceva sau dacă ar trebui să te temperezi? Sau dacă ar trebui să scrii altfel decât s-a mai scris?

Nu, nu m-am gândit la asta. M-am gândit doar să răspund la această întrebare, dacă era mai bine. N-am vrut să demonstrez ceva. Adică scriitura mea nu e demonstrativă. N-am vrut să demonstrez ceva, ci am vrut să oglindesc ceva. Şi da, într-adevăr, există acest miraj al utopiei, al egalitarismului, care cred că vine şi din povestea asta, pentru că în momentul în care trecerea timpului şterge foarte multe lucruri, există această discuţie. Dar cred că viaţa ne demonstrează că acest egalitarism este chiar o utopie. Cred că n-o să fim nicicând aşa. Nu ştiu cum să răspund la întrebarea asta, pentru că pe mine mă blochează şi mă exasperează nostalgia asta, pentru că este o utopie, punct! OK, înţeleg, şi pe mine mă dor lucruri, adică ar fi vine să fie dreptate în lume, dar nu o să fie nicicând aşa.

Știm că nu ăsta era idealul comunismului. Decât la modul declarativ, propagandistic. Adică era tot un sistem al privilegiaţilor care-şi construiau în jurul lor un alt sistem care să-i apere.

Eu cred că s-a greşit după 1990, adică unele lucruri au fost discutate excesiv, iar altele au fost trecute sub tăcere. De exemplu, găseşti şi această chestie, cu comunismul, cum s-a înlănţuit cu legionarii, cum s-au ajutat unii pe alţii, există această discuţie care e trecută sub tăcere. S-a discutat excesiv despre comunism, dar nu s-a discutat şi despre alte compromisuri care s-au făcut, despre cum s-au ajutat unii pe alţii. 

Să ne amintim, de exemplu, ce scandal a fost povestea când Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor au venit cu un contrapunct la povestea cu Fenomenul Piteşt şi oamenii nu pot discuta! În 2015,, împreună cu Constantin Pârvulescu, am scris un scenariu la HBO, Pauker. Nu ştiu dacă-ţi mai aduci aminte, dar a fost un adevărat scandal atunci, îmi scriau oameni pe privat scandalizaţi de faptul că eu vreau să o spăl pe criminala aia. Nu vreau s-o spăl, pe mine mă interesează istoria! Şi în povestea cu Pauker mi se părea interesant toată evoluţia şi cum s-a ajuns, toate jocurile de putere.

E interesant că era o femeie!

Da, exact. Noi nu avem cultura dialogului şi nici nu vrem s-o avem.

Ce s-a întâmplat cu scenariul acela?

Pur şi simplu nu s-a mai făcut nimic, pentru că a fost un foarte mare scandal atunci în presă – „HBO vrea să facă un film despre o criminală!”.

Dar asta nu însemna că filmul era ditirambic.

Da! 

Şi n-aţi găsit un regizor interesat de scenariu?

Noi am pornit atunci de la cartea lui Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, care mi se pare cea mai bună carte despre Ana Pauker, bazată pe arhive, cea mai documentată. Şi mi s-a părut interesantă în cartea asta evoluţia personajului şi asta am vrut în filmul respectiv, să arătăm cum călăii devin victime. De fapt asta e povestea şi aia a fost povestea atunci. Pentru că Marcel Pauker devenise un deviaţionist de dreapta, a murit în Siberia şi ea a trebuit să supravieţuiască. Cum supraviețuiai atunci? Pentru că asta e greşit şi astăzi: noi judecăm istoria cu cheia prezentului. Este aberant! Aşa cum se întâmplă cu statuile din SUA, cu operele literare, cum sunt acoperite statuile, tablourile. Este aberant! Mi se pare că trăim într-un fel de război al minţii.

Întorcându-ne la scenariul ăsta, poate că ar trebui să-l scrii tu ca un roman sau să-l scrieţi la două mâini, tu şi Dinu, dacă tot l-ai invocat pe Daniel Vighi, care v-a dat un exemplu de durată în a colabora cu altcineva la cărţi. Şi cu Viorel Marineasa.

Ar fi o idee bună. Vorbisem atunci cu Roman Manea, am conversat la un moment dat, pornind de la acest scenariu, şi el zicea: „România nu e pregătită pentru aşa ceva acum. Deci nici să nu vă miraţi că au sărit pe voi”. Robert Levy, care a murit acum un an-doi, i-a scris atunci, a fost foarte bucuros şi i-a scris lui Dinu atunci, HBO era foarte preocupat atunci de docu-fiction istorice, dar după aia s-au închis multe chestii şi a murit şi acest proiect, ca multe altele.

Poate e doar o moarte îngheţată. În 2020-2021 ai demarat un proiect dedicat Dosarelor CNSAS, în urma cărora a ieşit cartea ta de poezie Anestezia. Un singur poem. Înainte să vorbim despre carte, spune-ne cum a decurs documentarea ta, de ce, ce ai căutat şi ce s-a întâmplat.

Anestezia nu a fost un plan. Eu lucram atunci cu Ramona Ursu la Ziare.com şi timp de un tot scriam despre comunism. Şi bazându-mă pe dosare CNSAS am făcut reconstituiri, de la cum se lua curentul, de la vizita lui Gorbaciov în România, despre cum erau şcoliţi spionii, de la criza medicamentelor, de la avorturi, de la cum au gestionat povestea cu Cernobîlul, Securitatea, foarte multe. Însă cel mai şocant dosar pe care l-am găsit a fost Dosarul Salcia, coloniile de muncă, şi acolo am găsit toate declaraţiile astea brute, atât ale torţionarilor, cât şi ale victimelor. A fost atât de brutală această lectură, încât m-a bântuit. Era latent acolo, rula, era ca un film care rula. Dar totul e legat de literatură. 

Terminasem de citit de Martin Amis. Este o carte care te loveşte şi te aruncă de pereţi. Şi deja erau multe dosare pe CNSAS, şi după aia a trebuit să scriu ceva legat de o poveste şi aveam listat Dosarul Salcia acasă. Şi m-am apucat să recitesc, căutam o declaraţie, trebuia să scriu un articol. Şi pur şi simplu rememorarea dosarului acela şi probabil că şi filmul lui Amis în capul meu rula – de asta spun: în momentul în care citeşti dosarele astea, declaraţiile astea şi realizezi că de fapt acei oameni au existat, lucrurile alea nu sunt ficţiune, nu sunt reconstituire, e brut-brut – şi pur şi simplu am început să scriu. Eu aşa funcţionez. E greu până ai prima propoziţie, după care curge.

Am somatizat foarte intens povestea asta, pentru că într-adevăr, când am terminat de scris, mi-am dat seama că dacă scriam numai despre colonii, nu era destul. Şi atunci am vrut să fac un arc peste timp, din anii ’50, şi m-am oprit în vara lui 1989. Mi se pare că despre oamenii ăştia care erau în dosarele astea trebuie să cineva.

Dar cum ai ajuns la formula poeziei? Că e ultimul lucru pe care ţi l-ai imagina că ai putea apela la el să faci poezie.

Exact. Pentru că tot citeam chestiile alea şi scriitorul din mine voia ceva. Scriitorul din mine simţea că acolo este ceva, scriitorul din mine voia să nu lase lucrurile să treacă. Şi tu treci prin acelaşi proces. Sunt lucruri care se sedimentează şi la un moment dat ştii ce trebuie să faci. Acela e momentul, când ştii ce trebuie să faci. Şi mi-am dat seama că eu nu sunt istoric, îmi sunt foarte importante cărţile astea pe care le folosesc de documentare, cred că documentarea este esenţială – nu poţi să pleci aşa, ca prostul, într-o scriitură, pe o temă –, şi atunci mi-am dat seama că vreau să scriu despre lucrurile astea şi că nu vreau să scriu documentaristică, ci să scriu. Şi aşa a fost.

Cartea este subintitulată Un singur poem, deşi înăuntru sunt vocile tuturor celor implicaţi.

Da, n-am pus punct niciodată între poeme.

Sunt şi victime, sunt şi călăi, sunt şi intermediarii, sunt multe voci. Nu m-am lămurit de ce ai folosit uneori în italic anumite versuri, pasaje, nume.

Grafic, mi s-a părut că aşa trebuia să fac.

Ai vrut să subliniezi ceva în mod deosebit, poziţiile lor? M-am gândit că poate sun preluările ca atare din dosare.

Unele sunt, într-adevăr, preluări. Documentele alea sunt surse. Foarte multe lucruri le-am ficţionalizat.

Îmi imaginez că a fost greu să nu preiei anumite fraze, care nu pot fi inventate.

Exact! Şi sunt în documente. Spre exemplu, „Proces verbal” pur şi simplu aşa este acolo. Eu n-am intervenit decât, eventual la ultima propoziţie. Şi am reuşit să intru în mintea aceea. În momentul în care am intrat în povestea asta în scris, am învăţat de la Vighi, iar vorbesc despre el, disciplina scrisului. Adică în momentul în care încep ceva, pur şi simplu sunt acolo. Poate sună patetic, dar mă iau în serios. De aceea, când am început povestea asta, nu mai exista altceva.

E o carte consistentă, cel puţin pentru o carte de poezie, are peste 120 de pagini, foarte mult text. Pentru că oglinda paginii de poezie suntem obişnuiţi să fie mai îngustă, aici e mult text. Mi se pare admirabil cum ai reuşit să te ocupi şi să dispui de atâta material, să scrii şi pe lângă, să creezi toate confesiunile, monologurile astea. Nu e o carte uşor de citit, de obicei, cărţile de poezie le citeşti într-o singură sesiune de lectură, asta nu ştiu dacă e destinată unei astfel de lecturi. Ce reacţie ai avut la ea? Pentru că, în cele câteva recenzii pe care le-am citit, era foarte bine primită şi probabil că, fiind şi cea mai îndrăzneaţă şi la limita experimentului, în mod firesc a atras atenţia mai mult decât alte cărţi de poezie ale tale.

M-a bucurat că a fost înţeleasă. Că de multe ori scriitorul are frica asta, că dacă citeşti o cronică negativă te tuflește şi se sperie gândul. N-o să fiu ipocrită şi o să spun că într-adevăr m-am aşteptat să apară în anumite topuri.

Şi n-a apărut?

Nu, m-aş fi aşteptat, dar zic că fiecare carte are drumul ei. Fiecare scriitor îşi doreşte recunoaştere.

Dă-mi şi mie un mediu, o vreme în care recunoaşterea asta pentru scriitori să vină într-o formă satisfăcătoare. Mi se pare că e atât de tulbure tot peisajul acesta literar, şi al receptării, şi al vânzării, şi al expunerii, încât nimeni nu e nemulţumit. Sau cine ajunge să fie mulţumit are parte de un concurs de împrejurări excepţionale. Nu ştiu cum e la tine, dar eu, cu timpul, am ajuns nu să mă consolez, dar să nu mă mai intereseze şi la modul real. Chiar când am întâlniri cu cititorii, nu mai sunt aşa de interesat să văd dacă mi-au citit cartea. Nu ştiu dacă e o pierdere a mea.

Ştiu că vine un soi de înţelepţie. Am suferit enorm ca scriitor, spre exemplu, când Staniol a avut o singură cronică. A fost o durere!

Precedenta ta carte de poezie.

Da, la Charmides, în 2018. Dar după aia mi-am dat seama că e greşit să vezi lucrurile aşa. Cum am mai discutat, observi că nu mai eşti foarte activ pe Facebook.

Nu prea mai sunt.

Când lucram în presă, până acum doi-trei ani, eram foarte activă. Sa produs şi un soi de înţelepţire a mea şi probabil că, fiind şi ocupată cu scrisul, las să ruleze Facebook, ca un flow de fundal. De multe ori mi se pare dureros cum oamenii se aruncă acolo şi-şi întreţin unii altora angoasele şi frustrările. Cred că Facebook şi întreţine povestea asta, în care: „Dar eu de ce nu?”, „Dar eu de ce n-am luat premiu?”, „Eu sunt mai bun decât nu ştiu cine”, „Dar eu, eu, me, me!”. Şi cred că dacă cazi în capcana asta şi nu te extragi la timp, te ratezi ca scriitor. Pentru că începi să umbli după povestea asta, după validare. 

În plus, eu văd ce place oamenilor pe Facebook. Ştiu că acelea nu sunt cărţi bune, ştiu că acela nu e un scriitor cu adevărat. N-are niciun sens să intri într-o luptă ca să educi sau să-ţi impui propria părere, și atunci îţi dai seama pur şi simplu ce vor oamenii să citească sau că nivelul pe care ei îl caută e altul decât cel pe care-l oferi tu. Şi atunci ce poţi face? Nimic. Sau fie te metamorfozezi în cineva care nu eşti, fie îţi continui scrisul aşa cum ştii tu mai bine şi satisfacţia este să ştii tu unde te situezi.

Daniel Vighi avea o vorbă, tot revin la el. Şi pe el îl enervau poveştile astea, centru, margine, provincie, felul în care eram receptaţi nu aşa cum şi-ar fi dorit el, mă refer la cei pe care el ne-a crescut. Spunea: „Daniela, noi să ne vedem de scris”. Restul, gura lumii, te receptează sau nu, tu trebuie să-ţi vezi de scris. Şi mi-am asumat povestea asta cumva.

Oamenii au devenit dintr-odată foarte conştienţi de cât de importantă este promovarea şi marketingul, doar că au pierdut măsura. Îşi imaginează că numai asta contează, adică pe o piaţă în care nu exista aşa ceva, a apărut o extremă în care se fac nişte eforturi nejustificate sau ridicole şi nu e doar de promovare. Pentru că, până la urmă, o carte îşi atinge maximul ei de promovabilitate. De asta nu mai am iluzia că poţi să susţii în egală măsură o carte foarte bună printr-o promovare adecvată şi să obţii ceea ce merită. De fapt, nicio carte nu obţine ceea ce merită, toţi suntem subevaluaţi într-un fel sau altul, pentru că suntem mulţi.

Exact!

Şi apar noi şi noi scriitori. Ori, piaţa de receptare, reviste sau mai ştiu eu ce nu ţine pasul cu asta. Şi mulţi dintre cei care făceau critică de întâmpinare, critici, cronicari au renunţat, pentru că e normal după o anumită vârstă să nu mai ţii pasul sau să vrei să faci altceva şi e un dezechilibru major între producţie şi receptare şi consum, pe de altă parte. Pentru că consumatorii de carte la noi sunt tot cam câţi erau înainte, într-un număr mic şi oarecum constant, în condiţiile în care numărul de titluri e mare, numai cine nu vrea nu publică o carte azi.

Mie mi se pare că aici este şi treaba editurilor. Mi se pare că se menţine un fel de in the house. Poate greşesc, dar nu mi se pare că se dezvoltă nişte strategii de atragere a publicului, altul decât cel care există în mod constant.

Nici nu ştiu ce ar putea să facă. Pentru că sunt edituri şi edituri, cu forţe mai mari sau mai mici, şi tu, de fapt, te lupţi cu o societate în care cultura nu are un prestigiu, te lupţi cu un sistem de învăţământ care nu scoate cititori. Dar asta e. Practic, şcoala îi sperie. Şcoala se luptă cu cei care ar putea să iasă cu dragoste de carte de pe băncile ei. E foarte greu să găseşti nişte rezolvări pe spaţii atât de mici la o problemă cu foarte multe diagnostice.

E foarte greu. Spuneam că am văzut zilele trecute o emisiune pe TVR Cultural, nu mai ştiu care era tema, şi printre invitaţi era Călin Mihăilescu, care spunea aşa: „În momentul în care văd un scriitor care se autopromovează şi o face la modul excesiv, pe mine nu mă interesează acea carte”.

Bine, el vine din Canada, unde scriitorii nici n-au cont de Facebook!

Într-un fel tind să-i dau dreptate, în ideea că ce e excesiv e excesiv, dar pe de altă parte e şi utopic ceea ce susţine. Pentru că ce-i rămâne scriitorului, când suntem atât de mulţi? Cum să ajungi la cititor, dacă, de exemplu, nu ai în spate un aparat de promovare?

Crezi că există o vârstă propice poeziei? Şi mă gândesc că între această carte a ta, Anestezia, și prima ta carte de poezie, Ciorap cu firul dus, e o diferenţă destul de mare. Crezi că există o vârstă propice pentru un anumit tip de poezie?

Depinde. Nu cred. Acum mă gândesc că da, poate nu te trezeşti scriind poezie pe la 50-60 de ani. M-ai încuiat cu întrebarea asta. În ce condiţii aş fi putut scrie o carte de poezie atât de dură? Probabil că mai devreme. Vezi că fiecare timp are un Zeitgaist. De exemplu, cum trăiau oamenii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial? Şi atunci aveam scriitori, îl avem pe Paul Celan. Povestea asta ţine şi de timpul pe care-l trăieşti, de zona în care trăieşti, dacă trăieşti într-o zonă de război, în Siria sau în Ucraina, nu poţi să scrii Ciorap cu firul dus. 

Cu ce parte a corpului scrii poezie? Şi aici cred că trebuie să răspunzi pentru cărţile de dinainte de Anestezia şi Anestezia separat.

Ciorap cu firul dus e scris cu inima, cu înverşunarea vârstei. Poeţii, când sunt foarte tineri, sunt foarte înverşunaţi, au senzaţia că schimbă lumea. Atunci nu e o poezie aşezată, că tu vii cu forţa în viaţă, poţi, schimbi, tu ştii cum merge lumea. Nu e aşa. Iar Anestezia, cu inima. Nu e o carte tehnică.

Trecem la încă o carte a ta apărută în aceşti ultimi ani, Cinci luni care au salvat România, subintitulată: Marioşka. Războiul hibrid şi Războiul lui Dragnea cu România, apărută în 2021 la Casa de Pariuri literare, şi care e un jurnal al dictaturii Dragnea.

Au fost chiar cinci luni, din ianuarie până când a fost arestat. Ultima imagine este acel Duster care a intrat în Rahova. Nu ştiu dacă-ţi aduci aminte, am terminat cu sulul acela de hârtie igienică care flutura, cu care a intrat, şi cu oamenii care beau şampanie şi mâncau prăjituri în faţa Guvernului.

Ţineai jurnal? Ai ţinut în mod special? Care-i povestea?

Dacă ne aducem aminte, în acel ianuarie 2019, era sufocant. Venisem după 2017, 2018, aveam senzaţia că ne sufocăm cu toţii. Şi pur şi simplu am simţit nevoia să ţin jurnalul ăsta, simţeam că se pierd nişte lucruri scrise în timp real. Şi pe ăsta l-am şi scris în timp real. Şi, într-un fel, este şi cântecul meu de lebădă ca jurnalist politic.

Zici tu că gata.

Da. Acum fac jurnalism cultural pe Sunmedia.ro, împreună cu Ramona Ursu, o platformă pe care a construit-o ea, dar prefer să rămân în zona culturală, pentru că despre cultură se vorbeşte destul de puţin.

În ce raport este jurnalul acesta cu ce s-a mai publicat la noi? Mă gândesc la Radu Vancu, că el a continuat să scrie jurnal.

Da. E chiar recomandarea lui Radu Vancu. În ce raport? Probabil că cheia lui de scris este mult mai literară, a mea a fost chiar notaţie jurnalistică, şi cu lucruri cvasiliterare, literare chiar, dar suntem în registre diferite.

Pentru că nu e frecvent ca scriitorii din generaţia noastră să ţină jurnal, şi mai ales un jurnal atât de atent la schimbările sociale şi politice.

Mi s-a părut important. Probabil şi povestea asta cu arhivele, pe care le cercetez de ceva vreme, încât m-am îmbolnăvit de povestea asta. Dar cartea a apărut mult mai târziu decât ar fi trebuit să apară, cei care au citit-o au zis că da, e mişto, alţii, că sunt nebună. Nu este doar România. Am făcut un fel de Matrioşka, pentru că din local, naţional, internaţional rulam primejdia care se profila la orizont cu Putin şi cu gazul, Dragnea care interzicea să exploatăm zăcămintele din Marea Neagră, care era o mişcare din care era clar, toată lumea spunea că este împotriva intereselor noastre naţionale. Şi the big picture era asta, vine tăvălugul! 

Şi n-o să spun editura la care trebuia să apară, şi pe urmă a venit o editură mai mare, dar după aia a venit pandemia. Şi oamenii mă priveau ciudat: „Ce te-a apucat? Putin? Ce scrii aici de Putin, ce treabă ai tu?”. Jurnaliştii au posibilitatea asta – dacă eşti foarte atent şi ştii, faci nişte legături. Dar se vedea clar că se va întâmpla ceva. Şi să ne aducem aminte că esticii tot timpul au spus occidentalilor că se întâmplă ceva! Putin coace ceva! Nu, voi sunteţi traumatizaţi…

Acum n-ai posibilitatea să-i trimiţi cartea asta lui Dragnea? Poate o recenzează în timp ce găteşte!

Chiar m-a enervat chestia asta. Am făcut un interviu cu Cosmin Perţa şi chiar discutam despre chestia asta. În studiourile astea de televiziune mainstream, mă enervează ipocrizia asta maximă. Ne plângem că românii nu citesc, dar nu-i aduc [pe oamenii de cultură] decât extrem de rar, zici că sunt păsări ciudate.

Ne plângem noi, nu televiziunile!

Exact! Nu-l aduci pe Cosmin Perţa, spre exemplu, care a scris acea carte mişto, sau pe Cristian Fulaş cu Specii – pentru că în Specii vorbeşte despre decăderea presei, dar faci din Dragnea, care găteşte în bucătăria lui, o ştire!

Vorbeam de marketing la un moment dat, dar n-a fost rău! Mişcarea de marketing n-a fost aşa de rea pentru el! Urmează chestionarul All you can read. Despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Citeam ca o bezmetică, asta ştiu, mă gonea maică-mea din casă, „ieşi şi tu afară”. Misterele Parisului, apoi, în clasa a VIII-a, am citit Marcel Proust. Aia m-a lovit în cap, am zis: uite cum se poate scrie! 

În ce clasă erai?

Cred că printr-a VIII-a, pentru că citisem Patul lui Procust şi îmi notam undeva lecturile, autorii. Dar după aia am ajuns la Proust, şi Proust m-a lovit în cap.

A doua mea întrebare e cartea care ți-a deschis ochii.

Proust.

Numeşte o carte clasică necitită deloc sau până la capăt.

Mi s-a întâmplat că, în timpul facultăţii, nu l-am putut termina pe Márquez, şi după aia, când l-am reluat peste câţiva ani, l-am devorat. Dar atunci nu l-am înţeles.

Eu am recitit ceva din el şi n-am mai fost deloc impresionat. Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe insula pustie?

Când nu mai înţelegem lumea de Benjamin Labatut. 

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Marcel Proust.

Previzibil, nu trebuia să te mai întreb. Probabil că şi la următoarea tot aşa o să-mi răspunzi: ce scriitor din istorie ai invita la cină la tine acasă?

Din istorie? Adică nu contemporan.

Pe oricine. E un joc de imaginaţie.

Martin Amis.

Ar putea să vină. Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Gen de muzică sau piesă?

Să zicem, un autor, un album, o operă, o trupă, un compozitor, un lăutar.

„Wish you where here”, Pink Floyd.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Educaţia.

Sunt ţări care n-au o problemă cu educaţia! Pentru că tot suntem în Timişoara, profităm şi de faptul că am serie de interviuri cu timişoreni. Care e locul tău preferat din Timişoara? Ar putea fi orice: o stradă, o piaţă, o clădire, un muzeu, o cafenea. Cine ar veni pentru prima dată în Timişoara, ce ar trebui să vadă neapărat, din punctul tău de vedere?

Un singur loc e foarte greu de ales.

Numeşte unul, că le descoperă ei şi pe celelalte.

Nu ştiu, nu pot să aleg.

Alege una dintre cele trei pieţe. Care e favorita ta, Operei, Libertăţii sau Unirii?

Unirii când nu este full de lume.

E şi mai mare. Şi pentru ultima întrebare m-am gândit tot la un joc de imaginaţie. Cu mintea ta de acum, dacă te-ai întoarce în timp, în ultimul an al lui Ceauşescu, e ceva ce ţi-ar plăcea să fi făcut? Pentru tine, evident. 

Nu aveai ce să faci atunci. Adică să schimbi ceva, la asta te referi?

Nu ştiu, ceva, un gest.

Era cred, era imposibil să faci ceva.

Nu trebuie să fie neapărat o implicare politică. Te-ai întoarce acum în 1989. Mie ştii ce mi-ar plăcea, de pildă, dacă m-aş întoarce în 1989? Aş face multe fotografii.

Da, exact.

Sau aş filma, dacă tot aş lua telefonul cu mine.

Nu m-am gândit până acolo. Dar şi dacă te-ai întoarce cu telefonul, cum te-ar privi lumea? Tu îţi dai seama câte s-au schimbat în atâția ani? Mi-am adus aminte acum că vorbeşti de telefon, că la un moment dat circula pe internet o fotografie.

Cea cu Cartier-Bresson, când se încerca să se găsească cuplul din tren?

Nu. Mult mai vechi, când încă aveau femeile pălării, şi cineva ar fi avut un telefon mobil.

Poate era făcută de o entitate dintr-astea, când, de fapt, era cineva surprins trăind în viitor!

aprilie 2023