„Pentru generaţia mea, scriitorul prin excelenţă era poetul”

interviu cu Dan LUNGU

Marius CHIVU: Prilejul discuţiei noastre este un volum de proză scurtă, mai exact o antologie, Părul contează enorm, apărută la Polirom, o antologie pentru care tu de fapt m-ai invitat să fac selecţia din cele două cărţi ale tale de proză scurtă. Se fac douăzeci de ani de la debutul tău, 1999.

Dan LUNGU: La asta nu m-am gândit. Te-am invitat din mai multe motive, în primul rând pentru că eşti un mare iubitor de proză scurtă şi am mai colaborat de-a lungul timpului, ai mai publicat proze scurte de-ale mele prin diferite reviste literare unde ai mai lucrat şi, evident, fiindcă am încredere în gustul tău. 

M-am gândit la antologia asta fiindcă lumea mă cunoaşte acum ca romancier, din când în când unii îşi mai amintesc sau descoperă că am scris proză scurtă şi-mi cer câte un volum de proză scurtă pe care nu-l mai am nici eu de fapt acasă. Atunci am zis că ar fi mai bine, decât reeditarea volumelor individuale, o antologie, pentru că în orice volum ai şi plusuri, şi minusuri, dar într-o antologie s-ar putea aduna cumva ce e mai bun. Ar fi şi o retrospectivă a mea, şi un cadou pentru cititorii şi iubitorii de proză scurtă.

Apropo de proză scurtă, ai mai scris, dar foarte rar, sporadic, câte o proză pe ici, pe colo, e una dintre aceste proze scurte nepublicată în volum, apare aici în încheierea acestei antologii. Te mai bate gândul să te mai joci cu proza scurtă? Care mai sunt mizele tale?, apropo de genuri. Sau eşti romancieri şi aşa te vezi de aici încolo?

În perioada asta foarte aglomerată pe care o am de vreo zece ani, cu multe tipuri de activităţi pe care le fac concomitent, merg mai degrabă pe roman, pentru că la proza scurtă îţi trebuie mult mai multă atenţie, mai multă acuitate şi mai mult timp cumva şi parcă nu mă simt. Iubesc foarte mult proza scurtă, şi tocmai de aceea nu mă apuc s-o scriu în perioada asta aglomerată. 

La roman e un pic altfel, îţi poţi gândi scenele, ţi-aduni detalii şi atunci când prinzi un calup de timp – asta însemnând minimum patru-cinci săptămâni, nici nu mă apuc de scris dacă n-am săptămânile astea în faţă –, scrii cumva mai uşor, evident, revii, finisezi. Dar la proza scurtă consider că e mult mai complicat, şi atunci o las pentru perioade mai liniştite care sigur că vor veni în viaţa mea. Am idei de proză scurtă, sunt unele idei pe care le ţin exclusiv pentru proză scurtă, deşi la un moment dat poate le-aş putea folosi într-un roman, dar zic că sunt prea rotunde ca să le bag într-o înlănţuire de scene, prea rotunde şi prea faine, şi atunci le ţin special pentru proză scurtă. Da, voi reveni la proza scurtă cu siguranţă.

Vorbeam despre antologie, pe marginea ei, şi tu spuneai c-ai observat în cele două volume de proză scurtă, Cheta la flegmă, reeditată şi revizuită cu titlul Proză cu amănuntul, şi apoi Băieţi de gaşcă, o schimbare în stilistica ta. La început era mai întunecată, subiectele erau mai traumatice, limbajul era poate un pic mai violent, mai agresiv.

E adevărat asta. Asta era epoca. E un volum care reprezintă foarte bine epoca anilor ’90. Atunci când l-am scris l-am denumit Proză cu amănuntul, în sensul de relevanţă a detaliului, şi mă refeream în primul rând la detaliul dur, negru, violent. După aceea însă, într-o viziune mai largă l-am numit într-un soi de realism posttraumatic, adică după anii ’90, în perioada aia neagră de tranziţie, realismul nu avea cum să fie, din punctul meu de vedere, nici prea liric, nici prea cursiv, pentru că asta era epoca. În plus, încercam să recuperez mai mult sau mai puţin voluntar tot limbajul care a fost ţinut de cenzură sub obroc ani de zile, de la vulgarităţi la durităţi, la violenţă, la cruzimi şi aşa mai departe, şi asta te şi inspira epoca, te împingea să faci asta.Este un volum foarte aspru, se vede şi după titlu, aşa cum e volumul lui Sorin Stoica, pe care mă bucur foarte mult că l-ai pomenit în prefaţă, Povestiri cu înjurături. 

De Sorin Stoica m-a legat o prietenie foarte strânsă, dar una literară. Noi ne-am întâlnit doar de patru-cinci ori în viaţă, nu mai mult, dar ne-am preţuit reciproc şi cumva găsim aceeaşi atmosferă care e a epocii. Am avut la un moment dat tentaţia să revin asupra volumului, poate să-l mai netezesc, şi mi-am zis că aş face o mare prostie, pentru că el e important şi prin atitudinea lui, prin violenţa lui, pentru că e şi un document estetic de epocă şi de atitudine de epocă. Atunci îl las aşa, nu intervin asupra lui, cu excesele lui, dar care fac parte din carte şi din epocă.

După aceea l-am reluat cu un alt titlu, la o editură care nu era independentă, cum era OuTopos, unde am publicat şi unde puteam să facem orice, că era editura noastră, a unui grup de prieteni ieşeni. E un titlu care trece greu la un editor care încearcă – Cheta la flegmă era titlul – şi a apărut după aia Proză cu amănuntul. Dacă primul era un titlu de atitudine, al doilea e un titlu mai degrabă de tehnică. Şi, în reluarea lui, apar două proze noi şi lipsesc câteva, dar 90% e acelaşi volum. Dar când le recitesc, cele două cărţi – le zic două, deşi 90% e acelaşi conţinut – apărând în perioade diferite de timp şi cu titluri diferite, ele cumva funcţionează în mintea mea diferit. Când citesc Cheta la flegmă, e o carte, când citesc Proză cu amănuntul, deşi 90% e acelaşi text, am senzaţia că e altă carte. Ca să vedem ce înseamnă titlul şi perspectiva pe care o deschide titlul asupra conţinutului, încât îţi schimbă optica prin care citeşti cartea, dar evident că ce am preluat am preluat cu totul, n-am intrat la conţinut. După aceea, în Băieţi de gaşcă, văd în primul rând o diversitate a temelor şi încep să apară experienţa străină, occidentală, relaţia cu Occidentul, reprezentări, mentalităţi faţă de celălalt, străinul.

Ai mai ieşit şi tu din ţară între timp!

Clar! Ieşisem şi până la Cheta la flegmă, dar eram atât de încrâncenat pe povestea asta românească, încât mi-a mai trebuit un pic de timp să metabolizez experienţa asta externă. Practic am ieşit destul de repede, în 1992 am început să ies cu burse universitare în străinătate ca student şi am fost destul de des, dar nu mă tenta să scriu despre ce este acolo. Abia peste vreo zece ani am început să scriu despre experienţa mea trecută, ceea ce literatura nu reflectă într-un mod foarte imediat, are nevoie de un timp ca să se decanteze şi să se macine acolo. 

În Băieţi de gaşcă, e un pariu de limbaj, pentru că aveam notat foarte mult argou şi după aceea am brodat în maniera argoului liceenilor, şi a fost un pariu stilistic, zic eu că e interesant, rămâne şi ca un document de limbă. Mă refer tot timpul şi la povestea asta documentară asupra epocii, dar nu un document sociologic sau istoric, ci un document cumva estetic, spiritual, emoţional. Țin la dimensiunea asta documentară, fără să fac din asta miza principală a cărţilor mele, însă e un volum care vine în continuarea celuilalt, dar ieşind din România şi schimbând un pic atmosfera. Cred că sunt mai multe proze mai rotunde, mai cursive, ceea ce arată şi modificările la nivelul interiorităţii mele.

Am avut la un moment dat revelaţia că volumul tău de proze scurte şi al lui Sorin, Povestiri cu înjurături, care au apărut la distanţă de câteva luni, marchează cumva începutul unei noi literaturi, al unei noi generaţii literare, cu câţiva ani buni înainte ca Polirom să iniţieze colecţia „Ego. Proză”, care ulterior a cimentat generaţia, a promovat-o şi acum e foarte clar că s-a născut de fapt o întreagă generaţie acolo. E foarte greu să-şi imagineze un scriitor tânăr de azi dificultăţile de a intra în literatură pe care voi le-aţi avut la sfârşitul anilor ’90. În primul rând, n-aveaţi edituri, nu era nimeni interesat de noi nume, încă se recuperau autorii pierduţi, marginalizaţi, cenzuraţi de dinainte de ’89.

Da, plus că în anii ’90 memorialistica era la putere, mai mult decât literatura. E interesant de evocat acei ani, pentru că puţină lume înţelege cum funcţiona atunci lumea literară, care era foarte fragmentată în primul rând, chiar la nivel de distribuţie de carte. Adică era foarte greu să găseşti la Iaşi ce apare în Bucureşti, în Ardeal ce apare la Iaşi şi aşa mai departe, pentru că reţelele naţionale de distribuţie erau desfiinţate şi încă nu apăruseră reţele destul de puternice care să aibă o distribuţie naţională. Distribuţiile erau mai degrabă regionale.

Şi nici editurile nu erau naţionale cum sunt acum, abia se formau Poliromul şi ce mai era.

Da. Şi la Polirom apare colecţia „Ego. Proză”, care cumva dă tonul unui nou val de scriitori români, abia în 2004, deci cinci ani mai târziu. Interesant cu Sorin Stoica e că noi ne-am cunoscut după ce am publicat cărţile, nu ne-am cunoscut înainte. Adică întâi i-am citit cartea şi după aceea m-am întâlnit cu Sorin Stoica, şi aveam afinităţi şi din perspectiva documentului etnologic-etnografic, fără să facem din asta o miză esenţială, dar se vedea că aveam un background comun, şi aici neam înţeles foarte bine. De altminteri, când l-am întâlnit, lucra la Muzeul Satului şi mi-a plăcut foarte mult cum reuşeşte să recupereze în proză ceea ce eu nu încercasem absolut deloc, experienţa lui de etnolog, fără să facă din asta miza dominantă a prozelor lui, cumva cu autoironie, cu multă autobiografie. 

E o experienţă pe care după aceea, cumva, îmi dau seama că am folosit-o mai târziu în Pâlpâiri, pentru că Pâlpâirile au, mai mult decât ar părea la prima vedere, o legătură cu acel Sorin Stoica. Adică, cumva, e un sound acolo care mi-a rămas şi am zis că uite, ceea ce fac eu la şcoală, că predau sociologie şi fac ca sociolog o grămadă de chestii, lucrurile astea ar putea fi folosite la un moment dat şi din perspectiva teoretică. Bine, în Pâlpâiri e dusă într-o altă manieră, mult mai teoretizantă, dar cumva poate că ce a făcut Sorin Stoica mi-a aprins o luminiţă la un moment dat care mai târziu a lucrat în ceea ce am făcut eu.

Îţi aduci aminte, acum douăzeci de ani, ce aşteptări aveai de la literatură? Ce-ţi doreai? Îţi aminteşti cum era când nu aveai ce ai azi?

Îmi amintesc perfect! A fost o perioadă foarte interesantă din viaţa mea. În primul rând, îmi doream să fiu poet. Deci, pentru generaţia mea, cred că visul oricărui scriitor şi scriitorul prin excelenţă era poetul. Degeaba scriai altceva, dacă nu scriai poezie, şi poezie bună, erai numit scriitor, dar te apucai de proză dacă nuţi ieşea poezia, adică poetul era figura emblematică a scriitorului. Mi-am dorit foarte mult să fiu poet, de asta am şi publicat un volum de poezii, Muchii, apărut la editura Junimea. Nu e un volum rău, e un volum în care se vede un tip cu ceva sensibilitate, care are nişte lecturi bune şi stăpâneşte un pic de tehnică. Recitindu-l cam peste un an, mi-am dat seama că nu am talent de poet, adică nu sunt mare poet. Aş putea să scriu o poezie, aş putea să intru în Uniunea Scriitorilor, aş putea să iau o pensie de acolo, cu cărţile pe care le scriu, dar n-am să fiu niciodată un mare poet. Atunci am abandonat în mod radical poezia, după aceea am revenit, ca un fumător din ăla înrăit care mai trage câte o ţigară pe ascuns, am mai scris câte o poezie, dar nu am publicat. Adică am fost onest cu mine. Şi am virat mai mult spre proză. Oricum scriam în paralel şi proză, dar mai mult experimentală, adică să văd cum se scrie proză, eu mă vedeam mai mult poet. Încet, încet, am văzut că în proză reuşesc să fac lucruri care-mi plac mai mult decât îmi plăcea ceea ce făceam în poezie şi am mers mult în zona asta. 

În rest, atmosfera era foarte ciudată. Atunci era un soi de descentralizare forţată, de fapt era o izolare a provinciilor, că acum, deşi sunt mai centralizate lucrurile, sunt mai descentralizate în acelaşi timp, dar într-o manieră mult mai coerentă, în sensul că avem un circuit naţional al cărţii, dar se întâmplă foarte multe lucruri importante şi la Bistriţa, şi la Timişoara, şi la Cluj, şi la Iaşi. Viaţa literară e mult mai descentralizată. Ceea ce a murit în anii ’90 de fapt au fost optzecismul şi ideea generaţiilor literare care se succed cumva metronomic, anii ’60, ’70, ’80, anii ’90 a fost ultima încropeală teoretică şi începe descentralizarea cu adevărat, prin izolarea şi ruptura asta. 

În schimb, era înfiorător de greu să publici şi să te faci remarcat, pentru că editurile cât de cât serioase nu se uitau la debutanţi, era o cenzură economică, era foarte greu cu hârtia, cu tiparul, cu banii, cu vânzările, astfel încât toată lumea căuta în primul rând ce se vinde, ceea ce se vindea era recuperarea marilor autori români, fie care au fost interzişi, fie care erau deja foarte cunoscuţi, sau zona memorialistică. Foarte multe jurnale, memorii din anii comunismului, toate mergeau foarte bine. Şi autorii interzişi – Cioran, Eliade. Era foarte greu ca tânăr scriitor să faci ceva, şi atunci noi cumva, la Iaşi, ne-am adunat pe cont propriu şi am făcut aşa-numitul Club 8.

Eraţi opt?

Nu eram opt, dar ne-a plăcut cum sună.

Erai tu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu…

Ei au venit un pic mai târziu, ei au început cu OuTopos-ul, erau două grupări, una mai matură, Club 8, şi în paralel OuTopos-ul, care era exclusiv de studenţi. Ambele erau foarte bune, dar generaţii foarte diferite. În Club 8, Ovidiu Nimigean, Mariana Codruţ, venea Brumaru pe lângă noi – nu făcea parte din club, dar la şedinţele clubului mai venea –, Mihai Ursachi, era cumva alternativa la establishment-ul ieşean. Establishment-ul ieşean erau de fapt acei scriitori care trăiau în instituţiile culturale ale Iaşiului şi puneau un fel de monopol pe ce se întâmplă în viaţa literară ieşeană şi în ecourile naţionale ale vieţii literare ieşene. Atunci noi am făcut alternativa asta, şi în mod paradoxal, Brumaru, care era deja un clasic, s-a raliat mai degrabă alternativei decât establishment-ului, că se simţea mult mai aproape de noi. Mai târziu, în al doilea val al Clubului 8 au venit, într-adevăr, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, dar şi la OuTopos era o echipă foarte bună, că erau Bogdan Creţu, Doris Mironescu.

Establishment-ul ieşean de azi!

Da, aproximativ. Acum e împărţit. De fapt, dacă ne uităm la funcţiile publice deţinute… da. Şi atunci noi am făcut Club 8. Editura au făcut-o cei de la OuTopos şi noi am publicat la cei de la OuTopos, care erau mai pricepuţi în povestea asta cu tehnoredactarea, cu tiparul, erau mai orientaţi decât noi. Nu întâmplător, după aceea, când apare editura Polirom, de fapt recuperează şi în partea tehnică, şi în partea de coordonare de colecţii şi de PR oameni de la OuTopos şi după aceea de la Club 8. 

A fost bună efervescenţa aia sub foarte multe aspecte, şi cea a coagulării unei noi generaţii, şi a ecourilor naţionale, dar şi în zona asta tehnică. Pentru că noi ne imaginăm că lumea asta literară e făcută numai din genii. Nu, lumea literară e făcută şi de redactori buni, şi de tehnoredactori buni, şi de ilustratori, de oameni care se pricep la carte, adică acolo, când ne uităm la un mare centru cultural, să spunem New York sau Berlin, nu ai numai vârfurile scriitorilor. Sau în pictură, sau în muzică, nu ai numai starurile, ai un întreg aparat tehnic care trebuie să fie foarte bun şi foarte profesionist ca starurile, talentele să poată fi puse în valoare. 

Nu există o viaţă literară coerentă, vizibilă şi puternică dacă nu-ţi pregăteşti toate zonele astea şi cumva, involuntar, Club 8 şi OuTopos au pregătit terenul şi pentru manifestări de genul ăsta, că nu întâmplător au apărut acolo Poliromul, FILIT-ul şi toate celelalte. Sunt lucruri care se acumulează în timp şi la un moment dat, pe o nişă sau pe o oportunitate, reuşesc să facă un eveniment de care te miri de unde a ieşit. A ieşit, pentru că există o istorie underground.

Şi voi la Iaşi stăteaţi şi pe o mare tradiţie, nu ştiu dacă mai există vreun oraş în România cu atâtea case memoriale şi muzee dedicate scriitorilor. Şi se vede şi azi, la FILIT, la festivaluri, la lansări de carte, întotdeauna în Iaşi sunt mulţi oameni interesaţi de literatură. E un prestigiu care în alte părţi s-a pierdut aproape complet şi cu multă tristeţe o spun, oraşe precum Craiova, Constanţa sau Timişoara nici nu se apropie de efervescenţa de la Iaşi şi, într-o oarecare măsură, la Cluj. 

E adevărat. Iaşiul are un soi de cultură literaturo-centrică. Adică nu stă la fel de bine în muzică sau în artele vizuale, deşi stă bine şi în artele vizuale, dar are un public în mod special pentru literatură. Asta probabil că vine dintr-o tradiţie a locului, adică Junimea, Viaţa Românească, plus o armată de profesori foarte buni de limba şi literatura română. Avem reviste cum e ALECART, a liceenilor, avem cluburi de lectură în licee, care sunt fabuloase şi care duc tradiţia asta mai departe. Cumva, celelalte zone artistice sunt defavorizate şi pentru faptul că nu se fac ca lumea în şcoală, adică nu ai destule ore pentru educaţie vizuală sau pentru educaţie muzicală, şi atunci prin asta literatura câştigă în faţa celorlalte arte. Pentru că ele nu se pot dezvolta decât în zone independente, ceea ce înseamnă un alt nivel de trai şi alte venituri şi alt tip de public. 

Cumva literatura într-adevăr e privilegiată la Iaşi, cred că marile succese culturale ale Iaşiului vor fi în continuare, pentru ani buni, în zona literară. Dar aş vrea să remarcăm că tradiţia asta a continuat în perioada comunistă în primul rând prin poezie şi prin eseu. Proza e slab reprezentată în perioada comunistă în Iaşi. Am avut prozatori la Viaţa Românească, importanţi, dar după aceea îi numeri pe degete, sunt câţiva. E cumva o reinventare a zonei culturale a prozei după anii ’90. 

Ziceai la un moment dat că te-ai identificat cu ideea de romancier şi întradevăr, ai acum șase romane. Să vorbim puţin despre ele. Ultimele tale două romane, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu şi Pâlpâiri, sunt două teme oarecum distincte, ai explicat mai devreme că Pâlpâiri – zona aceasta a satului –, pe undeva, poate, are legătură cu Sorin Stoica. Ţi se pare că teai dus încet, încet înspre zone pe care iniţial nu le explorai, în proza scurtă sau în romane? 

Ceea ce am încercat eu să fac la un moment dat a fost să mă desprind de tema comunismului. Pentru că am avut vreo zece ani o obsesie pe chestia asta şi efectiv, tot ce am scris în cei zece ani e legat de comunism. Fie că am făcut o lucrare de doctorat, era despre cenzură şi scriitori în comunism, am scris o piesă de teatru, Nuntă la parter, care era tot legată de comunism, multe articole ştiinţifice legate de comunism, plus Raiul găinilor, Sunt o babă comunistă. Deja vedeam că sunt captiv unei teme şi nu reuşesc să mai ies din ea. Am luat decizia să fac o ruptură radicală, voită, de tema asta, şi atunci în mintea mea a fost: hai să scriu un roman de dragoste. Atunci am scris Cum să uiţi o femeie, care nu e un roman de dragoste, dar asta era în mintea mea, e jumătate de dragoste şi jumătate despre dragoste, e mai degrabă despre anii ’90 în România, despre jurnalişti, despre pocăiţi, zona asta neoprotestantă, recuperarea unei teme şi mai ales în zona de construcţie a identităţii – în toate cărţile sunt extrem de atent deopotrivă cu structura, construcţia şi limbajul. În Cum să uiţi o femeie se vede că un capitol este la persoana I, un capitol la persoana a III-a, pentru că ceea ce mă frământa pe mine e cum învăţăm noi de la ceilalţi şi cum îi influenţăm pe ceilalţi, astfel încât ne construim împreună identităţile noastre, influenţându-ne reciproc. Atunci toată relaţia asta dintre persoana I şi persoana a III-a e relaţia dintre mine şi ceilalţi şi cum contribui eu la identitatea lor şi cei din jurul meu la identitatea mea, şi am încercat să surprind tot mecanismul ăsta la nivelul cărţii. Ei bine, am încercat să mă rup de temă, în mare parte m-am rupt de tema comunismului, deşi recitind la un moment dat fragmente din carte, am văzut că pe ici, pe colo, iar mai derapez, iar mai am câte o poveste care ajunge în comunism. 

După aceea a venit În iad toate becurile sunt arse, care pleacă de la Băieţi de gaşcă şi am zis că e un experiment mai degrabă lingvistic, pe care merită să-l epuizez, să-l duc până la capăt, că simţeam că mai sunt multe lucruri şi de construit, şi de recuperat la nivel lexical şi stilistic, şi atunci am făcut un roman. Eu zic că romanul ăsta e foarte interesant atunci când discuţi despre limbă, despre colocvialitate, despre limba vie şi cum supravieţuieşte ea în cotloanele astea ale vieţii private sau ale unei vieţi de grup, de gaşcă, în contextul în care întreg spaţiul public e confiscat de ipocrizie sau de „limbă de lemn”, cum era în epocă. 

Încet-încet, m-am îndreptat spre teme de actualitate, ca temă de abordat, dar în permanenţă am avut miza limbajului, a construcţiei. În Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu – deşi e o temă foarte la zi, cu părinţii plecaţi în străinătate, copii care rămân singuri acasă, ce se întâmplă cu ei –, pariul de la care am pornit de fapt e un pariu de prozator – cum reconstruieşti o lume cu ajutorul cuvintelor, o lume văzută prin ochii unui copil. De aici am plecat de la Rădiţa, cum reconstitui lumea prin ochii Rădiţei şi încet, încet am adăugat şi celelalte, care să facă tabloul complet, în sensul că am vrut să văd ce se întâmplă şi cu mama Rădiţei, care era plecată în Italia. 

Am alternat capitolele cu Rădiţa în România, cu sensibilitatea ei traumatizată, limbajul infantil, spontaneitatea, ingenuitatea, tot ce ţine de copilărie şi de percepţia lumii prin ochii copilului, şi pe de altă parte experienţa românilor plecaţi în străinătate, în special în Italia, unde vin cu detalii crude, dar extrem de pertinente, pentru că am făcut o documentare la faţa locului. Am fost în Italia, cel mai mult am stat la Roma şi am băut bere cu „oamenii străzii”, cu „barbone”, sau cum vrei să-i numeşti, cu femei care lucrau fie la domiciliu şi fie stăteau cu cei din casă, fie făceau curăţenie, călcau, menaj, toate celelalte, am vorbit cu foarte multă lume, am lăsat multe detalii deoparte şi am păstrat ceea ce mi s-a părut mie relevant pentru mama Rădiţei în cartea asta. E o carte foarte filtrată şi foarte atent lucrată la nivel de limbaj şi de structură.

În Pâlpâiri, deja miza e alta. Am vrut să fac o carte despre satul românesc, mă obsedează de mult tema asta, ca sociolog ştiu foarte multe lucruri despre sat, dar în literatură nu e important ceea ce ştii. Ca sociolog, raportându-mă la ceea ce ştiu, aş putea să scriu o carte pe săptămână, atât de multe informaţii capeţi. Dar ştim foarte bine că literatura nu e exclusiv conţinut. Mie însă mi se părea interesantă tema asta a satului, pentru că satul e într-o transformare majoră, nu mai seamănă deloc nici cu satul din perioada comunistă, cu cel interbelic nici atât, iar pe de altă parte e o temă extrem de importantă în literatura română, unde au fost scrise capodopere, şi mi se pare că îţi trebuie un curaj enorm să te apuci să scrii pe tema asta, dacă vrei să spui ceva nou, să vii cu o perspectivă nouă. 

Am ezitat ani buni să scriu despre zona rurală, mai ales un roman, ştiind că ai în spate Moromeţii, Răscoala, cărţi uriaşe. N-am îndrăznit să fac asta decât când am căpătat o perspectivă nouă şi o perspectivă teoretică, adică care sunt cadrele de gândire şi de percepţie asupra satului în momentul în care vii cu teorii sociologice sofisticate, care sunt cumva impregnate în viaţa cotidiană a urbanului mare, a multinaţionalelor, a occidentalizării punctului de vedere. Pentru că, pe de o parte, se schimbă satul, pe de altă parte, se schimbă mentalitatea. Vrând-nevrând, foarte mulţi dintre noi ne-am occidentalizat perspectiva, modul de a privi lucrurile. Dar astea toate, în ştiinţele socio-umane, au un fundament foarte puternic, chiar epistemologic şi metodologic. 

Am încercat să folosesc în carte cum ştiinţa, cunoaşterea socio-umană nu e independentă de context, cum ne formează modul în care gândim noi ştiinţa şi cunoaşterea punctul de vedere şi cum asta lucrează la modul cum vedem noi spaţiul rural. Un sat românesc, văzut din perspectiva unui ins ciudat, care practic face o cercetare şi care şi el, la rândul lui, duce metoda la extrem, că el încearcă de fapt să construiască o ştiinţă care are un singur obiect, pe el însuşi. Ai şi multă parodie, mult umor aici, un umor special, am şi umorul meu clasic din cărţile anterioare, dar e şi un umor pentru cercetători, un umor foarte universitar la un moment dat.

Dragă Dan, sunt aproximativ aceleaşi întrebări de acum câţiva ani, dar am văzut că oamenii oricum îşi aduc aminte lucruri diferite. Despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

În mod absolut banal, Amintiri din copilărie. Adică Creangă mi-a plăcut enorm de la început. M-am distrat grozav cu Amintiri din copilărie. Am citit foarte mult în copilărie, adolescenţă, dar asta îmi era cel mai aproape, pentru că, înainte de a merge la şcoală, bunicul ne lua des şi ne spunea poveşti. Mie îmi aminteau foarte mult poveştile lui Creangă de poveştile bunicului. Încă nu ştiam să citesc, bunicul era un mare povestitor, un mucalit, şi tare-i plăcea să ne vrăjească pe noi, copiii, ne ţinea ceasuri întregi seara şi ne spunea poveşti. Cred că de asta mi-a rămas cel mai mult Amintiri din copilărie, deşi am citit foarte mult, pentru că semănau foarte bine şi cu amintirile din copilărie cu bunicul, care, imaginează-ţi!, povestea cum a participat el, copil fiind, la Răscoala din 1907! 

Cum a furat bomboane de la dugheana evreului, evident, bomboane pe care le-a ascuns în primul sac pe care l-a avut la îndemână, şi după aia şi-a dat seama că era un sac în care se ţinea săpun calupuri, şi toate bomboanele aveau gust de săpun. S-a dus să spele bomboanele, care erau nişte dropsuri, le-a spălat, le-a pus într-un sac curat şi le-a ascuns, că-i era frică să nu vină potera să vadă cine ce a furat la răscoală. Şi, când s-a dus după două săptămâni, evident că toate erau topite – bomboanele spălate la izvor nu rezistă prea mult. Erau fabuloase povestirile lui, se suprapun cu cele ale lui Creangă şi rămâne cartea mea de suflet.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

E greu, pentru că am deschis ochii de mai multe ori, nu o singură dată. La vârste diferite deschizi în mod diferit ochii, dar unul dintre autorii care m-au captivat şi care m-au tulburat în adolescenţă e Dostoievski. Multe, mai multe cărţi de el. Apoi sunt mulţi alţi autori, în special americanii, care m-au deschis mult spre proza scurtă. De asta zic, la vârste diferite am avut clipiri de ochi diferite.

Ce american ţi-a deschis larg ochii asupra prozei scurte?

E acea antologie cu proza americană contemporană, prin anii ’80, aia pentru mine a fost un şoc. Aia m-a desprins de proza scurtă, aşa cum o înţelesesem eu până atunci.

Numeşte o carte clasică necitită deloc sau până la capăt. Vezi că te ascultă şi studenţii tăi.

E un Balzac pe care nu l-am citit, cred că Iluzii pierdute. N-am reuşit so duc până la capăt.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Lipit de suflet în ultimii ani, acum ezit, că-s mai multe, dar Moscova-Petuşki, romanul lui Erofeev, l-aş reciti cu plăcere oricând.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme? Bănuiesc că nu în Moscova-Petuşki!

Poate ceva interbelic, un pic idilic. Având un ritm de viaţă trepidant, simt nevoia să mă odihnesc undeva la o moşie. Nu chiar în La Medeleni. Poate la Hortensia Papadat-Bengescu.

Ce scriitor din istorie ai invita la tine acasă pentru discuţii şi un pahar de vin?

Dacă e vorba de discuţii şi un pahar de vin, aici nu ezit foarte mult. Mi-aş imagina o discuţie frumoasă cu Budai-Deleanu, cu Anton Pann şi cu Creangă. Deci ar ieşi o petrecere pe cinste, cred!

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Jazz, clar. Mi se pare că e pe sensibilitatea mea şi a lumii în care trăim. 

Vine jazzul după Anton Pann şi Budai-Deleanu! Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Să spun un pic care e filozofia mea. Cel mai dur e când ceva atacă demnitatea umană şi cred că aici ezit între foamete şi boală, dar cred că foametea atacă mai mult demnitatea umană decât boala. Cred că poţi să-ţi duci la un moment dat boala cu demnitate, dar foamea cronică nu poate fi dusă cu demnitate. Deci cred că foametea.

Bunicul tău a suferit, suferea în poveştile lui?

Nu, el nu suferea. Era dintr-o familie destul de bună, n-a suferit. În schimb, munceau foarte mult. Era munca asta foarte dură la ţară, de mic copil. Ăsta era satul interbelic, de fapt. De la cinci ani cărat lucruri grele, nu e aşa de idilic.

Acum că eşti senator şi petreci mult timp la Bucureşti, nu ştiu în ce măsură ai ajuns tu să te familiarizezi cu oraşul ăsta, dar ai un loc în care-ţi place să ajungi mai des?

Mă relaxez foarte mult în momentul în care ies de la Parlament cu toate problemele astea, trecând pe la anticariat şi răsfoind cărţi, au foarte multe lucruri interbelice de calitate. Nu cumpăr neapărat de fiecare dată sau nu cumpăr lucruri scumpe, dar merg efectiv pentru deconectare şi trec săptămânal pe acolo. E un loc în care efectiv mă simt bine.

Unde anume?

La anticariatul de pe Academiei, e un anticariat cu subsol unde are şi fotografie, şi carte veche, şi documente, şi tablouri. Sunt pasionat de fotografie veche, nu ştiu dacă am spus vreodată, şi mai găsesc acolo, din când în când, fotografii din secolul al XIX-lea, 1870, 1880, sau tot felul de lucruri documentare legate de perioada interbelică, ziare, scrisori şi le răsfoiesc, pe unele le cumpăr, pe cele mai multe nu, şi asta mă relaxează.

Să ne aşteptăm la un roman plasat în interbelic?

Nu ştiu dacă plasat în interbelic, dar un roman în care subiectul principal să fie fotografia s-ar putea să apară.

Pentru ultima întrebare specială, m-am gândit tot la un joc de imaginaţie. Cu ce personaj din cărţile tale ţi-ar plăcea să pleci la drum?

Complicat. Cumva cu personajul care este cel mai apropiat de mine şi pe care am fost forţat să-l inventez, cred că e Alice din Sunt o babă comunistă, pentru că romanul ăsta e scris pornind de la o poveste adevărată a unei bătrâne nostalgice. Iniţial romanul era conceput ca fiind doar vocea bătrânei, dar simţeam că explodez scriind doar dintr-un punct de vedere pe care nu-l împărtăşesc. Atunci am fost forţat să inventez un personaj care să contrabalanseze, şi am inventat-o pe Alice, care e cumva punctul meu de vedere şi mă regăsesc cel mai mult. Şi atunci, normal, cu Alice aş porni la drum.

[februarie 2020]