„Mizez pe construirea unei lumi la limita realităţii“

interviu cu Cosmin Perţa

Marius CHIVU: Cartea de la care pornim discuția este antologia de poezie #Rezist! Poezia, într-o selecţie realizată de tine, apărută la Editura Paralela 45. E vorba de nu mai puţin de patruzeci și șapte de poeţi şi poete, din mai multe generaţii. Tu zici la un moment dat că e un fel de simfonie hibridă şi compozită, spontană şi necenzurată. Cum s-a născut ideea acestei cărţi şi cum ai lucrat-o?

Cosmin PERȚA: S-a născut de la o observaţie simplă. Fiind în piaţă, am observat la un moment dat că mereu mă întâlneam cu nişte prieteni scriitori, poeţi, erau foarte mulţi. Era un festival acolo în stradă, care putea să fi făcut rezistul băieţilor. Nu mi-a venit ideea chiar atunci, eram doar foarte bucuros că întâlnesc foarte mulţi prieteni. Pe urmă am fost la un festival de poezie din Nicaragua, iar oamenii de acolo pregăteau şi lucrau cu foarte mult entuziasm la Antologia poeziei revoluţionare din Nicaragua. Atunci am avut declicul şi-am zis: stai puţin, şi noi am putea să facem, avem poeţi revoluţionari activi acum! Şi am pus mâna pe telefon, am sunat la editură şi am zis: uite, e o idee, putem s-o facem.

Ai sunat din Nicaragua?

Am sunat din Nicaragua. Bine, era pe messenger, era cumva gratuit. Mam întors şi am început să dau mesaje, e-mailuri, eram puţin derutat că la început mă uitam pe Facebook, erau evident oameni de care-mi aminteam, dar erau şi oameni de care nu ştiam dacă au participat sau nu, au protestat sau nu. Am început să-i urmăresc pe Facebook să văd dacă au pus poze de la proteste, dacă au reacţii şi aşa mai departe. Se vede că pe foarte mulţi i-am omis, inclusiv pe tine team omis şi din păcate n-ai mai reuşit să intri nici măcar pe ultima sută la Antologie. Au fost şi foarte mulţi poeţi care mi-au reproşat că i-am omis, asta este.

Să ştii că aşa se întâmplă. Ca autor de volume colective şi antologii, când te apuci să aduni oamenii, îi aduni cu greu. După ce apare cartea, toţi îţi reproşează că nu i-ai adunat.

Da. Se întâmplă. Oricum, eu am trimis invitaţii cred că la aproximativ o sută de persoane. Din cei o sută mi-au răspuns prompt cei patruzeci și șapte care au intrat în antologie. N-am vrut să fac niciun tip de cenzură, însă au mai fost evident cazuri în care am discutat cu autorii şi am zis: hai, că poate renunţăm la versurile astea, poate renunţăm la structura asta, pentru că mi se părea că erau foarte inegale poemele în sine. Adică a fost o muncă foarte uşoară de redactare.

Asta este ceea ce face un antologator sau un editor. Din păcate, la noi se lucrează prea puţin în echipă, când e vorba de o astfel de carte.

Da. Ăsta a fost singurul tip de intervenţie pe care l-am avut. Am avut la un moment dat posibilitatea şi ideea de a structura poemele pe cicluri, dar până la urmă nu mi s-a părut o idee bună şi am renunţat. Am lăsat autorii în ordinea alfabetică tocmai pentru a încerca să fac această antologie să redea cât mai mult din sunetele pieţei, adică să fie chiar zgomotul de acolo şi să nu fie o structură organizată.

Tu zici la un moment dat că are un aspect spontan şi de fapt eclectismul, felul în care se succed poemele şi sar dintr-o parte în alta, dispunerea grafică în pagină, formele poetice pe care le abordează te ţin mereu în priză. E ca în piaţă, când citeai slogan după slogan şi unele erau foarte dure, altele erau comice. Tu zici acolo, în argumentul Antologiei, că n-ar fi un act politic, deşi e foarte greu. Bine, nu un act politic de coloratură, dar ea e un act politic. Sunt poeme scrise de poeţi ieşiţi în stradă.

Nu este un act politic, pentru că această antologie nu este o reacţie la Ordonanţă. Este pur şi simplu un rezultat al frustrării, al revoltei, manifestat poetic. Adică nu mă interesează împotriva a ce este îndreptată revolta, ci mă interesează cum se manifestă din punct de vedere poetic revolta. De asta spun că nu este un act politic. 

Poemele astea pot fi folosite şi la următoarea revoltă, care va fi cu siguranţă împotriva a altceva. Probabil că oamenii se vor manifesta la fel. Cred că e politic atunci când este clar îndreptat împotriva a ceva, a unei legi, a unui partid, a unei mişcări şi aşa mai departe. Or, tipul acesta de revoltă pe care-l surprinde poezia aici nu este unul politic, ci unul foarte firesc, uman. 

Știi teoriile că orice poem e politic şi că orice declaraţie de revoltă e un poem.

Da, dar vorbim aici de un alt fel de politică, nu vorbim de politica aşa cum este ea înţeleasă de societatea românească. Nu este vorba de politica care se face la tribuna Parlamentului, e vorba de o politică existenţială, să zicem.

Poate că antologia asta e un prim pas în deschiderea unei zone, a unui domeniu.

Eu cred că este o nevoie socială şi până la urmă, chiar ziceam într-un interviu scris acum câteva zile, poezia socială nu cred că poate fi programată. Ea iese la un moment dat, este creată totuşi când există o necesitate, aşa cum organismul creează anticorpi. Adică poetul trebuie să ajungă la o saturaţie care să-l facă să explodeze, pentru că altfel nu va exista poezia socială. Dar cred că este nevoie de poezie socială.

Tu asta şi zici în nota ta de început: „Poezia e forma artistică cea mai sensibilă la tectonica socială”. Dar nu s-a văzut prea bine până acum sau abia odată cu generaţia 2000, ici-colo.

Există şi în generaţia ’90. Cristi Popescu are accente sociale destul de puternice şi nu e singurul care are asta. Mai sunt şi la Lucian Vasilescu, şi mai sunt şi la alţii. La generaţia ’80 da, într-adevăr, sunt mai puţine, dar nu cred că sunt mai puţin intense, sunt doar foarte mascate de livresc, de undertext.

Iar dacă mergi înapoi, ’70, ’60, nu mai găseşti deloc.

Iar acolo nu mai găseşti deloc, găseşti evident în interbelic şi găseşti poezia închisorilor.

Sau găseşti în proletcultism, unde era poezia socială de propagandă. În momentul în care vorbeşti de muncitori, de ţărani, de tractorişti, e poezie socială, dar cea mai rea expresie a ei. Ziceai tot aşa, în argumentul ăsta al tău, că te gândeşti la carte ca la o simfonie hibridă.

Cu foarte multe contrapuncte. Adică există o temă, care este tema revoltei, tema centrală, şi acestei teme i se alătură foarte multe contrapuncte. Pentru că fiecare vorbeşte despre ceea ce-l interesează în mod personal. Unii vorbesc despre dragoste, alţii despre eşec personal şi aşa mai departe. Atunci se creează o muzică care are tema aceasta pe fundal, tema principală a simfoniei, şi toate contrapunctele din spate. De asta ziceam că e o simfonie.

Citind #Rezist! Poezia, am remarcat că, dincolo de faptul că sunt poeţi din toată ţara şi din mai multe generaţii, de nume cunoscute şi nume necunoscute, pe mulţi acum îi citesc pentru prima dată. Cum ai dat de oamenii ăştia? Atât de bine eşti pus la punct cu toate vocile poeziei noi şi nedebutate de azi?

Pe mulţi îi ştiam. Ştiu foarte mulţi poeţi tineri care încă nu au debutat pentru că urmăresc ce se întâmplă, este o platformă unde apar tot felul de tineri din care selectăm de multe ori poeţi pe care-i publicăm la Paralela 45 sau la Cartea Românească. Sunt poeţi tineri care sunt mai puţin cunoscuţi, dar pe care eu i-am publicat în trecut la alte edituri sau pe care i-am întâlnit şi de care ştiam. Evident că nu-i ştiu pe toţi poeţii, mai ales dintre poeţii foarte tineri sunt unii care ştiu mai mulţi poeţi decât mine, mă gândesc la Claudiu Komartin, care este foarte bine conectat la zona asta de poeţi foarte tineri, însă şi eu ştiu destul de mulţi. 

Cred că selecţia pe care am făcut-o evident că a fost legată de două aspecte: primul să fie poet, adică să fie poet autentic, să-mi scrie texte bune, şi al doilea să fi fost activ în piaţă. Şi foarte mulţi nu îndeplineau aceste două criterii, aşa că a trebuit să selectez din ce mi-a mai rămas.

E o carte în care se amestecă temele sociale cu dragostea, revolta, cu lamentaţiile, indignarea, solidaritatea, sunt versuri tip slogan, imn, cu exprimări frustre. Înţeleg aici ce spui că nu e propriu-zis politică, dar pe de altă parte tocmai sentimentele astea intense fac casă bună cu revolta noastră, inclusiv politică şi socială.

Mie mi-a plăcut foarte mult că sunt atâtea senzaţii, sentimente, expresii amestecate. Cred că revolta vine tocmai din manifestarea acestor lucruri care vin din interior. Când simţi nevoia să urli, trebuie să urli. Fie că o faci în pagină, fie că o faci în stradă. Şi da, orice urlet cere ceva, şi prin aceasta este un act politic, sau denunţă ceva, sau reclamă ceva. Dar e ceva care ţine de o politică foarte personală, foarte subiectivă, foarte intimă.

Ar fi interesant de văzut copiii, obişnuiţi cu ce li se predă conform manualului şi programei, să vezi cum reacţionează în faţa unei astfel de poezii.

Da, şi cred că ar fi foarte bine. Atunci când predau literatură, mă duc de cele mai multe ori după metoda lui Roland Barthes, care, atunci când începea un curs, chiar dacă era un curs de istoria culturii sau a literaturii sau de teorie, prefera mereu să înceapă cu autorii contemporani. E metoda perfectă, pentru că evident că studentul sau elevul va fi mult mai receptiv la discursul actual decât la un discurs învechit pe care trebuie să-l recontextualizeze.

Şi unde statul de artificialitate este mult mai gros, şi atunci el trebuie să deprindă mecanismele principale.

Tocmai de asta sunt convins că tipul acesta de antologie, sau măcar câteva texte de acolo, ar putea avea succes în licee, cel puţin, pentru că ar putea atrage atenţia, dacă nu neapărat afinitatea, dar atenţia elevului, l-ar putea întoarce cumva către poezie. Îmi amintesc că într-un fel lucrul ăsta s-a întâmplat şi cu mine. Eram în clasa a VII-a şi profesoara de română n-a putut să vină la oră, nici nu mai ştiu ce studiam, şi a venit fiul ei, care era student la filologie la Cluj. Şi evident că nu a făcut nimic din ce era în manual şi în programă, ci ne-a făcut „Poema chiuvetei” de Mircea Cărtărescu. Mi-a plăcut foarte tare şi am devenit foarte interesat, am început să citesc foarte multă poezie. Asta a fost prima mea deschidere către poezia contemporană, şi a fost minunat. Numai că sunt foarte puţini cei care fac tipul ăsta de experiment programat.

Mă bucur că ai adus discuţia aici, că voiam eu însumi să fac acest şpagat în timp şi să ajung la tine, care, elev în gimnaziu, ai scris primele tale poezii, ascunzându-i-le tatălui tău. Şi asta m-a amuzat, pentru că eu nu doar că i le-am ascuns, dar le ascundeam faţă de oricine. Şi voiam să te întreb: când am început să scriem – nu ştiu dacă la fel fac şi tinerii de azi –, de unde senzaţia asta de jenă şi ruşine a noastră să ne ascundem poeziile?

E limpede, e în primul rând jena faţă de colegi, faţă de toţi ceilalţi care probabil că ar putea bănui că ai fi efeminat sau pe acolo, poezia nefiind o artă a masculului. Iar de taică-meu mi-era foarte frică, pentru că el, la rândul lui, scria poezie şi nu-mi era atât spaima de recunoaştere că uite, am început şi eu să am obişnuinţa asta nu neapărat foarte plăcută. Îmi era foarte frică ca nu cumva să mă demoralizeze sau să-mi spună „nu“ şi aşa mai departe, lucru care să mă facă să renunţ. Pentru că, de fapt, îmi plăcea să scriu.

De-a lungul ultimilor aproape doi ani de când fac emisiunea asta şi am tot avut poeţi invitaţi, s-au decantat cumva două întrebări pe care le-am pus de fiecare dată poeţilor. Şi una e: cu ce parte a corpului crezi tu că se scrie poezia? Sau cu ce parte a corpului simţi tu că lucrezi mai mult versurile?

Eu cred că lucrez cu mai multe părţi ale corpului. Chiar nu-mi amintesc cum făceam la început. Însă, în ultimul timp, am mai multe etape în care scriu un poem. Sunt foarte rare poemele pe care le scriu din prima. De obicei în prima parte trebuie să fiu foarte emoţionat, foarte inspirat sau poate să fiu puţin dereglat într-un anumit sens. Atunci las şuvoiul să curgă, pur şi simplu scot tot ce iese din mine. 

Am uitat incipitul. Incipitul este atunci când încep să scriu un poem, cu câteva zile înainte în memorie îmi formulez primele două versuri, pe care le lucrez foarte bine. Adică e cepul. Când pun acele două versuri pe hârtie, deja ştiu că poemul poate să curgă. Şi versurile acelea le tot repet în minte timp de câteva zile, până când îmi sună mie foarte bine. După ce iese tot, a doua zi sau a treia zi lucrez cu creierul. Adică vin şi iau pixul sau butonul „delete” şi încep să-l aranjez: să-mi sune bine ritmul şi aşa mai departe, elimin chestiile care mi se par forţate, adăugate şi ajung la o formă finală. 

Crezi că e o vârstă propice pentru a scrie poezie? Sau mai bună decât altele?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Până acum, în mod ideal, poezie poţi să scrii când vrei, dar ar trebui făcută la o vârstă care să-ţi permită asta. Mă gândesc aici să ai lecturile necesare, să ai formaţia intelectuală şi culturală necesară. Nu de alta, dar ca să nu-ţi fie ruşine de debutul tău.

Crezi în poetul genuin, nu needucat neapărat, dar care e brut?

Teoretic cred că ar putea exista. Practic nu l-am văzut. N-am văzut pe niciunul care să fie aşa. Vin la mine puşti de șaisprezece, șaptesprezece ani cu manuscrise din care s-ar putea alege ceva, şi dacă aş vrea, aş putea să le fac un deserviciu publicându-le cărţile, chiar aranjându-le eu ca redactor. Dar îmi dau seama că ei ar putea să evolueze şi că s-ar putea să le pară rău că au ieşit la șaisprezece, șaptesprezece ani ani cu o carte pe care poate ar fi trebuit s-o mai ţină în sertar câţiva ani, să se matureze şi ei, şi cartea respectivă. Sau poate chiar să renunţe la ea şi să scrie una mai bună.

Ai scris cinci cărţi de poezie, ai însă mai multe cărţi de proză, două de povestiri şi două romane, cea mai recentă carte a ta e chiar romanul În urmă nu mai e nimic, 2015, la Polirom. Ai scris şi o monografie, un studiu, o piesă de teatru, eşti doctor în literatură cu o teză despre literatura fantastică est-europeană. De unde şi până unde predilecţia elementului fantastic în proza ta? Pentru că ce am citit eu din prozele tale, toate merg într-o zonă hibridă unde fantasticul nu e tocmai ortodox, dar nici realism nu e acolo.

M-am gândit şi eu puţin de unde influenţa asta şi cred că vine dintr-o influenţă culturală pe care am suferit-o foarte de tânăr. Pe mine m-au crescut bunicii mei şi am crescut într-un sătuc, undeva la graniţa cu Ucraina, în munte, unde circulau foarte multe poveşti fantastice care cumva mi-au construit imaginarul copilăriei. De aici probabil fascinaţia pentru fantastic. Dar nu cred în fantasticul clasic, brutal să-i spun, faza în care se manifestă plenar. Cred că fantasticul există în insuliţe, în porţiuni mici care se ascund de privirea noastră lucidă. Şi de aici am şi dezvoltat termenul de „fantastic de interpretare” şi cred că până la urmă toate cărţile de proză pe care le-am scris nu vin decât să aplice tehnologia fantasticului de interpretare.

Spuneai undeva că simţi, la un moment dat te trezeşti scriind, că personajele tale ştiu mai multe şi mai bine decât tu, creatorul lor. E aici un fel de mistică a ficţiunii pe care eu, ca prozator realist, nu o practic şi uneori mi-e greu s-o înţeleg. Pare un fel de alint din partea scriitorului, ceva de genul „mi se dă” literatura pe care o scriu. Sau ceva de genul: nu creezi literatura, ci o descoperi.

Aici s-ar putea să funcţioneze. Spre deosebire de poezie, ai văzut cât de rigid construiesc poezia până la urmă, pentru că e o structură acolo. La proză nu funcţionează deloc aşa, nu scriu proza după schemă, nu am niciodată o hârtiuţă pe care să am rezumatul sau să ştiu ce se va întâmpla cu personajul în capitolul cutare şi cum se va termina. De asta spun că personajele mele ştiu – nu ştiu dacă ştiu, sunt nişte ghilimele aici – mai mult decât mine, în sensul în care de cele mai multe ori când scriu proză, mă las purtat de ele. Adică chiar nu ştiu ce vor face mai departe. Şi ce fac personajele mele, fac doar relaţionând unul cu celălalt în interiorul cărţii. Eu nu ştiu de dinainte ce vor face, în sensul ăsta. E riscant să scrii proză aşa. Evident că ajungi de foarte multe ori în fundături, şi atunci ştergi, te întorci, o iei de la capăt. 

Am încercat şi să scriu după structură, după schemă, să am toate fazele acţiunii desfăşurate, dar mă plictiseam în timp ce scriam. Scriam totul foarte repede, fuşerit cumva, şi personajele mele n-aveau carne. Adică era o structură puţin mai dezvoltată, dar nu era proza care ar fi trebuit să fie. În schimb, când nu scriu după structură, personajele mele capătă carne pentru că ele cumva se autocreează. Evident, pornind tot din mintea mea.

Legi proza ta de poezie? Pentru că foarte mulţi poeţi care scriu şi proză obişnuiesc să spună: romanul meu e de fapt tot un poem, sau: povestirile mele sunt tot nişte construcţii lirice. 

Există o logică poetică în proza pe care o scriu. De asta mi-e şi uşor să inserez porţiuni fantastice. Dar sunt lucruri foarte diferite. Fac, în schimb, un exerciţiu auto-intertextual, în sensul în care în mai toate prozele mele inserez fragmente din poezia mea. 

Cred că cel mai amplu exerciţiu de genul ăsta l-am făcut în Teofil şi Câinele de lemn, unde am un întreg ciclu de poeme care apar la subsolul fiecărui capitol din carte. Nu ştiu de ce îmi place să mă joc aşa, adică să amestec textul poetic cu textul narativ. De multe ori nici nu dau bine, nici nu funcţionează. Dar e ceva care mă obsedează şi îmi place ideea de a face asta.

Ce admir la proza ta e că ea creează de fiecare dată atmosferă. E o proză şi de atmosferă foarte stranie, misterioasă. De asta fac legătura cu poezia, pentru că e greu să vezi acolo nişte structuri clare sau delimitări ale unei realităţi recognoscibile, totul se întâmplă în nişte spaţii mentale, inventate, inefabile.

Mă bucur că pot să redau asta. Mizez foarte mult pe ideea de atmosferă şi pe construirea unei lumi la limita realităţii, dar care să aibă mereu deschidere înspre real. Atmosfera care-mi place cel mai mult este una ceţoasă, nu aş spune obscură, ci îngreunată de tot felul de elemente care cumva nu te lasă să ai vizibilitate. Mată, ăsta e un cuvânt foarte bun. Care poate lăsa să se ghicească tot felul de monştri, dar şi lucruri plăcute sau frumoase.

Spuneai undeva că tu scrii pe anotimpuri. Şi asta mi-a plăcut foarte mult. Eşti un meteorolog al inspiraţiei sau cum?

Cu scrisul pe anotimpuri da, vara nu prea scriu, sau dacă scriu vara, scriu poezie, scriu chestii mai lejere. Iarna scriu proză, roman, pentru că-mi prieşte, adică pot să stau doi ani în care să scriu treizeci de pagini la un roman şi să vină o iarnă bună în care în două săptămâni să termin cartea.

Iarnă bună însemnând cu zăpezi?

Iarnă bună însemnând o iarnă în care să am timp, să am două săptămâni şi să fiu suficient de odihnit ca să pot să şi gândesc. Asta înţeleg eu printr-o iarnă bună. Pentru că de obicei sunt destul de hăituit de viaţă şi nu reuşesc să fiu suficient de odihnit pentru a scrie. Iar primăvara de cele mai multe ori scriu eseu, atunci e şi perioada cea mai agitată din punct de vedere universitar şi trebuie să scriu eseu.

Cum alegi dintre genuri care să fie următoarea ta carte?

Am văzut că mi se întâmplă lucrul ăsta. Şi n-am gândit de dinainte cum să se întâmple lucrul ăsta. Ştiu mereu un singur lucru, că următoarea mea carte trebuie să fie altceva decât ce am scris. Adică, dacă am scris poezie acum, următoarea carte va fi eseu sau proză, nu va fi nicidecum poezie. 

Să ştii că e o metodă din agricultură. Şi nu glumesc aici. Aşa e tatăl meu. Pune doi ani porumb, după aia pune grâu, după aia altceva, cumva pentru a prezerva bogăţia solului, să nu-l secătuiască.

Evident, foloseşti aceleaşi minerale şi până la urmă se duce. Și scrisul se diluează, aşa că trebuie să schimbi puţin registrul. Până la urmă schimbi şi mentalitatea, şi felul în care gândeşti. Pentru că, trecând dintr-o zonă într-alta, eşti obligat să gândeşti altfel, şi în felul acesta te activezi. De multe ori am văzut scriitori care scriu la foc automat şi nu-şi dau seama când discursul lor s-a diluat atât de mult, încât nu mai seamănă deloc cu poetul de la care pornise. Şi ţi-e greu să-i spui: mai opreşte-te. Aşa că am încercat să mă feresc de a-mi pune prietenii în dificultate de genul ăsta.

M-a surprins la un moment dat, într-un interviu – m-a surprins şi nu foarte – să descopăr că eşti un cititor de ceea ce se cheamă literatură duhovnicească. Mie mi-e străină literatura asta, dar citind ce spuneai tu acolo, mi-am dat seama unde anume are amprentă asupra prozei tale literatura duhovnicească. Aş vrea să te întreb ce e literatura duhovnicească? Ce găseşti acolo?

Acum depinde cum o iei, pentru că literatura duhovnicească poţi să o citeşti şi fără să-i acorzi neapărat importanţa, capacitatea de a schimba fiinţa şi de a întoarce omul spre adevărata credinţă. Literatura duhovnicească este literatură care are nişte personaje care pe mine mă fascinează, în primul rând pentru că aceste personaje sunt unele fantastice, adică sunt la limita naturalului cu a supranaturalului. 

Biblia e o carte fantastică.

Da. Şi aceste personaje, aceşti călugări care fac minuni şi aşa mai departe sunt fascinanţi, pentru că sunt oameni cu puteri supranaturale. Eu pot să citesc literatura duhovnicească şi ca pe o bandă desenată, dacă vrei. Are pilde, ca toate cărţile de tipul acesta, are învăţături pe care le livrează, dar mie mi se par fascinante structurile, personajele şi mai ales poveştile miracolelor care se întâmplă acolo. Cred că astea m-au atras în primul şi primul rând către literatura duhovnicească.

Cum ai ajuns la ea?

Am avut o criză mistică la un moment dat, atunci m-am şi botezat. Şi atunci am început să citesc. Aveam douăzeci și doi de ani.

Ce înseamnă că te-ai botezat la douăzeci și doi de ani?

Înseamnă că părinţii mei au fost suficient de inteligenţi încât să-mi lase opţiunea de a mă boteza, dacă vreau să mă botez, în orice religie vreau. Adică nu m-au botezat când eram mic. Şi au făcut lucrul ăsta riscând destul.

Foarte progresişti şi avangardişti părinţii tăi.

Da. Şi la un moment dat am aflat lucrul acesta, şi mi s-a părut foarte ieşit din comun. Totodată eram şi foarte presat de ce era în jurul meu, pentru că bunicul meu a fost un om foarte religios – nu era ortodox, era adventist, a fost predicator, am crescut într-o cultură a dragostei faţă de Dumnezeu, a credinţei, a supuşeniei – şi m-am simţit cumva brusc inadaptat, nelalocul meu. Lucruri pe care cumva le-am dat în urmă, nu mai e nimic schematic. A trecut şi lucrul acesta, am învăţat să mă simt bine cu mine. 

În facultate, pe fondul unor depresii, căderi nervoase şi aşa mai departe, am avut o criză mistică şi mi-am zis că tot ce se întâmplă rău, urât, greu în viaţa mea probabil că provine din cauza acestei tare pe care o aveam, că nu eram botezat, şi am decis să fac acest pas. Făcând acest pas, am început să-mi iau în serios treaba de nou creştin şi am început să citesc şi Biblia, şi texte duhovniceşti, pentru a vedea despre ce este vorba şi cu ce se mănâncă până la urmă. Aşa am ajuns la literatura duhovnicească.

Şi la artele marţiale cum ai ajuns?

La artele marţiale e mai simplu. La artele marţiale am ajuns pentru că în momentul în care eu m-am mutat din sătucul în care stăteam cu bunicul meu, în clasa a IV-a, la oraş, eram un mic sălbatic. Probabil că nici nu eram prea simpatic aşa cum arătam, cert e că eram cumva „ciuca bătăilor”, tuturor le făcea plăcere să mă bată. După ce am fost umilit în repetate rânduri, am zis să încerc să învăţ şi eu să mă apăr. Am fost nevoit, aşa am ajuns la artele marţiale.

Cât de bun eşti? Cât ai făcut?

Am făcut tot felul de lucruri. Am început cu shotokan, karate-do, am făcut până la centura neagră, pe urmă am renunţat câţiva ani buni, opt-nouă ani, am început cu o artă marţială chinezească foarte drăguţă, iar am făcut câţiva ani, pe urmă am renunţat, am ajuns cam la jumătatea sistemului. Acum fac wushu, care este un fel de kickbox chinezesc. 

Te-a ajutat cumva experienţa asta în artele marţiale la poezie?

La poezie nu, dar m-a ajutat să am mai multă încredere în mine. Probabil ca disciplină, dar e foarte importantă încrederea în tine. Aici m-au ajutat artele marţiale. La început eram foarte nemulţumit de textele mele, nu aveam încredere în ce scriam, pentru că nu aveam încredere în mine. Or, artele marţiale m-au ajutat să fiu puţin mai cu picioarele pe pământ şi să-mi asum anumite lucruri. Cred că asta a ajutat şi literatura pe care o scriu, pentru că, chiar dacă o carte de-a mea sau un text de-al meu este înjurat sau nu este plăcut de toată lumea, nu am niciun fel de problemă, mă simt foarte bine cu mine şi nu pot să plac tuturor.

Prima întrebare din chestionar: care ar fi cartea copilăriei tale?

Bună întrebare. Cred că Tom Sawyer. 

Ce carte crezi că ţi-a deschis ochii?

Nu ştiu dacă mi-a deschis ochii… n-aş spune chiar o carte, aş spune colecţia Playboy a lui taică-meu.

Cartea clasică necitită deloc sau necitită până la capăt?

Muntele vrăjit, am cedat după aproximativ șaptezeci de pagini.

Dintre cărţile citite recent, cărţile noi, pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

Am citit o carte care mi se pare extraordinar de mişto, bine, eu sunt un mare fan Brautigan, şi chiar vreau s-o traduc. Se numeşte Sombrero Fallout.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Alice in Wonderland.

Ce scriitor din istorie ai invita la cină?

Cred că aş vrea să beau nişte brandy cu Fitzgerald.

Dintre muzicile tale preferate, artiştii tăi preferaţi, ce ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Queen.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una, şi una singură, care ar fi aceea?

Foamea.

Care e locul preferat din Bucureşti – şi care poate să fie orice: cafenea, muzeu, librărie, stradă, clădire, piaţă – şi de ce?

Locul preferat cred că e Parcul IOR. E un parc frumos pe de o parte, şi în al doilea rând pentru că acolo mă întâlnesc cu copiii mei cel mai des.

Întrebarea zece, care e specială, m-am gândit să fie un exerciţiu de sinceritate: dacă ai fi un maestru de arte poetice, care ar fi lovitura ta secretă în termeni de figuri de stil?

Nu ştiu, cu figurile de stil nu ştiu cât sunt de sănătoase. 

Nici nu trebuie, pentru că sunt pentru adversari.

M-ai pus în dificultate aici destul de rău. S-o băgăm pe aia cu alegoria.

[noiembrie 2017]