“All you can read”, cu Marius Chivu

interviu cu Cosmin Bumbuţ

Marius CHIVU: Bună seara, bine aţi venit„All you can read”, deşi în seara asta emisiunea s-ar putea numi „All you can see”, pentru că invitatul meu este marle Cosmin Bumbuţ. Bine ai venit, Cosmin.

Cosmin Bumbuţ: Bună seara.

Mă bucur să te am invitat, pentru că poimâine se face un an de când realizez acesată emisiune şi e plăcut să ştiu că la ceas aniversar am invitat un om a cărui muncă admir atât de mult. Cosmin, întâmplarea fericită e că ai ajuns în Bucureşti, te-am adus aici să facem emisiunea. Ce vârstă aveai când ai făcut prima fotografie? Sau când ai avut primul aparat foto?

Primul aparat foto cred că l-am avut în liceu. Atunci am făcut prima fotografie, mi-am fotografiat colegii de clasă, cred. Eu îi fotografiam, eram într-a X-a, şi cred că ne fotografiam pe la PTAP. Nu mai ştiu ce e aia PTAP, Pregătirea pentru apărarea patriei, şi aveam nişte uniforme tâmpite total, un bleumarin, mi-am adus aminte, şi mergeam şi trăgeam cu nişte puşti de calibru mic, după care ne strângeam la bere. Şi făceam fotografii acolo, la PTAP, după care amicul meu le developa şi le vindeam în clasă, făceam un ban.

Nu ştiu de ce aveam impresia că cineva cu o carieră ca a ta ar fi trebuit să înceapă devreme, ca Enescu, de la 2 ani sau ceva.

Au fost nişte fotografii involuntare, nu mi-am dat seama că o să mă fac fotograf, nici măcar nu mi-a trecut prin cap. Primul meu gând că aş vrea să mă fac fotograf a venit în timp ce eram student la Baia Mare, la facultate, doi sau trei ani mai târziu. Cam după revoluţie, imediat atunci, în ’90, atunci m-am gândit prima dată.

Ce te-a făcut atunci să te gândeşti să devii fotograf?

Nu ştiam că vreau să mă fac fotograf, îmi plăcea foarte tare fotografia şi voiam să mă dezvolt mult în direcţia aceasta şi voiam să învăţ. Un prieten bun din Baia Mare, Silviu Gheţi, el a luat cumva fotografia altfel şi m-am luat după el. A fost un fel de concurenţă între noi în Baia Mare o perioadă, până când mi-am dat seama că nu mă mai încape oraşul şi aş vrea să învăţ mai mult fotografie din altă parte, şi atunci am venit la Bucureşti. 

Ai venit la Bucureşti să faci jurnalism, pe care l-ai abandonat şi ai ajuns la la imagine de film.

Păi venisem în Bucureşti, am abandonat minele şi m-am apucat de jurnalism, credeam că îmi place fotografia de presă, dar m-am angajat la ziar în perioada respectivă, am fost la ziarul Azi 6 luni, fotoreporter, şi la ziar mi-am dat seama că nu-mi place fotografia de presă de pe vremea aceea, pentru că era foarte perisabilă. Adică tot ce făceam astăzi mura astăzi, mâine fotografiile pe care le făceam nu mai aveau nicio valoare, pentru că erau fotografii de ştire, nu exista deloc jurnalismul în genul pe care-l fac azi. Şi atunci am abandonat şi, foarte pe scurt, întâmplarea a făcut că Victor Renesmaş, profesorul care preda o materie importantă la facultate, era director la Nottara, n-avea fotograf şi m-a angajat. Acesta a fost şi ultimul loc de muncă, am lucrat la Nottara doi ani. 

Faptul că ai început să faci fotografie de teatru te-a ajutat mai târziu să intri în zona fotografiei de fashion?

Nu m-am gândit la asta, dar s-ar putea să.

Pentru că tu ai făcut fotografie de fashion, ai făcut reportaje, reclame, apoi portrete cu puşcăriaşi, ai trecut printr-o gamă foarte variată de fotografie, mai ales că-mi imaginez că fiecare are regulile ei, standardele ei. Ce ţi-a plăcut să faci mai mult? Unde te-ai simţit tu cel mai bine?

M-am gândit de multe ori la chestia asta. Mi-a plăcut întotdeauna să fac fotografie. Aş fi ipocrit că nu mi-a plăcut nici fotografia de fashion şi nici cea de publicitate. Pe lângă că mi-a adus bani, eu mi-am făcut munca cu plăcere. Altă muncă nu ştiam să fac, şi o făceam cât puteam de bine pe asta. pe de altă parte cred că am sărit mult dintr-o parte în alta a genurilor şi a stilurilor pentru că mă plictiseam cu mine însămi. Nu puteam să fac zi de zi fotografie de fashion, şi atunci trebuia să-mi găsesc o supapă în altă parte, şi aşa a început proiectul Bumbata de exemplu, unde primele părţi ale proiectului Bumbata, cei din puşcărie, erau fotografiaţi cam ca cei din reviste, pentru că eu veneam de la reviste de fashion. Deci, până la urmă, plictiseala m-a făcut să sar dintr-o parte în alta.

Dar cum înveţi fotografie? Ai fost autodidact, te-ai uitt pe albume, ai citit cărţi, ai studiat la şcoală?

Pe vremea când m-am apucat de fotografiat nu prea existau albume. Adică existau albume la librăria Noi, la Dalles, dar erau extrem de scumpe, eu eram un student sărac şi strângeam o lună să-mi iau un album de fotografie, pe care îl răsfoiam în două-trei zile şi-l terminam. În momentul de faţă, m-am gândit, chiar săptămâna trecută, ce uşor e să vezi fotografie bună online. Vezi tot ce vrei imediat, astăzi. E foarte uşor să ai referinţe şi repere într-o fotografie de foarte bună calitate. Pe vremea aceea luai un album care-ţi plăcea acum, dădeai 1,5 milioane pe el au cam aşa, spre 200 de lei, şi te prindeai peste două săptămâni că nu-ţi mai place, nici măcar nu puteai să-l returnezi, că nu era în România pe atunci perioadă în care puteai să returnezi produsul în 30 de zile, şi rămâneai cu el. Naveai altfel cum să înveţi. Şi cinematograful, atât. La cinematecă mergeam mult. Am mers mult la cinema după ce am descoperit, tot în facultate, că filmul are imagine. Pentru că până nu am văzut Apocalypse now şi Călăuza, de exemplu, au fost primele două filme în care mi-am dat seama că e cineva acolo în film care face fotografii mişcate. Şi am zis: waw! Uite că există o meserie pentru asta. Vedeam doar povestea din film. 

Ai preferinţe în zona asta? Cine filmează, cel mai potrivit cu gustul tău estetic. 

Astăzi sunt atât de mulţi care filmează foarte bine. Toţi filmează foarte bine, nu pot să spun că cineva filmează mai bine sau mai puţin bine. E important la un film ca cel care filmează să ajute foarte mult filmul, regia şi personajele. Am văzut filme făcute de mari directori de imagine care nu excelau deloc prin imagine, dar filmul întreg era senzaţional pentru că directorul de imagine a ştiut să se înfrâneze şi n-a făcut mai mult decât i-a fost cerut să facă. Adică n-a sărit dincolo de echipă. Asta zic, cred că la film e important totul, şi nu doar imaginea. Nu trebuie să iasă în evidenţă imaginea.

Acum, gândindu-te la tot ce trebuie să ştie un fotograf pentru a face fotografii bune şi gândindu-te la tine, care crezi că e atuul tău? E o calitate unde ştii sigur că eşti mai bun decât alţii?

Nu ştiu dacă sunt mai bun decât alţii. Nu m-am gândit niciodată aşa.

Undeva trebuie să fii mai bun decât alţii! Dacă eşti conştient care e de fapt tach-ul tău.

Că am mai multă răbdare? E mult spus că sunt mai bun decât alţii. Fiecare vede un subiect fotografic într-un fel şi-l interpretează în felul lui. E o chestie de subiectivitate. Şi tu eşti subiectiv că-ţi place fotografia mea sau a altuia. Probabil că undeva vibrăm, adică ce a citit tu sau ce ai văzut tu vibrează în adâncuri cu ce am citit şi am văzut eu şi se transmite. Dar pot să spun unde eram mai bun în perioada în care făceam publicitate. Aia ştiu sigur, pentru că era cuantificabil. Era timpul, pentru că eram atât de organizat, veneam organizat din facultatea de film unde am lucrat în echipe de filmare şi ştiam că orice minut contează, ştiam să organizez imediat luminile, camera şi tot ce înseamnă, şi atunci, de exemplu, ştiu că am câştigat contracte, pe vremea când făceam publicitate, pentru că se cerea un anumit număr de fotografii într-un spaţiu dat, într-un timp. Şi atunci ştiu că am câştigat contracte doar pentru că am putut să fac o fotografie bună într-o jumătate de oră. Asta ştiu. După care, astăzi, nu ştiu.

Dar şi când nu lucrezi pe platou, atât cât am văzut eu, mi s-a părut că eşti extrem de rapid, eficient, eşti pe fază, eşti genul de fotograf care fură foarte repede imaginea. Probabil că ţi-au scăpat puţine momente, sau cel puţin aşa-mi imaginez eu.

Asta vine din rutină, pentru că tot timpul, chiar dacă nu fac fotografie, descompun imaginea din jurul meu în cadre fotografice. Şi atunci mi-e foarte uşor să spun ce aş fotografia, chiar şi în momentul ăsta, unde ar trebui să fiu plasat şi ce lumină ar trebui să fie pe tine, de exemplu. Adică aş putea să fac o fotografie acum, nu neapărat bună, dar o fotografie decentă cam în orice loc, pentru că automat descompun tot ce e în jurul meu.

Devine asta la un moment dat un chin? Te sâcâie vreodată?

Câteodată mă sâcâie, pentru că tot timpul fac asta şi-mi dau seama că de fapt eu nu pot să trăiesc un peisaj în aer liber în mod normal sau nu pot să trăiesc întâlnirea cu nişte oameni la o masă normală, adică să uit de dreptunghiul meu din creier. Nu pot să uit de asta şi probabil că nu pot să mă relaxez de tot. Ştiu că eram pe un vârf de munte şi tot timpul mă gândeam: e foarte frumos, ar trebui să fac o fotografie, şi nicicum nu încăpea ce simţeam în dreptunghi, în cadru, şi n-am făcut poza. La masă mi se întâmplă cel mai mult, că acum nu prea mai fac peisaje, dar la masă, când mă întâlnesc cu oameni şi prieteni, tot timpul mi se întâmplă asta. Şi mă simt puţin frustrat dacă, după o seară cu nişte prieteni, nu reuşesc să fac măcar un portret bun, cu telefonul sau cu ce o fi. Simt că mi-a lipsit ceva.

Deci tu nu pleci nicăieri fără aparat.

Nu.

Facem oprimă pauză în care ascultăm una dintre piesele tale favorite şi ne întoarcem la fotografie.

[Muzică]

Cosmin, pentru că înainte de pauză ai amintit de albumul Bumbata, aş vrea să trec în revistă şi celelalte titluri de cărţi-album ale tale. Primul a fost Tranzit, a urmat Cuba continuă, Bumbata.

A mai fost una între ele, „7 zile în Maramureş”, care a fost în 2007.

Cuba continuă, Bumbata, între timp ai scos şi o revistă Punctum, care nu mai apare, din păcate, acum. Cum decizi ce anume dintre proiectele tale poate şi merită să devină un album? Pentru că-mi imaginez că, la câte fotografii ai făcut, ai putea scoate zeci, sute de albume.

Interesantă întrebare, nu m-am gândit niciodată la ea. Tranzit cred că a ieşit album pentru că a fost primul meu proiect care a fost mai închegat de navetismul meu în perioada respectivă prin România, şi Bumbata a fost prima serie foto la care am lucrat foarte mult, trei-patru ani. Şi, după ce petreci atât de mult timp într-un loc şi făcând acest gen de fotografie, te gândeşti că nu-ţi ajunge o expoziţie, că expoziţia va ajunge la un număr limitat de oameni şi într-un anumit timp.

Plus că un album rămâne mai mult decât o expoziţie.

Şi atunci clar m-am gândit la un album, asta a fost cert. Ce s-a întâmplat cu albumul? M-am oprit din fotografiat la închisoarea Aiud, în 2008, şi au fost foarte multe imagini, n-am reuşit să le editez pe toate, să le aleg, şi nu ştiam cum să leg imaginile de acolo, în funcţie de ce. Şi după trei-patru ani în care tot timpul am editat şi reveneam la imaginile de acolo, mi-am dat seama că în ultimul an, în 2008, eu mai fotografiasem nişte caiete, carneţele, foi, fiţuici ale deţinuţilor pe care le-am găsit la Serviciul de reintegrare socială, era o chestie la Serviciul cultură, şi erau dosarele lor. Acolo ei îşi puseseră poveşti, poezii, fapte, întâmplări, şi pe alea le-am fotografiat. Şi citindu-le, că n-am avut mult timp la dispoziţie să le fotografiez, dar le-am fotografiat mecanic, sunt foarte multe, aproape fără să văd ce scrie în ele, şi într-una din zile le-am citit pe toate. Şi mi-am dat seama că e o mină de aur şi e senzaţional, m-a lovit chiar începutul din Bumbata, să-i dăm drumul unui text sau al unui deţinut, şi mi-am dat seama că ăsta trebuie să fie coloana vertebrală a cărţii, a Bumbatei. Adică textele lor şi imaginile mele. Şi aşa s-a dus mai departe cartea.

Cum ai ajuns să fotografiezi în puşcării? Practic o realitate pe care n-o cunoşteam, cel puţin până la tine, foarte bine.

A fost o întâmplare bună, zic eu, şi m-a ajutat foarte mult la primul album, la Tranzit. Pentru că primul album Tranzit a fost văzut de Dana Cenuşă, care era pe vremea aceea purtătorul de cuvânt la Administraţia naţională a penitenciarelor, şi ia plăcut albumul, m-a sunat şi m-a întrebat dacă aş vrea să am acces în orice închisoare din România în perioada respectivă, şi nu auzisem de Dana Cenuşă, nu ştiam că pot să am acces, nu ştiam că există închisori şi că e ceva demn de fotografiat acolo, şi i-am spus: lasă-mă să mă gândesc. După care am venit, am făcut un casting de închisori şi am ales Aiudul. Şi m-am dus. Nu ştiam ce o să fac.

După ce considerente ai ales Aiudul?

Estetice, fotogenice. Am mers în trei închisori în Aiud, Gherla, Satu Mare, şi cred că a mai fost una pe traseu, mergeam spre mama, spre Baia Mare, şi m-am oprit la cele patru închisori de pe drum, şi Aiudul nu era renovată, recondiţionată, reînfrumuseţată cum e astăzi, şi în 2005 încă avea sistemul celular ca închisoarea de la Sighetul Marmaţiei. Arăta exact aşa. Doar că era locuită. Şi mi-a plăcut genul acesta de construcţie şi de aceea am rămas acolo.

De trei ani ai plecat din ţară, ai ales să pleci cu Elena Stancu, jurnalista şi prietena ta, într-o rulotă, să faceţi reportaje, să fiţi mereu pe drum şi numai anul acesta aţi scris despre tinerii cu dizabilități, despre tradiţiile în Delta Dunării, despre muzica lăutărească, aţi făcut şi un documentar „Ultimul căldărar”, despre care vom vorbi. Cum alegeţi subiectele? Cât timp alocaţi acestor subiecte? Cum ajungeţi de fapt, având harta ţării în faţa ochilor la nişte puncte unde voi să căutaţi nişte poveşti?

De-a lungul anilor noi ne-am făcut o listă, un carneţel cu subiecte, pe care le trecem. Adică avem nişte idei, le notează, şi la un moment dat, când facem noi aşa-zisa şedinţă de redacţie care nu există de fapt, dar din când în când mai discutăm, şi ne dăm seama dacă e bun subiectul sau nu e bun. Şi dacă îl aducem mai în faţă sau nu. Cert este că, după ce le-am văzut, ne-am uitat cred că săptămâna trecută peste toată lista de subiecte, sunt atât de multe subiecte încât probabil că am fi ocupaţi mult timp. Şi ne-am zis: pe ăsta nu-l mai înghesuim, că ne vor veni idei în continuare. Şi eu zic: pe ăsta îl facem în 2030, când îi vine timpul. Dar acum, zilele acestea, anii aceştia, avem un contract cu Ambasada Norvegiei, să documentăm o parte din proiectele lor sociale, adică au investit bani în nişte ONG-uri care au făcut nişte lucruri sociale în ţara asta. Şi atunci avem o listă de 800 de subiecte, din care ei ne-au propus vreo 60-90, şi noi trebuia să alegem 15 să documentăm, până acum am documentat 6. Şi atunci, ne alegem din lista aceea ce ne place. Asta e harta pe care ne-o facem. Şi mergem. Dacă terminăm un subiect în Târgu Neamţ, ne uităm ca următorul să fie cât mai aproape, să nu mergem în partea cealaltă a ţării. Dar nu întotdeauna ne iese, pentru că de exemplu nu se poate în momentul în care ne propunem să facem următorul subiect. Şi atunci mai inventăm sau mai mergem chiar în partea cealaltă a ţării.

Voi aveţi un site unde apar materialele voastre, telelelu.eu, dar când realizaţi un astfel de reportaj ele sunt publicate în mai multe locuri, în National Geografic, în Dilema veche.

A fost în Adevărul. Acestea pentru Ambasada Norvegiei au fost publicate în mai multe locuri, nu doar pe teleleu.

Subiectele fiind, cum ai spus, de interes social, astea cu integrarea sau locurile de muncă pentru tinerii cu dizabilităţi sau rasismul îndreptat împotriva ţiganilor, lucruri de genul acesta, toate cu un substrat, dincolo de cel estetic, important. Te simţi confortabil lucrând în astfel de medii? Te apasă, te emoţionează? Nu e doar plăcere, îmi imaginez.

Nu întotdeauna. Avem nişte amici cu care ne mai întâlnim şi ne spun că de fapt noi suntem afectaţi şi că ar trebui să mergem la un psiholog din când în când. Am văzut şi am fotografiat prea de multe lucruri destul de urâte. Cumva încă n-am ajuns la un psiholog, probabil că mai facem terapie între noi şi trebuie să recunosc că faptul că trăim într-o auto-rulotă, nu rulotă, ne ajută. Pentru că, după ce ieşi din mediul lor nu mă întorc în Bucureşti, care m-ar deprima tot timpul şi mai tare. Dar penultimul subiect pe care l-am documentat a fost cel de la Zalău, care încă nu a apărut, cu un ONG care se ocupă de copiii cu dizabilităţi, cu autism, Dawn şi cu boli rare. Am fost destul de afectaţi acolo făcând materialele, adică ne-am simţit destul de apăsaţi de ce vedem în jurul nostru, şi astfel că în penultima zi am zis că în următorul material trebuie neapărat să ieşim din spaţiu şi din zona asta, că o luăm razna. Aşa că ne-am dus la zimbrii, la Vânători Neamţ. Am zis că vreau neapărat peisaje, vreau altceva. Şi cu asta am încheiat documentarea în anul acesta.

Cum a fost să fotografiezi zimbrii? Ai stat, i-ai urmărit, i-ai aşteptat, ai pierdut vremea până au apărut ei în poieni?

Am mers cu nişte rangeri, se numesc. Sunt primii zimbrii care au fost nu repatriaţi, că au fost aduşi din altă ţară, dar primii zimbri care trăiesc în libertate la noi. Nu i-am fotografiat în libertate pentru că nu i-am găsit, aceştia erau într-un fel de semi-libertate, adică erau într-un ţarc de câteva sute sau mii de hectare, nu mai ştiu exact, dar i-am căutat pe cei din libertate, că aveau nişte zgărzi cu GPS, destul de aproximativ e, că trebuia să facă o triangulaţie, cert e că am ajuns pe un munte, am ajuns cu rangerii pe un vârf de munte şi nu i-am găsit. Dar a fost foarte frumoasă plimbarea şi am fotografiat urme de zimbrii. Dar pe cei pe care i-am fotografiat în stare de semi-libertate erau lângă Vânători Neamţ de câteva mii de hectare şi se strângeau la un moment dat seara să mănânce lângă pădure. Şi acolo era şi un foişor de observaţie, şi eram sub el. Şi m-am simţit destul de înfricoşat, pentru că ei treceau pe lângă mine, eram singur, că le-am spus rangerului şi Elenei să meargă cu maşina, era frig afară şi n-avea niciun sens să stea nimeni lângă mine până fac eu fotografiile. Am stat vreo două-trei ore, mi-a fost frică, că era imprevizibil, că totuşi sunt animale sălbatice, nu mi-era frică de cei din faţa mea, pentru că mă ascundeam după un stâlp, eram la 4-5 metri de ei când i-am fotografiat, mi-era frică tot timpul se zimbrii din spate, ca să nu vină pe la spate. 

Sunt mari?

Foarte mari. Masculul are 700+-800 de kilograme şi oricum, arată mai înfiorător decât o vacă. 

Plus că vaca nu prea arată înfiorătoare. Are faţa aia blândă, dar ăştia arată mai primitiv.

Cică nu văd bine, dar simt, miros foarte bine. La un moment dat unul a trecut pe lângă mine aproape la razant, dar cred că nu m-a văzut, nu ştiu ce să zic. Oricum, aveam părul ridicat pe mâini când fotografiam.

Mai ascultăm încă una dintre piesele tale favorite şi ne întoarcem la fotografie.

[Muzică]

Cosmin, documentarul tău şi al Elenei Stancu „Ultimul căldărar”,  a obţinut premiul pentru cea mai bună imagine la Docuart, la super-scriere a primit premiul al doilea la secţiunea TV şi video-jurnalism. Ăsta e primul documentar pe care-l faci. Cum ai ajuns să depăşeşti cumva limitele fotografiei şi să şi filmezi, să te gândeşti la un alt tip de structură a imaginii?

Şi filmul a fost o întâmplare, ca şi Bumbata, o întâmplare fericită. Am câştigat anul trecut un aparat de fotografiat care filmează, cu premiul de la Sony Awards. Şi tot anul trecut am participat la o bursă care se numeşte „Viitorul la purtător”, organizată de cei de la DoR. Posibilitatea era să participăm şi cu un scurt video, cu care am aplicat şi am şi câştigat. Şi atunci, pentru că am câştigat bursa, am zis să facem acel video scurt. Noi eram obişnuiţi să facem, pe Teleleu sunt mai multe videouri scurte de 3, 5, cel mult 10 minute, pe care le-am făcut de-a lungul anilor cu subiectele noastre, pentru că am încercat să abordăm multi-media, nu doar foto-text. Şi atunci, am avut această experienţă cu video-urile scurte. Doar că pe măsură ce filam la Corcova, cu căldărarii, ne-am dat seama că subiectul e mult mai mare, mai ofertant şi mai larg decât ce ne propusesem noi, şi ne-am hotărât să continuăm zilele de filmare şi să trecem peste baremul celor 10 minute pe care ni le-au impus şi cu care am şi câştigat.

Cum ai câştigat încrederea familiei pe care ai filmat-o? Întotdeauna m-am gândit că un fotograf trebuie să depăşească bariera asta, că el face totuşi o muncă intruzivă, dar mai ales când filmezi, sunt scene în care practic îi filmezi pe oamenii aceştia trezindu-se dimineaţa, în propriul lor pat. Cum se filmează scenele astea? Că-mi imaginez că nu le-aţi jucat.

Avantajul că stăm într-o auto-rulotă ne ajută aici, pentru că noi am stat cu ei cam 6 luni. Nu că am filmat zi de zi, dar am stat aproximativ 6 luni cu ei zi de zi. Şi au fost zile în care noi nu am filmat. N-am avut un stres că avem de filmat atâta material pe zi sau avem de făcut la întrebările astea pe zi. Noi ne căram cu aparatul acolo şi pur şi simplu beam bere sau mâncam cu ei. Şi atunci cred că am ajuns la acest grad de intimitate în felul acesta, nestresaţi total, şi noi neavând un dead-line impus, bând bere cu ei şi dându-le fotografii la schimb. Le făceam fotografii pe care le aduceam imprimate, nu multe, dar le aduceam şi se bucura pentru ele.

Trebuie să spun că, mi-am dat seama acum, pentru cei care n-au văzut documentarul „Ultimul căldărar”, e vorba de o familie de tineri ţigani – îmi vine să zic ţigani, poate nu e bine.

Nu e bine. Zii căldărari şi ai scăpat.

Căldărari. Bun. O tânără familie de căldărari cu care voi v-aţi împrietenit, că tocmai aţi povestit, şi în documentar e povestea lor, încercarea de a se integra sau de a-şi face un viitor într-o lume în care meseria lui nu mai are căutare, şi până la urmă îşi caută o nouă viaţă departe, în străinătate. Filmul se termină cu plecarea lor din Corcova.

Aşa este.

Cosmin, câte fotografii faci într-un an? Estimativ. Ai idee?

Dacă ştiam mă pregăteam şi-ţi citeam din lite-room câte am făcut anul acesta. Câteva mii spre zeci de mii.

Asta presupune că sunt foarte multe fotografii peste care tu nu te mai uiţi niciodată.

Eu arunc foarte multe fotografii.

Unde le arunci?

În gunoiul digital! Ştii ce e frumos la a avea un calculator zilele astea? Pentru că eu gândeşte-te că am început să fac fotografie pe film şi aveam nişte copii-contact. Acum 10-15 ani nu-mi alegeam fotografiile uitându-mă pe un ecran mare şi stând frumos în fotoliu şi dând clic dreapta sau stânga sau în steluţe, dacă e bună sau nu, ci mă uitam pur şi simplu pe nişte copii-contact, care sunt nişte fotografii A4 cu 36 de imagini mici. Şi trebuia să le încercuieşti şi să le măreşti. Era destul de complicat. Astăzi este mult mai uşor să alegi asta. De aceea, când le arunc, le arunc direct, văzându-le mari, şi în cunoştinţă de cauză. Cert este că, asta începusem să spun, câteodată mă mai uit, zilele trecute mă uitam la nişte fotografii făcute acum 3-4 ani şi am descoperit nişte fotografii bune, pe care nu le observasem în momentul când nu le-am ales.

Poate că ochiul tău s-a schimbat.

Aşa m-am gândit şi eu, poate m-am maturizat şi am devenit mai înţelept.

Dar nu ţine neapărat de maturizare sau înţelepciune, cu că n-ai fi mai matur sau înţelept, ţine de transformarea noastră. Pentru că poate începe să-ţi placă altceva, poate că ai obosit de un anumit tip de fotografie şi găseşti în ce ai făcut.

Ai dreptate, dar ştii ce mă gândesc tot timpul şi-mi pun o întrebare la care nu pot să-ţi răspund? Ok, îmi place fotografia aceasta care nu-mi plăcea acum 3 ani, dar de ce am făcut-o? Ce m-a îndemnat s-o declanşez? Şi, dacă m-a îndemnat, de ce n-am ales-o imediat? Că ceva m-a îndemnat, pentru că fotografiile mele, tind să cred asta, nu le declanşez doar ca să fie declanşate. Adică simt ceva în momentul în care fac asta. Şi atunci, dacă am simţit, de ce n-am folosit imediat după sentimentul acesta sau de ce mi-a venit de-abia după trei ani? N-are rost să răspund la întrebarea asta.

Mai ascultăm una dintre piesele tale şi ne întoarcem.

[Muzică]

Pentru că tot am vorbit de auto-rulota în care trăieşti şi munceşti împreună cu Elena Stancu de trei ani, dincolo de avantajul că vă plimbaţi foarte mult şi cum ai scris tu la un moment dat în Dilema veche, îţi alegi peisajul în care să stai o vreme, în care să dormi şi să te trezeşti, eşti tot timpul în preajma naturii, care e lucrul care-ţi lipseşte totuşi cel mai mult din viaţa ta convenţională, urbană de dinainte?

Întâlnirea cu prietenii pe care i-am lăsat în urmă în Bucureşti şi nişte seri în care să mai poţi să schimbi şi alte păreri decât cu subiectele noastre sau alte păreri decât între noi. Şi atunci, probabil că din cauza aceasta m-am refugiat un pic cam mult în facebook şi atunci am prea multe contacte cu facebook-ul. Dar asta-mi lipseşte, socializarea cu prietenii la un vin seara.

Aveţi vreun plan? Cât timp veţi locui în auto-rulota asta?

N-avem niciun plan, dar deocamdată ne place foarte tare. Dacă am avea bani probabil că ne-am cumpăra una un pic mai mare. Îmi dau seama că de fapt n-aş putea să renunţ la genul ăsta de a face fotografii, nu vorbesc de viaţă, ci de genul de a face fotografii şi de a aborda subiectele. După ce am avut trei ani accesul la intimitate mult mai mult decât am avut vreodată până acum în viaţa mea, nu văd de ce aş renunţa la asta.

Nu te-ai săturat de intimitate?

Nu. Pentru că intimitatea e în fiecare lună cu altfel de oameni şi tot timpul câştig sau învăţ alte lucruri de la ei. Deocamdată nu.

M-am gândit, legat şi de numele site-ului vostru, Teleleu, cum s-ar putea numi ceea ce faci tu? Prima idee a fost că e un fel de jurnalism nomad.

Jurnalism nomad, e bun. Când am căutat numele site-ului nu mai ştiu de ce am ajuns la Teleleu, mi se părea puţin mai uşuratic şi mai fluşturatic. Iniţial voiam să-i spunem pretenţios „on the road”, dar era prea cu trimitere.

Dar dacă nu-ţi lipsesc întâlnirile cu prietenii tăi, totuşi ai reuşit să-ţi faci mulţi prieteni în mediile unde ai lucrat. Te-ai împrietenit cu foşti puşcăriaşi, cu căldărari, cu oamenii străzii, adică cumva ţi-ai extins aria de prietenie.

Da, dar cu ei nu rămân în contact decât pe facebook sau dacă întâmplător mai ajungem în oraşele respective îi căutăm, ne pupăm şi atât. Dar prietenii din Bucureşti, cu care sunt prieten de zeci de ani, e altă relaţie. Şi s-a format altfel, nu pe bază profesională, cum aş vrea să spun. Şi asta-mi lipseşte. Schimburile de opinii.

Profesional vorbind, cum simţi că ai evoluat în aceşti trei ani în care ai făcut cu totul alt tip de fotografie decât făcuseşi până atunci? Vezi altfel, ai alt tip de dreptunghi când priveşti lumea?

Cred că nu mai sunt aşa de disperat să declanşez cu orice preţ şi oarecum mai relaxat. Până la urmă nu fotografia a fost totul. Imaginile alea nu au devenit atât de importante, cât prietenia şi acceptarea. Revin la Geo Căldăraru şi familia lui. Au fost acolo zile în care n-am făcut fotografii şi nu am filmat şi nu am făcut nimic altceva decât să stau pur şi simplu cu el. În mod normal n-aş fi făcut asta, dacă aş fi fost limitat de timp. Adică mi s-ar părea gen: ajungem, trebuie să fotografiem şi să filmăm. Nu, uite, n-am făcut nimic.

Se întâmplă să vizitaţi oamenii cu care lucraţi la un moment dat, dacă treceţi prin aceeaşi zonă?

La Geo filmul teoretic era terminat din punctul nostru de vedere la începutul anului acesta, şi de Paşti ne-am dus special să ne întâlnim cu el la Corcova. Şi partea finală a filmului a fost filmată întâmplător tot după Paşte, că ei plecau în Franţa. Noi nu aveam o plecare a lor în Franţa, era sugerată, dar nu era plecarea. Pentru că am stat pur şi simplu cu ei, s-a legat cumva. Ne-au spus: „noi poimâine plecăm în Franţa. –  Ce frumos, mai putem să rămânem să mai filmăm două zile? – Da!” Aşa s-a întâmplat. Deci a fost dintr-o vizită, n-a fost programată.

Ai avut probleme vreodată în a câştiga încrederea oamenilor cu care ai lucrat, pe care trebuia să-i fotografiezi?

De multe ori. Meseria de jurnalist, nu neapărat de jurnalist, că eu sunt fotograf, dar când te duci la nişte oameni acasă şi începi să faci fotografii şi să pui întrebări, ei sunt foarte suspicioşi. Nu ştiu de ce, probabil că cineva din presa asta din ţară a dus undeva presa într-un asemenea  hal în jos, încât oamenilor le e frică şi le e greaţă de presă şi despre ce scriu. Şi ne e foarte greu să-i convingem că de fapt noi nu suntem din direcţia aceea şi că vrem să facem altceva. Dar nu poţi să dovedeşti că noi suntem altfel şi e destul de complicat. Dar avem un exemplu destul de clar. La o familie de rromi căldărari din Godineşti, Gorj, la care am intrat în curte şi am început să le spunem ce vrem să facem, şi era o fată de 20 de ani care s-a enervat. Eu aveam telefonul şi mă pregăteam să-i arăt o bucată din filmul cu ceilalţi căldărari, ca să-i arătăm ce facem. Şi în timp ce lucram la telefon, fata a ţipat şi aproape a strigat la mine să nu cumva să îndrăznesc, că ştie ce vreau să-i fac, vreau să-i fac fotografie pe ascuns. Şi atunci m-am enervat şi mi-a sărit şi mie ţandăra şi i-am spus: cum îţi permiţi să mă bănuieşti că aş vrea să-ţi fac un lucru urât, pe ascuns şi rău, când vin la tine şi-ţi spun exact ce vreau să fac şi tu mă bănuieşti de o mârşăvie? Vreau să-ţi arăt doar ce am făcut cu ceilalţi căldărari din altă zonă. Şi s-a liniştit. I-am arătat 5 minute din film şi am putut să-i fac fotografii după aia.

Geo, Ultimul căldărar din documentarul tău şi soţia lui au văzut documentarul?

Nu l-au văzut în forma finală pentru că ei tocmai au plecat în Franţa şi cred că s-au întors de vreo două-trei săptămâni şi n-am mai ajuns încă la ei. Dar ne propunem să mergem, nu ştiu dacă anul acesta, probabil în primăvară.

[Muzică]

Cosmin, sunt şase întrebări şi una specială pentru tine. Prima sună aşa: care este cartea care ţi-a deschis ţie ochii?

Cartea care m-a impresionat cel mai mult în ultima vreme a fost Tihna lui Bartiş. 

Cu ce scriitor din istoria literaturii, dacă ai avea şansa unei maşini a timpului, ai ieşi la o bere?

Cred că aş ieşi cu Hemingway sau cu Capote. Sau cu amândoi.

Uite, nu-mi dau seama ce fel de relaţie era între ei, dacă se plăceau. 

Nici eu nu ştiu. Hemingway ştiu că nu bea bere, bea whisky, Capote bea tot whisky. 

Ce carte clasică n-ai citit niciodată sau până la capăt?

Neamul Şoimăreştilor.

Şi din literatura universală?

Război şi pace. 

De ce n-ai citit Neamul Şoimăreştilor?

Nu ştiu. Era groasă, Război şi pace era şi ea groasă, şi cred că mă speria. Când văd ceva masiv îmi dă o senzaţie ciudată. Eu când încep un lucru trebuie să-l termin, şi atunci mai bine nu-l încep dacă-l văd că e foarte greu.

Dar cartea lui Attila Bartiş e un pic mai micuţă.

Dar nu am ştiut că a fost atât de densă.

Aveţi cărţi în auto-rulota voastră?

Foarte puţine şi majoritatea le ţinem pe iPad, că nu ne permitem spaţiul. Avem ceva de fotografie sau ce am primit sau ne-am cumpărat. De exemplu Elena şi-a cumpărat acum de la Black Button Books, nu au nimic de cumpărat online, din ce ştiu eu. Încă. Şi atunci le avem fizic.

Fac aici o paranteză. E ceva din ceea ce v-ar plăcea să fi avut în rulotă, dar aţi renunţat tocmai din cauza dimensiunii reduse a spaţiului? La ce aţi renunţat, fizic vorbind, din ceva ce făcea parte din viaţa voastră?

Eu am renunţat la un monitor mare de 30 de inch pe care-l aveam şi editam fotografiile, căruia i-am simţit lipsa când am montat filmul, pentru că am editat şi montat pe un ecran mic de 15”. Ăsta e singurul lucru care mi-a lipsit, că în rest am avut de toate. În ultimul an ne-am cumpărat chiar şi maşină de spălat mică, şi chiar şi un cuptor. Avem tot confortul, avem confort în maşină mai mare decât îl au multe dintre familiile pe care le-am vizitat, de la căldărari sau chiar în alte zone. Adică ne-am simţit norocoşi că avem o maşină şi avem sub ce să vorbim, faţă de băieţii din Satu Mare care dormeau sub pod.

În ce carte ţi-ar plăcea, dacă ai putea să trăieşti pentru o vreme?  Şi să părăseşti auto-rulota. În Tihna în niciun caz.

În Tihna e exclus. Cred că în Fiesta lui Hemingway.

Ce plăcere muzicală vinovată ai?

Întâmplător, montând filmul Ultimul căldărar, Geo dansează pe o manea, şi maneaua aceea a devenit melodia mea preferată vinovată. Adică o ascult din când în când în secret. Elena nu mă lasă, dar şi ei îi place.

Adevărul e că Geo dansează extraordinar pe ea şi mi-a plăcut şi mie.

Şi, ca să înţelegi, am dat zoom în ecran ca să văd cine o cântă şi de unde o are, ca să pot s-o ascult şi eu.

E vreun cântec, Cosmin, de care nu te-ai săturat niciodată să-l asculţi?

Nu. Sunt multe melodii sau multe albume la care mă întorc după douăzeci de ani, dar nu aş putea să spun că am un cântec pe care aş putea să-l ascult în fiecare zi sau măcar o dată pe săptămână.

Întrebarea specială la care m-am gândit eu sună aşa: te-ai duce pe Marte în 2026 să documentezi colonizarea? Ca fotograf oficial? Ştiind că n-o să te mai întorci. Nu e bilet cu dus-întors.

Da, m-aş duce. Dacă aş şti că imaginile mele ajung sigur înapoi, m-aş duce. Adică, dacă aş putea să documentez tot procesul şi să-mi aleg nişte subiecţi care se duc şi rămân acolo odată cu mine, sigur. Şi să fie şi Elena cu mine.

Dragă Cosmin, îţi mulţumesc mult că ai venit la „All you can read”.