„Cei care au mizat pe mine ca bun cititor de poezie au avut de câştigat”

interviu cu Claudiu Komartin

Marius CHIVU: Prilejul discuţiei noastre este o antologie, apărută la Cartier, într-o serie foarte frumoasă, una dintre cele mai frumoase serii de antologie de poezie în momentul ăsta de la noi, o antologie de generaţie. E prima în colecţia asta?

Claudiu KOMARTIN: E prima de felul ăsta. A mai fost una acum vreo doi ani cu poeţi din vremea lui Mihai Eminescu, deci cumva şi aia era tot o antologie de generaţie, o generaţie din care n-au rămas foarte mulţi.

Spune-ne tu despre ce e vorba, pentru că acoperi mai bine subiectul, cred că ai cea mai consistentă prefaţă din serie, sunt peste treizeci de pagini.

Am vrut iniţial să scriu o carte despre Generaţia Pierdută, cum a fost numită Generaţia Războiului, deși mie nu-mi place să-i spun Generaţia Pierdută, fiindcă chiar protagoniştilor acestei generaţii le displăcea să fie numiţi aşa. Caraion ştiu că scrie undeva, protestează împotriva folosirii acestei sintagme, cred că Eugen Simion a pus-o în circulaţie. E vorba de acea generaţie de tineri – pentru că toți aveau în jur de douăzeci, douăzeci și cinci de ani în 1940, când izbucneşte Al Doilea Război Mondial – care aduceau un suflu nou în poezia românească. E o generaţie despre care s-a vorbit ca despre o generaţie neo-avangardistă sau post-avangardistă, dar astea sunt chestii mai de istorie literară şi de profesori universitari. 

Lucrul cert este că în generaţia asta erau nişte oameni extrem de talentaţi care, din cauza condiţiilor din anii ăia, au trecut printr-o dictatură de dreapta a mareşalului Antonescu, apoi Al Doilea Război Mondial, unii dintre ei au fost pe front, alţii au ajuns la închisoare, după 1947 a venit dictatura comunistă, după o lovitură de stat, după nişte alegeri măsluite şi iarăşi mulţi dintre ei au avut mari necazuri. 

Constant Tonegaru, poate cel mai talentat poet al generaţiei ăsteia, a murit cu câteva zile înainte să împlinească treizeci și trei de ani, după ce a fost chinuit, bătut, torturat de securişti prin nişte beciuri, alţii, ca Ion Caraion, au stat mulţi ani pe la Baia Sprie, Cavnic, Gherla, alţii nu au mai putut să publice din motive evidente. Au fost vreo cincisprezece ani în care literatura română a suferit un hiatus, adică tot ce s-a mai întâmplat între 1948 şi începutul anilor ’60 în literatura asta au fost doar cărţi propagandistice. Se vorbeşte de regulă despre Labiş ca despre o gură de aer şi cel care a pus în discuţie un nou fel de a face poezie după anii ăia de proletcultism, dar Labiş a murit şi el foarte devreme. 

În ce-i priveşte pe poeţii Generaţiei Războiului, eu cred că era necesară de multă vreme o recuperare de felul ăsta. M-am mirat de-a lungul anilor, cât am lucrat la cartea asta, că în șapte decenii nu s-a găsit cineva să facă ce am făcut eu. Probabil că era nevoie de cineva care să aibă distanţa în timp şi distanţa îndeajuns de convenabilă ca să nu fie în niciun fel influenţat de simpatii sau de antipatii, fiindcă în generaţia lor au fost câţiva memorialişti, critici, istorici literari care au scris despre poeţii Generaţiei Războiului: Emil Manu e probabil cel mai cunoscut dintre ei, mai este Lucian Valea.

Chiar aşa se şi cheamă cartea lui Emil Manu, Generaţia literară a războiului. Şi nu este doar despre poezie, ci despre toată generaţia, şi romancieri.

Pe mine m-a interesat în special poezia, pentru că ăsta a fost fenomenul cel mai vizibil şi care mi se pare că lasă urme care pe mine, poate că şi pentru că sunt poet, mă interesau în cea mai mare măsură. Eu am şi crescut cu poezia, cel puţin cu doi dintre cei de aici, cu Ion Caraion şi cu Geo Dumitrescu, ceva mai târziu i-am descoperit pe Tonegaru, pe Stelaru, pe Ben. Corlaciu, pe Lituon şi mi-am dat seama că e un întreg arhipelag acolo. Sigur că sunt nişte planete mai mari în sistemul ăsta solar, care sunt astea: Caraion, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, dar pe lângă ei sunt tot felul de corpuri cereşti foarte interesante, tot felul de prezenţe care au trecut prin poezia românească ca nişte comete. 

Voiam să se poată vedea, din perspectiva cuiva din generaţia nepoţilor lor ce rămâne, ce se poate citi şi după șaptezeci de ani. Surpriza cred că este că e o carte care are foarte multă literatură rezistentă, care se poate citi după șaptezeci, șaptezeci și cinci de ani cu un interes mai mare decât citind poeţii din anii ’60-’70.

Literar vorbind, cred că lucrurile sunt mai aşezate decât de la revoluţie încoace, şi-mi dau seama şi eu, pentru că am descoperit că mă interesează mai degrabă literatura când merg înapoi decât cea de acum.

Da, şi sunt câteva exemple pe care merită să le pomenim. De pildă, Max Blecher, care până prin 2000 era o prezenţă de rang terţ, adică nu se vorbea de el. A început să fie reeditat, au fost atâtea ediţii, a fost tradus, e probabil, alături de Micea Cărtărescu, cel mai tradus autor român, un autor care a murit în urmă cu optzeci de ani. Radu Jude a făcut și film. Unii au făcut chiar şi o editură cu numele lui. Noi avem mari goluri în memorie, şi în memoria recentă, în trecutul imediat. Stai şi te întrebi: dacă am fi avut o literatură în secolul XVII sau XVIII, cât de rău am fi stat cu recuperarea, cu amintirea acelor lucruri? Noi n-avem problema asta, noi avem o literatură doar din secolul al XIX-lea.

Întorcându-ne la Generaţia Războiului, într-adevăr, sunt câţiva care au răzbătut, deşi trebuie să recunoşti că nu ştiu câţi mai citesc azi Geo Dumitrescu sau Ion Caraion, foarte puţini, deşi Geo Dumitrescu a fost foarte bine cotat.

A fost vreme de treizeci de ani o prezenţă foarte importantă, şi pentru lucrurile pe care le făcea pentru poeţii tineri, la Poşta redacţiei, prin revistele pe care le-a condus, pentru că a fost redactor-şef la România literară. Da, e un poet care a marcat, după părerea mea, generaţia ’80 prin poezia lui de maturitate, care avea toate trăsăturile poeziei postmoderne: tranzitivă, directă, narativă, într-un fel foarte americănesc, mai aşezată decât poezia de tinereţe, din „Libertatea de a trage cu puşca”, unde era mai viforos – era normal, avea douăzeci şi ceva de ani. 

Părerea mea e că destui dintre tinerii optzecişti au tras cu ochiul la poezia lui Geo Dumitrescu, care era deja un poet de cincizeci, șaizeci de ani. Din păcate, a murit în 2004 şi se vorbeşte foarte puţin, nu cred că e un reper. Dacă întrebi poeţi tineri de acum sau oameni care se preocupă de poezie, nu cred că este pe lista nimănui. Şi de asta sper ca Tonegaru să revină, de exemplu. Pentru un om tânăr care se apucă de poezie sau care e la început cu asta, Tonegaru poate să fie o stea fixă, un model faţă de care să rezonezi, faţă de care să te arăţi empatic, fiindcă e un poet viu, un poet cu unele trăsături ale oamenilor din ziua de astăzi. E ciudat cum la nişte oameni de acum șaptezeci, optzeci de ani găseşti lucruri, „pe chipul lor”, care par să fie ale unor contemporani de-ai tăi. Probabil că asta e una dintre probele de rezistenţă ale literaturii lor.

Ziceam că sunt câteva nume care sunt, totuşi, cât de cât cunoscute – Geo Dumitrescu, Caraion, Stelaru, Constant Tonegaru –, dar foarte mulţi necunoscuţi. Întrebarea mea e: dintre toţi aceşti necunoscuţi pe care i-ai antologat, e cineva pe care l-ai citit pentru prima dată şi ţi s-a părut că într-un mod cu totul şi cu totul nedrept a rămas uitat? Care e surpriza antologiei?

O surpriză poate fi C.T. Lituon, care a murit la douăzeci și cinci de ani de o tuberculoză a laringelui, care nu se putea vindeca pe vremea aia. Nu a apucat să publice nicio carte, manuscrisul cărţii lui a rămas la Ion Caraion, care nu s-a prea preocupat să-l publice cât a fost în România, adică înainte să plece în Elveţia. Este o surpriză foarte plăcută, fiindcă vezi acolo nişte potenţialităţi, vezi ce ar fi putut deveni acest tânăr poet foarte talentat. 

O altă surpriză este Mircea Popovici, poate poetul cel mai longeviv, el şi Margareta Dorian au fost cei mai longevivi poeţi ai generaţiei, Mircea Popovici a murit la peste nouăzeci de ani acum câțiva ani, l-a redescoperit Bogdan Creţu la Iaşi, fiindcă era ieşean. Popovici nu s-a mai ridicat cu poezia lui de maturitate, de după hiatusul de treizeci de ani, la nivelul primei lui cărţi, Izobare, din 1946, dar Izobare e o carte foarte bună, o carte excelentă, despre care nu se vorbeşte, care nu mai e amintită mai deloc, nici măcar la note de subsol. 

Ţin să-l menţionez şi pe Iordan Chimet, care e un scriitor minunat şi o personalitate la care eu ţin foarte mult, pentru Antologia inocenţei, pentru toate lucrurile frumoase pe care le-a făcut, pentru romanul lui pentru copii de toate vârstele Închide ochii şi vei vedea Oraşul. În tinereţe a scris poezie – se ştie destul de puţin despre asta –, poezie care nu a apărut în volum în acei ani, nu a mai apucat, şi care a apărut în 2000, deci la mai bine de cinci decenii după. A apărut o ediţie care din păcate n-a avut ecouri şi nici circulaţie, Exil, care conţinea aceste poezii ale unui tânăr foarte bun. El dă subtitlul antologiei, „când focurile se vor stinge printre ruine”, e un vers dintr-unul dintre poemele pe care le-am antologat aici. 

Ar mai fi pentru mine Margareta Dorian, personaj foarte special. Margareta Dorian publică o carte în ’45, Ierbar, după care în ’48 pleacă din România. Radu Jude a făcut un film de curând, care are ca fundal textul din Jurnal din vremuri de prigoană al tatălui Margaretei Dorian, Emil Dorian, doctorul şi memorialistul evreu, care înţelege în ’48 spre ce se îndreaptă ţara şi o duce pe fata lui la Viena şi o lasă acolo. Adică el se întoarce în ţară, ea urmând un traseu foarte interesant pe care sunt sigur că cineva ar trebui în anii următori să-l urmărească, pleacă în Franţa, cu numele Marguerite Dorian, după aia pleacă în America, unde publică nişte romane de formare, prin anii ’60, care sunt foarte bine primite atunci. Deci un personaj şi un destin. Şi moare la nouăzeci și cinci de ani. Sunt personaje de felul ăsta pe care am ţinut să le readuc puţin în actualitate.

La fel ca Margareta Dorian, sunt foarte mulţi poeţi, cel puţin în generaţia respectivă, care au avut nişte destine uluitoare. Mă gândesc la Ştefan Baciu, şi chiar din Generaţia Războiului, Dimitrie Stelaru, care are o poveste de Hollywood. S-ar face un film extraordinar după viaţa lui Dimitrie Stelaru.

Da, şi despre prietenia lui cu Tonegaru s-ar putea face o poveste frumoasă, o ficţiune pornind de la date reale. Ei au fost prieteni apropiaţi, Stelaru, care era un neaşezat, un boem, a stat cel puţin o iarnă la Tonegaru şi la mama acestuia. Stelaru era un fel de mentor al lui Tonegaru, fiind cu vreo trei, patru ani mai mare şi mai experimentat, dar după aia Tonegaru a avut o explozie pe la douăzeci și trei de ani şi Stelaru n-a mai avut faţă de el un impact aşa mare, s-a personalizat foarte mult Tonegaru. Dar cuplul ăsta e foarte interesant, prietenia asta. După cum au fost şi alte relaţii speciale care au avut loc, adică cred că s-ar putea face un film frumos pe marginea şi pe seama acestor scriitori.

Şi foarte controversat aş zice, dacă ne gândim la destinul lui Ion Caraion, care şi-a pătat biografia cu colaborarea lui cu Securitatea şi i-a stricat destul de tare posterităţii.

Da, e o psihologie problematică încă din tinereţe. Ion Caraion debutează când e elev de liceu la Buzău în două reviste fasciste, reviste legionare. După care, destul de oportunist, când vine la Bucureşti şi e student, devine foarte progresist, ceea ce în termenii epocii se numea că eşti comunist, că nu puteau să-şi spună comunişti, după care, la sfârşitul războiului, iar se petrece ceva foarte straniu. El e unul dintre scriitorii care fac parte din nu mai ştiu cum se chema, dar asta e organizaţia din care s-a făcut Uniunea Tineretului Muncitoresc. Or, Corlaciu, el, Geo Dumitrescu erau scriitori cu orientări de stânga foarte accentuate. Numai că el cumva n-a reuşit să păcălească sau, prin luările lui de poziţie, a deranjat noua conducere în perioada stalinistă încât a ajuns la puşcărie, şi pentru ani mulţi. 

A mai fost şi cea de-a treia carte pe care a publicat-o, Cântece negre, care a fost retrasă de pe piaţă şi arsă în bună măsură, adică cred că trei sferturi din tiraj a fost într-un fel sau altul distrus, eu n-am reuşit până acum să fac rost de cartea asta, am pus mâna pe ea o dată, însă doar atât. Ăsta e un lucru pe care ţin să-l spun legat de cărţile din care am făcut selecţia pentru antologie. Foarte greu dai de ele. Incredibil de greu! După ce am făcut tot felul de flic-flacuri şi am avut tot felul de aventuri, am reuşit să pun mâna pe „Libertatea de a trage cu puşca”. În bibliotecă la BCU să găsesc băgate pe undeva prin nişte rafturi mai dedesubt niște cărţi, dar foarte greu. 

Nu mai zic de colecţiile de reviste, care-s foarte importante, dau pulsul, dau temperatura unei epoci: revista Kalende, revista Albatros, Gândul nostru, unicul număr, nu se găsesc. Gândul nostru nu se găseşte la BCU de exemplu, Albatrosul se găseşte, dar nu toate numerele. Kalende cred că mai găseşti la nişte oameni care au avut nebunie din asta de colecţionar şi le-au strâns. Dar referitor la ce ziceam mai devreme cu golurile noastre din memorie, ele sunt cauzate și de faptul că volumele și revistele astea nu se găsesc, n-au mai fost reeditate de atâţia zeci de ani, atunci cum vrei să circule literatura aia? Nu are cum, fizic!

Apropo de reeditat. Intrând în arhiva acestor cărţi, a Generaţiei Războiului, ţi-a trecut prin cap sau ai planuri ca vreuna din cărţi să fie reeditată la editura ta?

Am avut nişte discuţii legate de nişte reeditări şi de nişte antologii la Caraion şi la Corlaciu. Am vorbit cu Simona Sora la un moment dat despre asta. Cred că în primul rând se va face la Caraion, fiindcă de vreo șaisprezece, șaptesprezece ani e clar un fel de persona non grata în literatură, după ce a ieşit la iveală povestea aia cu cazul Artur şi tot ce a descoperit Mihai Pelin în arhivele Securităţii. Nu numai că nu s-a mai vorbit şi nu s-a mai scris despre el, dar nici nu au mai ieşit antologii. 

Mi se pare că ar fi un gest de răscumpărare târzie. Adică dincolo de păcatele omului, trebuie să recunoaştem că dintre toţi poeţii acestei generaţii e cel care a revenit cel mai convingător după 1960. După douăzeci de ani de tăcere, Caraion a venit cu o poftă şi cu o dorinţă de a se face cunoscut, de a răzbate şi de a publica tot ce nu a putut să publice în deceniile alea în care a fost în puşcărie, şi a făcut-o destul de convingător. Are cel puţin cinci, șase cărţi publicate în anii ’60-’70, Dragostea e pseudonimul morţii, Dimineaţa nimănui, sunt câteva cărţi frumoase pe care le-a publicat în anii ăia şi ar fi păcat să nu culegem. Mai ales că el avea o mică problemă cu autocenzura sau autoselecţia. Mi se pare că n-a ştiut niciodată să selecteze foarte bine din multul pe care-l scria, că a scris foarte mult. Or, dacă cineva s-ar pune şi ar face o selecţie de o sută, o sută cincizeci de pagini din multele, sutele de poezii ale lui Caraion, s-ar putea să-i facă dreptate poetului care, repet, în momentul ăsta, din pricini omeneşti, prea omeneşti, este cu totul ignorat. 

În ce-l priveşte pe Corlaciu, e un amic de-al meu care a şi scris despre carte, Ştefan Bolea de la Cluj. Vrea să facă o antologie la Editura Aius din Craiova în care să selecteze din cărţile lui Corlaciu. Avea aceeași problemă ca mine, nu reuşea să dea de cărţi. Eu am două dintre ele, le-am scanat şi i le-am trimis. 

Ne întoarcem la Generaţia Războiului. Sunt douăzeci de poeţi, din câţi i-ai ales pe aceşti douăzeci? Cât de mare e de fapt generaţia? Să zicem că cei selectați sunt vârfurile valorice.

Nu sunt toţi vârfurile, câţiva dintre ei sunt aici şi pentru a ilustra nişte tendinţe. Mi s-a reproşat, la Chişinău, că nu e Magda Isanos. Nu e din motive pe care le pot explica destul de simplu.

Nu ştiu dacă aveai ce scoate, totuşi, din ea.

Eu cred că puteai să scoţi câte ceva, numai că problema acolo e de poezie care are un alt ritm, o altă gestiune şi a imaginarului, şi a felului în care se construieşte universul poetic, cum se zicea la şcoală. Adică nu ar sta deloc bine Magda Isanos lângă poeţii pe care i-am menţionat deja, nu ar părea că sunt din aceeaşi epocă. Eu am căutat să fie poeţi care prin textele lor arată şi un suflu de epocă, şi o anumită vitalitate şi o anumită destrămare şi tragedie, care sunt tipice acelei perioade de incertitudini, de război. E o poezie scrisă în anii celui mai mare război din istoria omenirii. La Magda Isanos nu simt neapărat asta.

Ştii că Emil Manu o includea şi pe Nina Cassian la poeţii Generaţiei Războiului.

Da, voiam să ajung şi aici. Nina Cassian ar fi fost cea mai tânără dintre toţi, e de altfel ultima care debutează din desantul ăsta, debutează în 1947 cu La scara unu pe unu, care e o carte promiţătoare şi atât. Adică probabil că, cu penseta, aş fi putut smulge de acolo două-trei poezii, însă pe mine nu m-a convins pe de-a întregul, iar ceea ce a făcut după 1948 – toată literatura propagandistică şi proletcultistă, în anii ’50 – m-a făcut mereu să mă trag puţin înapoi. Nina Cassian e cumva o poetă şaizecistă, deşi e de o seamă cu Marcel Gafton, cu Iordan Chimet sau Ben. Corlaciu, are mai degrabă trăsături care o apropie de Nichita Stănescu şi de generaţia aceea, de Ana Blandiana, Pituţ, de poeţii de după 1960. De asta am simţit că locul ei n-ar fi aici. Ar mai fi putut să fie poeţi, dar care nu au reuşit să publice cărţi în anii ăia, şi pe care, tot aşa, i-am mai cules sau i-am mai citit din Revista Fundaţiilor Regale. 

Tânărul Alexandru Vona, de exemplu, care înainte de a scrie romanul prin care rămâne, dacă rămâne, Ferestrele zidite, a scris şi a publicat poezie în Revista Fundaţiilor Regale, după care n-a mai continuat. Ar mai fi fost câţiva poeţi care însă au avut o orientare mai degrabă spre dreapta legionaroidă. Eu am scris despre Ovid Caledoniu de pildă, un poet uitat astăzi, care a făcut nişte lucruri frumoase, dar care n-ar fi stat bine în cartea asta alături de ceilalţi.

Mai este Ştefan Baciu, un poet foarte talentat, dar care iar nu cred că ar fi cadrat, nu ar fi stat cum se cade alături de cei pe care i-am băgat aici.

Nu ştiu dacă mai am vreo întrebare fundamentală legată de antologia ta, dacă crezi tu că e ceva ce ar fi interesant să spui, să completezi, ca imagine de ansamblu, despre aceşti poeţi.

Să le citim numele: Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot, C.T. Lituon, Mihail Crama, Mircea Popovici, Ion Caraion, Ben. Corlaciu, Alexandru Lungu, Mihnea Gheorghiu, Ioan Cutova, Margareta Dorian, Victor Torynopol, George Dan, Iordan Chimet, Radu Teculescu, Ovidiu Râureanu, Elena Diaconu, Marcel Gafton. 

Să ieşim din Generaţia Războiului şi să vorbim despre celelalte lucruri legate de poezie pe care le întreprinzi. Aş vorbi despre revista Poesis internaţional, a ajuns deja la numărul 22. Pe parcurs, conceptul s-a îmbunătăţit, nu mai seamănă cu ce era la început, a devenit un fel de almanah, cuprinde şi traduceri, şi recenzii, poeţi români, poeţi străini, proză mai nou, interviuri. 

Când am pornit-o şi era trimestrială, lucrurile erau cumva mai simple, fiindcă, pe de o parte, Dumitru Păcuraru, fondatorul revistei, îmi dădea libertate deplină şi pe de altă parte, din punct de vedere financiar, n-aveam niciun stres. Odată ce domnul Păcuraru şi-a luat mâna de pe revistă şi mi-am asumat eu proiectul ăsta, n-am mai putut s-o scoatem trimestrial. E destul de greu în absenţa unor bugete şi a unor resurse constante pe care să te poţi baza să scoţi o revistă de patru ori pe an. Poate că unii cred că e uşor – nu, nu se face chiar atât de uşor o revistă, nici chiar trimestrial, nu mai zic lunar. 

Pe de altă parte, cred că e şi un avantaj, pentru că apărând mai rar, numerele sunt mult mai solide.

Da, așa e. De când o scot sub egida Casei de Editură Max Blecher împreună cu Ana Toma, consistenţa pe care a prins-o din 2014 încoace e alta. Faptul că apare în mai şi în noiembrie – din 2014 sunt deja cinci ani – a făcut ca numerele astea să fie ditamai antologii sau almanah, vorba ta.

Dar apărând mai rar, revista nu mai are o sută patruzeci de pagini, are spre trei sute, deci e o ditamai cartea, care cuprinde multă literatură – încerc în continuare şi cred că reuşesc să păstrez linia asta, să fie o revistă concentrată pe literatura mondială de astăzi și în fiecare număr sunt scriitori din douăsprezece, treisprezece țări. Dar am diversificat-o, e şi cronică de artă, uneori e şi cronică de film dacă se găseşte cineva care să scrie despre un film mai poetic. S-a scris acum vreo trei numere despre Jodorowsky, şi le-am potrivit foarte bine, în aşa fel încât sunt o cronică la cel mai recent film al lui şi poezii traduse de-ale lui, fiindcă el e şi poet. Încerc să atrag lume bună din toate zonele şi să fac un combo care să aibă poezia în centru, dar care să nu fie exclusiv despre poezie.

Se apropie luna mai, mai e puțin și apare numărul 23?

Da, numărul 23 e în lucru, sunt deja cam o treime dintre materiale primite, paginate, aştept şi trag de colaboratori şi colegi să le scrie pe celelalte, o să fie un număr solid. Adică sunt de la Sebastian Reichmann până la Mihai Ignat şi foarte tânăra Monica Stoica, care o să debuteze probabil anul ăsta în volum, cred că şi Luca Ouatu, şi el are optsprezece, nouăsprezece ani acum, termină liceul. Din literatura universală, Ai Ogawa, o poetă americancă, Chad Norman, poet canadian, poeţi europeni din Serbia, din Ungaria, din Turcia, din Bulgaria, deci din toată partea asta a Europei, mă interesează să cartografiem ce e în jur.

Cum cartografiezi? Ai nişte canale prin care cauţi?

Da. Pentru fiecare dintre ţările astea lucrez cu oameni foarte buni, care sunt atenţi la tot ce se întâmplă acolo, care evident ştiu mai bine decât mine şi-mi mai dau câte un hint, câte un cot. Sunt oameni care urmăresc ce se întâmplă pe Ungaria, pe spaţiul fostei Iugoslavii, pe Bulgaria, am prieteni la Istanbul care mă ţin la curent cu ce s-a întâmplat recent în literatura turcă, pe engleză sunt mulţi oameni care traduc şi citesc, pe franceză ceva mai puţin în ziua de astăzi decât acum douăzeci, treizeci de ani, dar în continuare sunt oameni buni şi în zona aia, pe germană iar am câţiva. Lucrez cu oameni care acoperă foarte bine zonele astea. 

Ce tiraj are revista? Fluctuează?

Fluctuează. Acele numere pe care le scoatem pe barba noastră le scoatem în mai puţine exemplare, probabil în trei sute, uneori dacă ne ţine punga, cinci sute. Dar deja cinci sute e un tiraj măricel pentru piaţă, pentru cât se cumpără poezie la noi. S-a întâmplat ca două numere, 20 şi 22, să primească nişte finanţări publice de la AFCN – Administraţia Fondului Cultural Naţional – şi am primit ceva mai mulţi bani, AFCN-ul şi impune un tiraj minim de opt sute de exemplare. Deci să spunem că tirajul revistei merge de la trei sute la opt sute de exemplare.

Avem multe festivaluri de poezie. Dacă revista ar fi prezentă acolo – şi bănuiesc că e de cele mai multe ori –, un tiraj de opt sute ar fi o nimica toată.

Pot da exemplul de la Bistriţa. Anul trecut, în vară, la festival s-au dat zeci de exemplare. Sigur că dacă s-ar întâmpla asta cu toate festivalurile care au loc în România, ar merge foarte bine, dar nu e aşa. Fiindcă multe festivaluri sunt făcute doar ca să fie cheltuiţi nişte bani publici şi să ia unii de-ai lui Manolescu sau de-ai cine ştie cui nişte premii. Contează ăsta de la Bistriţa, în primul rând, făcut de Dan Coman şi Mălaicu-Hondrari, creierul şi omul care se ocupă de tot ce înseamnă finanţare fiind Gavril Ţărmure, contează cel de la Sibiu, sper că se va mai ţine, făcut de Radu Vancu, din puţin, din sărăcie, dar care e întotdeauna spectaculos şi interesant. Ar putea să conteze mai mult decât contează cel de la Bucureşti, Festivalul Internaţional de Poezie Bucureşti, care e însă foarte eclectic, ca să folosesc un cuvânt blând.

Mie mi-a spus cineva, un organizator al unui mare festival internaţional de poezie din străinătate, că cu cât sunt mai mulţi poeţi invitați, cu atât are mai puţină încredere în poezie.

Şi cu atât e publicul mai mic. Cel puţin pe aici. Am înţeles că prin America de Sud lucrurile stau puţin altfel şi acolo poezia încă se mai citeşte pe stadioane. Dar la noi ăsta e adevărul. Dacă e un festival cu o sută douăzeci de poeţi invitaţi, festivalul ăla o să aibă vreo două sute de spectatori. În timp ce la Bistriţa, unde sunt cincisprezece poeţi, acolo vin trei, patru sute de oameni.

Să vorbim puţin şi despre editura ta, care, ca şi în cazul revistei Poesis internaţional, s-a diversificat un pic: antologii de autori, traduceri. Ce mai e nou? Ce mai plănuieşti, ce satisfacţii ai avut? Iată, cartea lui Robert Gabriel Elekes a fost premiată, scoasă de tine anul trecut.

Da, au fost mai multe cărţi bune anul trecut şi sper să rămânem la nivelul ăla. Am scos anul trecut Rodica Draghincescu, Robert Gabriel Elekes, Ioan Şerbu, Radu Andriescu, Ionel Ciupureanu.

Ai un număr standard de cărţi pe care le plănuieşti într-un an editorial?

Nu. Cumva noi ne planificăm lucrurile de la o carte la alta, ăsta e adevărul. Chiar şi după nouă ani aici suntem, nu ne permitem să avem un plan, să spun: pe 2019, o să scot cincisprezece cărţi. Dacă reuşesc să scot mai multe decât mă aşteptam, e bine. Dar nu am cum să scot, de exemplu, în colecţia „Plantaţii“, principala colecţie a casei de editură, mai mult de patru, cinci cărţi pe an pentru că nu am nici timpul, nici banii, nici energia şi disponibilitatea, toate astea fiind cărţi în care eu mă implic şi în care investesc emoţional şi sensibil şi timp mult. Adică nu-s cărţi aşa cum se publică la noi, cu toptanul, pe care nu se uită nimeni sau pe care se uită eventual cineva să vadă dacă nu lipseşte o căciuliţă la „ă”. Sunt un editor care face treabă de modă veche, adică întârzie scriitori cu un an-doi, fiindcă dacă au încredere în el, au încredere şi în opinia că mai e de lucrat la cartea aia.

Ce fel de muncă faci acolo? Lucrezi volumul cu autorul? Te ascultă?

Dacă ţine să publice la Casa de Editură Max Blecher, da, fiindcă e normal ca şi eu să am nişte exigenţe şi să nu fiu de acord cu publicarea unei cărţi care nu-mi place, care nu-mi convine mie în primul rând, ca cititor de poezie. Până acum cred că cei care au mizat pe mine ca bun cititor de poezie au avut de câştigat. Adică, chiar dacă am primit la un moment dat întrebări de genul: uite, mă ţii de un an aşa, am primit o altă ofertă de la o editură, mă gândesc să o public acolo – sigur, nu e absolut nicio supărare, dar eu cred că tu în trei-șase luni o să ai o carte foarte bună pe care mi-ar pica bine să o editez. Mai ai răbdare șase luni? Dacă răspunsul e da, mai lucrăm la cartea aia sau aştept ca ea să se împlinească în felul în care am văzut-o eu, sau poate să apară în altă parte. Nu e nicio supărare.

Pentru că discuţia noastră din seara asta a pornit de la Antologia Generaţiei Războiului, crezi că va mai fi reevaluat vreodată în mod spectaculos vreun poet din istoria literaturii române? Crezi că vom mai redescoperi un mare poet uitat?

Nu, fiindcă nu mai există istorie literară în sensul unei autorităţi decisive, al unei păreri care să impună automat. Istoria literară e o chestie fărâmiţată, care se întâmplă în medii academice şi chiar dacă, să spunem, la un moment dat va fi o recuperare, o redescoperire a cuiva şi să spunem că ar fi cinci sau şapte critici literari tineri din universităţi importante, de la Bucureşti, Braşov, Sibiu, Iaşi, care s-ar pune de acord că trebuie să facă dintr-un nume mai degrabă de linia a doua un poet important, el nu ar reuşi să capaciteze, să impună. Uite ce încearcă Nicolae Manolescu să facă cu Gabriel Chifu de vreun an încoace. Nicolae Manolescu, cu imensa lui expertiză şi cu numele pe care şi l-a făcut din anii ’60 până când s-a cam lăsat de literatură, în anii ’90, încearcă astăzi să facă dintr-un scriitor de mâna a treia un scriitor de prim raft. Nu reuşeşte chestia asta, şi nu reuşeşte chiar dacă e Nicolae Manolescu.

Te-am întrebat asta pentru că vorbeam de posibilul tău interes pe care l-ai putea avea la Casa de Editură Blecher să mai scoţi din când în când câte o carte veche, a unui poet român.

Asta da, din punctul ăsta de vedere da. Dar vor fi tot nişte gesturi şi nişte lucruri pentru cunoscători, pentru câteva sute sau mii de oameni care sunt foarte băgaţi în povestea asta.

Dacă te uiţi, sunt vreo zece edituri care publică poezie, unele numai poezie sau predominant poezie: Charmides, Tracus, Brumar, Casa de Pariuri Literare, frACTalia, sunt chiar multe pentru un domeniu pe care noi îl vedem atât de nişat. Poezia are totuşi destule canale de a se exprima.

Dacă te uiţi la lista asta, într-adevăr sună bine. Dar, pe de altă parte, ştii că Charmides e o editură micuţă, că Max Blecher e o editură micuţă, toate de fapt pe care le-ai menţionat – poate mai puţin Tracus Arte, care să spunem e o editură de mărime medie – sunt edituri ţinute de un om sau doi. Un Cristian cu CDPL-ul, frACTalia – Iulia Militaru, deci echipe de ar putea să meargă la raliuri. Nu vorbim de mare antreprize editoriale, fiindcă ştim că Polirom sau chiar Humanitas scoate rar. Tu tocmai ai scos o carte de poezie, dar ştii bine că se întâmplă foarte rar ca ei să scoată cărţi de poezie. Probabil două cărţi pe an.

Bine, au nişte autori pe care-i publică.

Da. Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, cam atât. Cât a avut „Cartea românească”, Poliromul publica, dar acum nu. Şi e o chestie pe care o s-o spun: nu mi se pare corect să faci un concurs de debut, să pretinzi că vrei să debutezi oameni, şi în fiecare an să zici: am primit o sută douăzeci de manuscrise, dar nu e niciunul bun. Fiindcă după aia fac şi eu un concurs de debut în toamnă şi bănuiesc că o bună parte dintre oamenii ăia care au trimis la „Cartea românească” trimit şi pentru concursul Max Blecher, şi mă cam chinui să aleg din șapte, opt, fiindcă toţi sunt publicabili. Adică cred că Poliromul ar putea să fie mai cinstit şi să nu mai facă concursuri, dacă nu vrea să scoată cărţi de poezie, decât să dea nişte impresii false unor oameni care să trimită, să-şi pună speranţa în asta şi după aia să li se zică: nu sunteţi destul de buni. Eu în cunoştinţă de cauză spun că sunt destui care pot fi publicaţi, vedem asta în fiecare an, dacă ne uităm la debutanţii din ultimii ani care au fost refuzaţi de alţii, cum ar fi Cristina Stancu, cu Teritorii. Și eu am mai publicat, dar nu vreau să-mi fac autopromovare.

Voiam să te întreb chiar mai direct dacă ai un reproş major la adresa politicii editoriale a editurilor mari în ceea ce priveşte poezia.

Da. E un reproş pe care pot să-l fac, că sunt totuşi edituri care au o cifră de afaceri de milioane de euro pe an şi care nu văd în niciun fel ca pe o datorie de onoare, că până la urmă nu pierzi mare lucru, pierzi 500 de euro să scoţi o carte.

Poliromul a mai scos, iar în ultimii ani, noroc cu traducerile lui Bogdan Stănescu. Şi uitându-mă puţin mai departe în timp, au mai apărut nişte antologii.

Dar pe de altă parte le-am propus o antologie Pasolini, care e un scriitor imens şi un foarte mare poet. Nu a avut niciodată un volum în româneşte, o antologie de cincizeci de poezii. Şi i-am propus lui Bogdan şi a zis: nu, ştii că am scos Teorema şi Scrieri corsare şi n-am avut succes, cu siguranţă n-o să meargă.

Începem cu întrebările din chestionarul All you can read. Cartea copilăriei tale care crezi c-ar fi?

Robinson Crusoe.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Asta e o întrebare grea. Vizuina luminată a lui Blecher.

Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt?

Război şi pace.

Ar trebui să scot întrebarea asta, toată lumea răspunde la fel. În afară de Război şi pace.

În căutarea timpului pierdut.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Nu cred că e vreuna dintre cărţile citite recent. Serios. Sau aş lua un cufăr cu zeci sau sute.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti un anotimp?

Întrebări încuietoare. În Other Voices, Other Rooms a lui Truman Capote. 

Ce scriitor din istorie ai invita la un pahar de vin sau la o bere?

La un Fight Club.

Cu ce scriitor din istorie te-ai bate?

Cu Whitman. 

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Dona Dumitru Siminică.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Teleportarea.

Asta e o problemă?

E o problemă, că nu reuşim să facem chestia asta odată. Trebuie să rezolvăm problema asta cu distanța.

Ai vreun loc preferat din Bucureşti unde te-ai teleporta când eşti plecat din ţară?

În Berceni. Să ştii că, atunci când sunt plecat mai mult timp, am tot felul de flash-uri pe care nici eu nu mi le explic, cu colţuri din cartierul ăsta în care am copilărit, deşi e un cartier urât. Dar sunt legat afectiv de el.

Ce loc din Berceni i-ai recomanda unui turist sau cuiva care n-a ajuns niciodată în cartier?

Piaţa Sudului are viaţa şi farmecul ei.

Pentru a zecea întrebare, care e de fiecare dată alta, în funcţie de invitat, m-am gândit să te întreb aşa, apropo de teleportare: dacă te-ai putea teleporta biografic într-o altă generaţie, din ce generaţie poetică din istorie ţi-ar fi plăcut să faci parte?

Cred că mi-ar fi plăcut să fiu de o vârstă cu optzeciştii şi să cresc împreună cu ei în Cenaclul de luni.

În afară de Mariana Marin, că ştiu că ţii la ea, de care dintre poeţii optzecişti să zicem că te-ai simţi cel mai apropiat?

Ion Mureşan, probabil. Dar el e cumva din falanga cealaltă, ardelenească. Şi Florin Iaru şi Traian T. Coşovei îmi sunt dragi. Traian mi-a fost, cred, vreau să cred, şi un prieten cu care am avut nişte momente foarte intense şi frumoase, dar şi poezia lui de tinereţe mi se pare foarte tare, adică ce scria el la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80 e foarte bine. Şi cu Florin iarăşi, un poet minunat, care a reuşit să se menţină acolo. Adică odată ce a simţit el că nu mai e la nivelul ăla de Înnebunesc şi-mi pare rău, Cântece de trecut strada, n-a mai publicat. Mi-ar fi plăcut şi în generaţia lui Bogza şi a avangardiştilor. Cred că era o lume foarte interesantă.

[martie 2019]