„În literatura mea se găsesc eroii copilăriei mele”

interviu cu Cătălin Dorian FLORESCU

Marius CHIVU: Cătălin, ce fel de scriitor eşti? Cărei literaturi, culturi aparţii?

Cătălin Dorian FLORESCU: M-aş putea întreba şi ce fel de om sunt, ce identitate am. Într-adevăr emigraţia, exilul, de la o vârstă aşa de fragedă, cincisprezece ani, a schimbat multe, şi probabil sunt două într-una. Nu mă întreb des acest lucru, cred că ar fi o reţetă să-mi fac viaţa într-adevăr grea – amândouă culturile aparţin de mine. Cea românească, unde am trăit până la cincisprezece ani la Timişoara, m-a marcat profund, de aceea scriu şi cu tematică românească, pentru că aş fi putut să uit România, două treimi din viaţă am petrecut-o dincolo. Aş fi putut să uit, dintr-o fericire nu s-a întâmplat, şi limba a rămas la fel de puternică, pentru că altfel nu mi-aş mai putea culege poveştile, aş fi cu totul în afară şi un turist în propria ţară. 

Elveţia a venit printr-o coincidenţă care s-a petrecut în câteva minute, în 1982, printr-o întâlnire pe stradă a părinţilor mei în timp ce eram cu maşina plină, Dacia, spre a merge spre Germania, după ce am dormit o noapte în Zürich. Tatăl meu a rugat-o pe mama, care ştia germana, să vorbească cu un domn pe care l-a văzut pe stradă îmbrăcat bine şi cu o maşină bună, şi el fiind fiu de ţăran din Oltenia, s-a gândit: cine este acel domn?, şi că el ştie, îl poate ajuta. S-a întâmplat de mai multe ori în viaţa tatălui meu şi ca tânăr în Bucureşti, în 1954, fiu de chiabur, să fie tot noaptea ajutat cu o adresă şi un număr de telefon. Iar acel domn ne-a scris un nume şi un număr de telefon, ni l-a dat şi a plecat. Într-una din prozele mele scurte povestesc această scenă, şi din acea cauză am rămas. 

Totul s-a întâmplat în câteva minute, am devenit elveţian din întâmplare, dar mi-am asumat Elveţia, am început s-o cunosc, trebuie să ţi-o asumi ca să te simţi bine şi să fii fericit, să asimilezi povestea ei, istoria ei, oamenii ei, şi încetul cu încetul am devenit şi eu elveţian. Mult timp nu vorbeam dialectul, ei vorbesc dialect, limba lor de inimă, de identitate, care se vorbeşte în tot spaţiul sud-german, elveţian şi vest-austriac, nu puteam vorbi, era dificil pentru un copil de șaisprezece, șaptesprezece ani. Nu-mi plăcea şi se simţea, așa că am vorbit limba literară, germană. După o perioadă de incubaţie de vreo zece ani am vorbit şi dialectul, mai ales ca tânăr psiholog, lucrând cu clienţii, deodată s-a făcut să vorbesc dialectul. 

Ca scriitor, mă văd scriitor de limbă germană, de origine română, trăind în Elveţia. Asta ar fi suma. Dacă ar fi să spun care este înţelepciunea din biografia mea, aceasta este că reducerea nu e posibilă, eticheta nu e posibilă. Nu e posibil să bagi pe cineva într-un sertar – e posibilă doar suma, acel cuvânt „şi”. Deci scriitor de limbă germană şi de origine română şi cu o biografie actuală elveţiană. Ceea ce mi se pare foarte bine, mai ales văzând viaţa globalizată din ziua de azi.

Tu, Cătălin, oricum ai pendulat tot timpul între Elveţia şi România, mai degrabă literar, eşti şi poliglot, că vorbeşti mai multe limbi, te mişti cu foarte multă uşurinţă, spuneai într-un interviu acum nouă ani că te defineai ca fiind scriitor european, de expresie germană.

Asta ar fi o variaţiune a ceea ce am spus mai înainte. Identitatea mea e cu adevărat europeană, în sensul că mă mişc bine în toată Europa, vorbesc câteva limbi străine, două dintre ele le-am învăţat în România comunistă, la şcoală, engleza şi franceza, le-am început la o vârstă fragedă. Cum ştiţi foarte bine, erau relaţii pe atunci, iar o profesoară îşi avea nepoata la noi în clasă şi ne-a dat ore de engleză de la nouă ani. Şi franceza cam tot pe la zece ani. Acolo s-a pus de fapt baza celor două limbi, după aceea au urmat italiana prin călătoria cu tatăl meu în Italia în 1976, în căutare de remediu pentru boala mea, a început dragostea faţă de cultura italiană, şi germana, desigur, prin emigrarea definitivă.

Nu mai ştiu exact unde spuneai tu, pentru că ţi-am citit aproape toate cărţile şi am citit şi interviurile, că vezi emigraţia ta şi ca pe o formă de oportunitate. Ai o experienţă şi o libertate de mişcare şi o perspectivă asupra lumii pe care, dacă ai fi rămas în România, nu le-ai fi avut, probabil, niciodată.

Dacă am spus acest lucru acum nouă ani, înseamnă că aşa gândeam.

Acum parafrazez eu.

Da? E interesant, pentru că această idee de a vedea emigraţia şi ca o şansă nu-mi amintesc s-o fi avut cu mulţi ani în urmă. O vedeam mai mult ca o lipsă, mai ales primii ani, când aveam douăzeci-douăzeci și cinci de ani, o neîmplinire, o lipsă de contact cu ceilalţi, cu elveţienii, prin limbaj, prin faptul că ei sunt altfel decât mine, eu mai extrovertit, ei mai închişi, protestanţi, mai reţinuţi. Mă simţeam oarecum diferit. Există acel „cadou” de a fi egal cu celălalt în cultura ta, atunci când eşti egal şi nu trăieşti în diferenţă, ceea ce emigrantul nu cunoaşte, trăieşte în diferenţă, şi a trăi în diferenţă înseamnă, într-un fel, de a fi tot timpul într-o tensiune. Aşa vedeam lucrurile. 

Dar ceea ce spui este adevărat. Documentându-mă pentru un roman nou la care documentarea ţine deja de doi ani, în care Bucureştiul poate va avea un rol important, am dat de această afirmaţie pe care ai spus-o, a unui tânăr care a părăsit România în anii ’90. În documentele pe care le-am citit, mulţi dintre ei afirmau că au făcut-o pentru că România nu le dădea nicio oportunitate şi erau dezamăgiţi de ceea ce se întâmpla în ţară după Revoluţie, spuneau că pentru ei emigraţia este şi o şansă. M-am gândit că este într-adevăr important să-ţi defineşti viaţa ca un pahar pe jumătate plin, şi nu pe jumătate gol, şi aşa o văd de atunci. 

Într-adevăr, au fost şi multe lucruri care nu au mai fost posibile, dar am avut și multe șanse. Elveţia mi-a deschis orizontul ca psiholog, am putut studia ceea ce-mi plăcea, or, psihologia umanistă m-a făcut ca om, ca intelectual, ceea ce sunt, mi-a dat posibilitatea să trăiesc mult mai bine ca persoană care are un handicap motor decât ar fi fost în România. Aici mă loveam de bariere peste tot. Sunt lucruri foarte fizice care pentru alţii nu contează, dar pentru mine sunt importante. M-a făcut să trăiesc din scris, să-mi realizez visul la treizeci și doi de ani şi să pot trăi din scris de atunci, la nivelul meu mediu. Bine, să am un public. Primul meu public este elveţian, am mulţi cititori care m-au luat în inima lor, cu toate că funcţionează altfel: sunt protestanţi, sunt cu totul altfel, dar înţeleg existenţa şi drama pe care le descriu şi poezia din cărţile mele. Astea sunt lucruri care fac ca paharul să fie pe jumătate plin, şi nu pe jumătate gol.

În discuţia noastră de acum zece ani luată pentru Dilemateca, ziceai că încă ai accent, şi că ăsta e semnul diferenţei de care vorbeai. Mai trăieşti în diferenţa asta de limbaj? Încă mai ai accent sau eşti deja un om de-al locului, un om integrat, şi pe măsură ce trece timpul, eşti tot mai de-al lor? La rândul tău eşti un elveţian care are contact cu noua generaţie de imigranţi.

Da. Dar accent am şi aici, când vorbesc în româneşte, se aude că-mi caut cuvintele. De accent nu mai scap şi, uneori, spun surâzând că am o viaţă „accentuată”. Accentul va rămâne. Faptul că am plecat la cincisprezece ani a fost o şansă, dacă plecam cu câţiva ani mai târziu, nu mai puteam probabil să învăţ limba germană. E ciudat, dar era chiar limita maximă la care aş fi putut pleca ca să învăţ germana aşa de bine. 

Primul meu talent, la cincisprezece ani, fără să ştiu că voi deveni scriitor, pentru a nu mă dezrădăcina total, a fost acela de a înţelege că trebuie să învăţ o limbă, să nu devin mut, să nu amuţesc. Nu mi-am pierdut limba maternă şi în acelaşi timp am învăţat şi una nouă. Am înţeles că în Elveţia trebuie să învăţ ceea ce corespunde cu mine, şi asta a fost limba literară. Dacă învăţam dialectul imediat, cum fac mulţi tineri din generaţia a doua, se cheamă „secondos” la noi, generaţia a doua de italieni, generaţia a treia de portughezi, generaţia a patra de spanioli, iese un mişmaş total, unde nu aş mai fi putut scrie fluent în germană. Atunci ar fi trebuit probabil să mă gândesc că sunt un scriitor român, în exil, care trebuie să scrie în română. Există cazuri de acest gen. 

Mie mi-a dat posibilitatea să învăţ germana în aşa fel încât să mă simt liber în ea, ca un costum care stă bine pe corp, dar accentul a rămas. Pentru asta a fost prea târziu. Prietenii mei care au venit pe la zece, unsprezece ani din alte ţări nu mai au accent şi nu se aude. La mine se aude şi deseori, în continuare şi până la capătul vieţii, zilnic trebuie oarecum să pomenesc cine sunt şi de unde sunt, pentru că elveţienii schimbă din dialect în germană, chiar când vorbesc cu ei dialectul, ei înţeleg şi încep să mă întrebe cine sunt, de unde vin şi aşa mai departe. 

Este o întrebare care mă preocupă: emigraţia are un sfârşit? Se pune un punct după treizeci și cinci de ani? Deci două treimi trăite în afară şi o treime aici, se poate spune că la un moment dat s-a terminat? Sau este un proces până în ultima zi de viaţă, a cărui dinamică de fapt a început în prima zi, în momentul când ai plecat, lucrurile sunt deja terminate şi e clar că vei rămâne pentru totdeauna un exilat şi un emigrant. Şi dacă mă întorc în România, probabil voi rămâne în continuare acelaşi lucru, va fi la fel. Va fi o emigraţie în ţara de baştină.

Din ce ai zis se ridică pentru mine două curiozităţi. Una: cum ai reuşit să-ţi păstrezi limba română? Ce ai făcut pentru a o menţine? Şi doi: dacă ai scris vreodată sau ai fost vreodată tentat să scrii literatură în română, cel puţin la începuturi.

Am plecat la cincisprezece ani, într-o zi de august, caldă, cu maşina plină de lucruri şi fund dublu, unde taică-meu ascunsese lucruri în grădina unui prieten unde era maşina, ducând zilnic nopţile câte o plasă, ca să nu vadă vecinii, pentru că erau mulţi denunţători peste tot. Am închis apartamentul de bloc de la etajul opt, micuţ, care pentru mine atunci era un palat, iar în 1990, când m-am întors, era mic, o cuşcă. Dar în acel palat îmi trăiam imaginaţia, fanteziile, jocurile, cu biblioteca mea mică rămasă în urmă, cu Mark Twain, Karl May, Jules Verne, Alexandre Dumas, Jack London şi toţi ceilalţi, punând pe fiecare carte câte un bileţel cu cine s-o primească. Mama făcuse curăţenie, ca să nu se creadă că a fost o proastă gospodină când vor deschide apartamentul, un apartament care a rămas aşa luni de zile până când şi-au dat seama că nu ne mai întoarcem şi uşa a fost spartă şi s-a intrat. Uneori spun că probabil eroii cărţilor mele au murit de foame şi de sete aşteptându-mă în tăcerea acelui apartament. 

Am coborât cu liftul, spunându-le colegilor şi prietenilor „ne întoarcem în două săptămâni, mergem în munţi”, ne-am urcat în maşină, am pornit motorul şi am plecat spre graniţă, unde tatăl plătise un grănicer ca să nu se uite prea adânc în lucruri. Când am ajuns la graniţă, grănicerul fusese arestat în ziua respectivă, și totuși am reușit să trecem. Toate astea ne-au dat impresia că va fi pentru totdeauna. În 1982 nu se ştia că va exista un 1989 şi că popoarele din est vor avea curaj şi atâta putere, încât, prin forţa voinţei, să alunge comuniştii. 

Din biblioteca mea am avut voie să iau o singură carte, pentru că maşina era prea plină, care a fost legătura cu ţara zece ani, până când m-am întors. Era cartea Bucureştiului, pe care mai ales bucureştenii o mai cunosc, în ţară e mai puţin cunoscută, dar la cincisprezece ani m-a atins foarte mult, Cişmigiu et comp. E o carte din interbelic, sunt amintiri din copilărie, cum îmi plăcea mie, de fapt şi Vremea minunilor e cam în acelaşi stil, un bătrân care se întoarce în liceul lui, cred că era Lazăr, la Cişmigiu, şi îi aşteaptă pe ceilalţi bătrânei şi-şi amintesc. Mi-a plăcut mie la cincisprezece ani şi am luat-o cu mine, e undeva gălbejită încă în biblioteca mea din Zürich. Ăsta a fost singurul lucru. 

Până la revenirea mea în 1989, nu am avut contact cu româna decât prin părinţii mei. N-am vorbit limba, n-a fost un act conştient să-mi păstrez româna, pur şi simplu a rămas. Poate, având o valenţă foarte pozitivă cu ţara, mai mult decât părinţii mei, o legătură puternic emoţională cu ţara, deja în martie 1990 eram în tren, în drum spre țară. Intram în România încă întunecată, şi la propriu şi la figurat, şi de atunci au rămas călătoriile continue, dese şi anual multe. Între timp citesc cărţi de istorie a României când mă pregătesc pentru cărţi, port interviuri cu oameni, dar atunci era clar că nu ne vom mai întoarce niciodată. A rămas totul în spate.

Cătălin, în toate cărţile tale e tema plecării de acasă, a emigraţiei, a întoarcerii acasă, a dezrădăcinării, a exilului, doar că, privind acum pe toate cărţile tale – sunt cinci romane şi un volum de povestiri –, mi se pare că de vreo trei cărţi încoace eşti tot mai puţin autobiografic şi că ai intrat mult mai serios în literatura de ficţiune. Sunt poveşti unde aproape că nu te mai regăsesc pe tine şi nici urme din poveştile tale. Simţi că eşti într-o altă formă creativă?

Da. Sunt într-o altă faţă. Am început să scriu biografic în Vremea minunilor, care este o ficţiune de fapt, nu o biografie. În Vremea minunilor descriu povestea tatălui şi a fiului sau a familiei mele plecând din ţară, nu atunci în 1982, ci cu tatăl în 1976 spre Roma şi America. Deci m-am ţinut mult de imaginile personale care existau, şi de la carte la carte s-a diminuat acest lucru. Dar, codificat, în text rămâne mai departe tema. Nu că m-aş gândi luni în şir: hai să scriu o carte la fel. Cărţile mele diferă toate, dar tema rămâne aceeaşi. Nu-mi propun să scriu pe această temă toată literatura, dar are o coeziune care probabil vine din faptul că încerc să rămân foarte aproape când decid ce scriu. E o vibraţie interioară, se creează un spaţiu interior plin de imagini care mă fascinează când aud povestea din Maseurul orb sau Zaira sau Jacob se hotărăşte să iubească, deci nu caut prea departe. Cu toate că temele sunt departe de mine, se întâmplă în America, Elveţia, Germania, România, dar îmi sunt foarte aproape. 

Federico Fellini m-a inspirat foarte mult la modul meu de a scrie, deci dacă folosesc realism magic în cărţile mele sau scene ieşite din comun care depăşesc realitatea, i se datorează parțial și lui. Romanul Bărbatul care aduce fericirea începe cu fraza „fluviul lua morţii ca şi cum ar fi fost nişte morţi deosebiţi”, pentru că doi ani și jumătate am avut imaginea asta. În timp ce mă documentam în New York pentru roman, m-a acompaniat imaginea asta cum fluviul la Manhattan, East River, se uită de sus în jos cum într-o zi de iarnă din 1899 morţii ghetoului de emigranţi sunt duşi pe navă, şi sunt copii îngheţaţi. Vedeam pur şi simplu prin apă acest lucru, deci am lăsat fluviul pentru două pagini să fie ca o fiinţă. Deci, într-un fel, ca un basm. Sau Jacob se hotărăşte să iubească începe cu „În fiecare furtună se ascunde un diavol”. 

Dacă am această gândire, o am sigur pentru că provin de aici, o am sigur pentru că aşa sunt eu făcut, dar şi pentru că există Federico Fellini. El a spus într-un interviu pe care l-a dat către sfârşitul vieţii că probabil a lucrat tot timpul la acelaşi film, dar din noi perspective. Probabil că şi eu lucrez la aceeaşi carte, din noi perspective, cu aceeaşi temă. Asta este amprenta aia artistică a unuia care nu construieşte cărţile pe ştiu eu ce calapod, şi e un caleidoscop. Când eram mic, aveam un caleidoscop unde te uitai înăuntru, şi dacă mişcai acele bucăţele de sticlă, se schimbau culorile. Sunt acele bucăţele de sticlă. Fiecare text, fiecare roman e o bucăţică de sticlă care se adaugă caleidoscopului.

Crezi că ai contribuit într-un fel la înţelegerea mai bine a condiţiei emigrantului în Elveţia?

E o întrebare mare şi ar fi un răspuns dificil de găsit – dacă eu singur pot face acest lucru. Dar în mic este posibil să fac acest lucru, pentru că am oameni şi public care-mi spun asta. De exemplu, citind această carte, nu se schimbă lumea lor, dar prin lecturile publice pe care le am, trăindu-mă pe mine, citindu-mi cărţile, intrând în anumite povestiri româneşti, empatizând cu anumite caractere de aici, se creează pentru ei o dinamică interioară, o empatie interioară pentru ceea ce cunosc prea puţin şi au numai clişee. 

Îţi dau un exemplu: anul acesta, ca să câştig ceva bani, am fost aşa-zis, spun eu, marinar literar. Am fost rugat să fac serate literare de o agenţie de turism elveţiană care s-a specializat pe călătorii pe fluvii europene, şi care face călătorii pe Dunăre, de opt ori pe an, cu o sută șaizeci de elveţieni, în general mai în vârstă, deci foarte bine ar putea fi din partidul populist de dreapta elveţian. Eram patru zile pe Dunăre cu ei, în partea românească, făcând serate literare, iar o serată o dedicam României şi o prezentam. Luam cărţi cu mine, patruzeci de cărţi, le vindeam pe toate, veneau şi mi le luau din mână. Făceau acest lucru numai pentru că simţeau o anumită căldură şi apropiere, din povestirile mele, desigur pentru scriitura mea, dar şi pentru ce le povesteam despre România. Altfel nu s-ar fi întâmplat şi m-aş fi întors cu ele. Am multe astfel de întâmplări. 

Dacă sunt bogat în ceva, nu sunt bogat în bani din literatură – cărţile s-au vândut unele excelent, altele puţin –, dar sunt într-un fel bogat printr-un public care apreciază ceea ce fac, şi în mare parte e de limbă germană şi sunt elveţieni, şi cred că după ce au citit romanele puţini gândesc altfel. Unii pleacă cu cărţile mele spre ţară. Am grupuri de elveţieni care mă invită la aeroport cu două ore înainte să zboare, închiriază o sală şi mă roagă să le citesc şi să le povestesc despre România şi apoi merg la check-in şi zboară la Bucureşti şi fac o călătorie la noi în ţară.

Mă gândesc că această carte de povestiri apărută la finalul anului trecut, În buricul pământului, la Humanitas. Prin tematică şi personaje, este cea mai apropiată sau cea mai familiară pentru elveţieni, pentru că sunt pentru prima dată protagonişti elveţieni şi pentru prima dată ai ca temă nefericirea elveţianului la el acasă, care caută o formă de consolare în relaţia cu emigranţii, fie în relaţii de iubire cu femei emigrante în Elveţia, fie plecând din Elveţia undeva la est, în căutarea unei soţii. Cum a fost receptarea acestei noi teme, a acestei noi imagini pe care tu ai pus-o elveţienilor în faţa lor?

Trebuie să spun un lucru: două dintre povestiri au de-a face cu elveţieni, în general e vesticul, omul vestic. Povestirile se întâmplă şi în nordul Germaniei, pe o insulă a bogaţilor, se întâmplă şi la Torino, dar se întâmplă şi în Elveţia, într-un hotel de lux din St. Moritz, în Zürich. Era important să arăt cum de fapt toţi, localnicii, cât şi cei care sunt pe drum, sunt naufragiaţi în acest roman: nemţi, elveţieni, italieni, toţi suntem în faţa sarcinii celei mai grele din viaţă, să găsim un drum în care să trăim o viaţă cu sens, poate cu frumos, poate nu cu frumos, dar oricum cu sens. Şi să ne umanizăm. Deci ceea ce spunea Cioran, că „a trăi înseamnă a te împuţina”, să nu devină realitate pentru noi. Asta voiam să arăt. 

Pe mine nu mă interesează recepţia cărţilor mele. Chiar şi la această carte nu m-a interesat niciodată. Ştiu că au apărut articole minunate în Elveţia, dar în rest nu ştiu ce s-a întâmplat în Germania, nici nu ştiu cum s-a vândut. Pur şi simplu, cunoscând industria cărţii şi ştiind că te poate mânca, ca o gaură neagră te poate trage şi arunca din nou afară, mi-am creat o distanţă destul de mare. Lumea mea, în afară de a scrie şi lecturile publice, nu se învârte în jurul recepţiei cărţilor sau al industriei literare. 

Că tot ziceai mai devreme despre cât de mult îţi place Fellini, poate eşti, poate nu eşti de acord, dar te întreb: proza mea favorită din cartea asta, „Eşuaţi”, mi se pare că are ceva fellinian în ea, poate chiar foarte mult. Şi-mi dau seama acum că s-ar putea ca şi ăsta să fie unul dintre lucrurile care m-au făcut să rezonez şi să admir foarte mult proza. Nu ştiu dacă eşti de acord, dar cred că e într-o zonă stilistică în care rareori ai intrat până acum, de atmosferă, aproape fantastic.

Fantastic sunt mai multe poveşti aici. În 2012 am fost invitat în două hoteluri de lux să fiu writer-residence, nu mi s-a întâmplat decât în acel an, și am scris două poveşti gemene. Textul începe cu o scenă felliniană total, cu acel rus care-şi aduce mobilele plângând, ajunge la gara din St. Moritz, i se aduce un camion, îşi pune toate mobilele ca un munte-maldăr – apropo, există muntele în St. Moritz, deci acel maldăr în camion este aproape ca un munte pe partea cealaltă a lacului – şi el se așază sus şi plânge pe muntele de scaune. Și urcă ca într-o procesiune spre hotel, uitându-se la el străinii şi elveţienii pe stradă, ajunge într-un hotel care există şi unde, dacă trăieşti în el, ai impresia că lumea exterioară plină de dureri şi tragedii nu există. Eşti într-o lume interioară închisă, în care e bine. 

La un moment dat, noaptea la 12, încep să plângă statuile de Madona, pentru că familia care are acest hotel din 1850 a adunat artă, şi are multe Madone romanice statui. Şi toate încep să plângă. Fellini a folosit multe procesiuni în filmele lui, procesiuni care ţineau de catolicismul italian, şi aşa fac şi eu. Deci există procesiunea, în povestea de care ai vorbit, pe insula bogaţilor, pentru că şi acolo există o bisericuţă pe un deal – şi acest lucru vine din Fellini –, şi acolo e o Madonă care începe şi plânge, şi toţi, din toate părţile insulei, încep să meargă spre acea Madonă. Chestia este că atunci când Madonele plâng, începe o nouă epocă, se întâmplă ceva, şi în faţa insulei apare o dâră neagră, deci o primejdie. Acelea le-am scris în 2012! Deci spiritul lui Fellini este aici clar, prin procesiunile şi Madonele care plâng şi grotescul are de-a face cu aceste dâre, primejdii şi mai multe. În multe texte şi în romane de-ale mele folosesc lucruri felliniene.

Aş face un pas mai departe de subiectul ăsta, tocmai că apare tema icoanei care plânge, vorbeai mai devreme de protestantismul apăsat al elveţienilor. În ce măsură eşti interesat, cel puţin în scrisul tău, de dimensiunea religioasă? Pentru că acum, răscolind în amintirea lecturii cărţilor tale, nu-mi amintesc să fie tema lui Dumnezeu atât de frontal abordată.

Nu este. Am crescut într-o epocă în care părinţii nu mergeau la biserică, pentru că dacă erai văzut, îţi riscai cariera, în acest spirit am fost crescut şi eu. Nu pot spune că sunt ateu, pentru că sunt un om, uman şi fricos, deci nu cred că aş reuşi să declar aşa de clar şi radical că nu cred în nimic. Ba chiar deseori mă rog, chiar în ultimul timp, nu voi spune pentru cine, nu pentru mine, dar am momente în care mă rog la o divinitate care sper să existe. În cele din urmă, e un proces psihologic pentru tine însuţi pe care-l faci. Îl apreciez, e un proces necesar pentru mulţi oameni, pentru că-ţi dă un ajutor, a creat o cultură întreagă în Europa, de la icoane până la muzica bisericească, până la Bach. Deci aceste lucruri care-mi plac foarte mult au totuşi de-a face cu religia, dar în cele din urmă nu mă raportez aşa de imediat şi urgent nici la biserică şi nici la fenomenul spiritual, aşa cum se cheamă credinţa.

Ai fost o vreme psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Ai renunţat exclusiv pentru a te dedica literaturii? Ai avut şi alte motive pentru a te îndepărta de lumea asta destul de tulburătoare şi de greu de îndurat?

Dacă m-ar fi hrănit foarte mult şi pe mine, nu numai pe client, anii aceia ca psiholog în domeniul terapiei cu persoane poli-toxicomane, poate aş fi rămas sau poate aş dori să revin. Dar nu este aşa. A fost o muncă de front pe linia întâi de fapt, nu spun că nu se poate, succesul se vede altfel în munca cu persoane dependente, nu trebuie să te gândeşti la un succes total pe toată durata vieţii, există acel sindrom de uşă rotativă, ca la un hotel, care ies-intră, ies-intră, un an doi ies, apoi iar intră, în acei ani au făcut anumiţi paşi, poate au făcut o familie, au copii sau au avut de lucru, iar intră, dar intră poate sperând într-un alt loc, ceva mai sus. Aşa trebuie văzut. Altfel te frustrezi foarte mult. După cinci ani de lucru eram ultimul dintr-o echipă care se schimbase total. 

Şi, desigur, scrisul mi-a dat mai multe satisfacţii şi a fost clar după apariţia volumului Vremea minunilor că acum voi înceta. Nu voiam să încetez cu totul, dar una după alta s-au legat: burse, nişte premii, lecturile publice, care sunt plătite la noi, în orice bibliotecă comunală, orăşenească, sau orice oraş din Germania mare, elveţian sau austriac, are asemenea casă a literaturii unde te mai invită din când în când. E un risc, nu poţi conta că te invită tot timpul. Eu am avut anul trecut şi anul acesta mult mai puţine astfel de evenimente. Deci este o viaţă oarecum precară, unde nu poţi vedea prea mult în faţă, dar a funcţionat la mine în perioada asta de nouăsprezece ani. Nu exclud, dar ştiu că mai vreau să scriu un roman, pentru că de prea mult timp sunt pe urmele lui, ca apoi să doresc sau chiar să trebuiască să reintru şi să lucrez ca psiholog pentru ultimii zece-doisprezece ani de activitate profesională.

Îmi spuneai la un moment dat că nu te simţi nici mai bine, nici mai rău scriind. Cum te mai simţi?

Mă simt în general bine când citesc. Dacă-mi găsesc literatura bună, asta mă hrăneşte şi mă inspiră. Poate voi renunţa şi la scris. Există un moment când poate ai spus totul şi s-a terminat şi nu mai trebuie să revii, numai că declarându-te prin definiţie ca scriitor, deci nu e un fetiş, nici scrisul nu trebuie să fie un fetiş, poţi să renunţi şi la el. Mă întrebi de literatură – sunt romane care sunt senzoriale, e greu de explicat. Iar numele pe care le voi da poate nici nu sunt traduse în română. 

De exemplu, pentru mine, există doi mari germani, cei care mă hrănesc – şi folosesc cuvântul ăsta foarte conştient, e o hrană a spiritului, a sufletului, poate nici nu sunt cunoscuți aici. Unul este Siegfried Lenz, un mare scriitor german, are trei cărţi de minune şi dacă n-ai şti căi german, ai crede că e est-european, are acel colorit al scriitorului est-european, poate evreu. Are romane minunate, pline de viaţă şi însufleţite – cuvânt important pentru mine, pentru că vezi o literatură, o simţi dacă are un suflet sau nu. Există literatură bine scrisă, dar care nu e însufleţită – citeşti cuvintele, citeşti frazele, dar nu se întâmplă mai departe nimic. Deci literatura e ca şi cum ar fi o a treia dimensiune, ca şi când ar avea adâncime. Acest lucru îl simt. La el e însufleţită, se leagă totul, are un flux, un ritm, o frumuseţe a ei. 

Celălalt e Edgar Hilsenrath, evreu german, care a murit de câţiva ani. Are două romane minunate, unul se cheamă „Nazistul şi frizerul”, celălalt „Basmul ultimului gând”, în care este vorba de genocidul armenian. Deci el, ca evreu, scrie despre genocidul armenian într-un mod care este aşa de colorat, încât ai impresia că eşti în 1001 de nopţi. Ceea ce-mi trebuie mie, ca să folosesc un cuvânt care nu se învaţă la filologie, şi nici la Litere – sau sper ca unii profesori să ştie şi să înveţe –, e dincolo de analiza textului, este însufleţirea textului. Are un spirit. Şi mă ţin de ceea ce lectorul meu de la editura mea germană mi-a spus odată: literatura se întâmplă atunci sau are calitate atunci când în limbajul ei se întâmplă ceva. Deci când limbajul ei are ceva. Literatura nu e un plot, nu e povestea, în niciun caz. Are, da, o poveste, pe mine nu mă interesează niciodată, ci este expresivitatea scriiturii.

Îmi spuneai acum mulţi ani că locul tău preferat de a scrie este într-o cafenea, în aceeaşi cafenea unde te cunoşteau oamenii. S-au schimbat ritualurile tale de scris de-a lungul anilor? Abordezi altfel cărţile? Dintotdeauna ţi-ai făcut o oarecare documentare, mai amplă sau mai redusă, în funcţie de temă, dar dat fiindcă s-au schimbat puţin şi subiectele tale, scrii diferit, în locuri diferite? Tot de mână?

S-a schimbat şi nu s-a schimbat. Mulţi ani de zile am scris într-adevăr în cafenele, unde putea să fie şi hărmălaie. Oricum, când era mare, plecam. Puteau să fie cafenele în Zürich sau în locurile unde aveam burse. Zaira am început-o în oraşul Bremen din nordul Germaniei, pentru că aveam o bursă, într-o cafenea, am scris luni în şir acolo. Romanul Jacob se hotărăşte să iubească l-am scris la Lübeck, nu e departe de Hamburg, şi e oraşul lui Thomas Mann şi al lui Günter Grass, aveam bursa la vreo 50 de kilometri, la ţară, dar pentru că mă plictiseam şi nu găsisem locul meu, mergeam cu maşina zilnic la Lübeck, parcam şi mergeam în cafenea. Acolo am început, sau în Zürich. Scrisul s-a transformat de câţiva ani, poate şi din cauza vârstei mele, nu ştiu, dar am un loc mult mai liniştit. 

Sau, hai să încep altfel: faza de documentare o fac la Bucureşti, la New York, în Deltă. Am o mulţime de material pe care-l iau în Elveţia, de exemplu pentru cartea la care eventual – spun întotdeauna „eventual” că nu sunt sigur – culisele vor fi oraşul Bucureşti, sau poate mai mult decât culise, poate un personaj protagonist oraşul, cu istoria lui bună, tristă şi dramatică. Am acasă zeci de cărţi, albume de fotografie, interviuri luate, cu care merg zilnic – şi invit publicul să se uite pe internet, că este minunat – în lobby-ul, în cafeneaua unui hotel care a fost o fabrică de bere în mijlocul Zürichului. Acum sunt start-upuri, este o arhitectură industrială, încă se vede în spate coşul fostei fabrici, înalt, enorm, Google este acolo, trei sferturi e Google, iar în mijloc este un hotel, în fostul corp principal al fabricii, sunt săli imense, înalte, iar în lobby, care este în spate, sunt 30.000 de cărţi. Te simţi ca în Biblioteca naţională, cu mese bune de lemn, cu geamuri mari, merg de trei ani acolo, mă cunosc toţi, mă salută, discut cu tot personalul, de la directoare în jos, mă simt foarte bine. Acolo îmi petrec zilele, ore în şir, pot să beau numai o cafea. Sigur că e scump, dacă ar trebui zilnic să dau mulţi bani, asta ar fi o problemă. Ştiu deja de acum că nu voi putea scrie acolo, şi voi merge în celălalt loc, care este la jumătate de oră de Zürich. Este o fostă mănăstire protestantă, acum biserica mai activează, e un preot, dar de fapt e un hotel-mănăstire, cu privelişte superbă spre Pilatus, muntele de lângă oraşul Lucerna, între Zürich şi oraşul Zug. 

Cătălin, cartea asta a ta nouă de la Humanitas, În buricul pământului, pe prima clapetă a ei vezi o mulţime de premii pe care le-ai adunat de-a lungul anilor. Voiam să te întreb: simţi că s-a schimbat statutul tău de scriitor în Elveţia? Că eşti într-un loc mai înalt?

Din toate premiile acestea, multe sunt pentru autori, ca să se simtă bine, să se simtă recompensaţi pentru o muncă pe care o fac ani de zile, care deseori e frustrantă prin realităţile pieţei şi ale industriei cărţii. De aceea cele mai multe premii au un nume celebru, pentru că sunt numite după scriitori renumiţi germani, dar nu aduc prea mult. Apar în ziare, cum e şi aici, o sumă mică de bani sau uneori nici nu mai au bani să-ţi dea, altele îţi dau o sumă mică. Singurul premiu care a fost cel mai important şi care într-adevăr mi-a transformat puţin şi cariera a fost premiul elveţian cel mai mare, care se cheamă Swiss Book Prize. Şi acolo s-a văzut, s-au văzut vânzările de pe o zi pe alta, de trei ori mai mari, lumea m-a cunoscut. Și astăzi, după nouă ani – premiul l-am primit în 2011 –, oamenii se raportează la acel premiu, deci acela a fost singurul care pot spune că într-adevăr m-a dus mai departe.

Cum mai e piaţa de carte elveţiană acum? Beneficiază de pe urma faptului că într-un fel cărţile circulă mult mai uşor înspre piaţa germană şi viceversa?

În general, piaţa elveţiană conţine cărţi din Germania, de la marile edituri germane. Avem şi noi edituri în Elveţia, dar cea mai mare parte este dată de producţia germană pe care noi o preluăm. Nu pot să spun exact pentru că, așa cum am zis, de câţiva ani m-am înstrăinat cu totul. Nu-mi dă hrană, mă ţin departe. Mai bine vorbesc despre ultimul meci de fotbal al lui Messi şi mă uit la meciurile lui Barcelona, sunt mare fan al lui Messi şi al lui Barcelona, decât să discut de piaţa de carte sau să ştiu ceva. Nu m-a interesat. Nu e uşor niciunde. Dar să vorbim puţin despre piaţa de carte în limba germană: e o piaţă mult mai sănătoasă decât cea din România sau în multe alte ţări din vestul Europei, deci oamenii cumpără, librăriile există, dar e dificil. Tendinţa scade. Aud de la prietenii mei librari că vând mai puţin, şi mai puţin, deci este o presiune mare şi asupra lor, dar nu pot să spun cum este în momentul de faţă.

Atunci te întreb altfel: cum e să fii citit aici, acasă, în România? Primele tale romane au fost traduse aici la Polirom, ultimele tale două cărţi la Humanitas, deci practic eşti la cele mai mari două edituri de la noi.

Da. Iar e greu, pentru că lipsesc din ţară. Sunt plecat. Printre cititorii de limbă germană sunt şi cititori români care mă citesc în germană pentru că trăiesc în spaţiul german, am și cititori care mă citesc în română pentru că sunt aici şimi scriu, şi atunci aflu. Desigur, nu aflu de la cei cărora nu le place, aflu de la cei cărora le place şi care de obicei îmi scriu. Cifrele de vânzare din România sunt mult mai mici ca la noi. Ştii foarte bine că, dacă vinzi două mii, trei mii aici în România, e deja foarte bine. Eu nu-mi cunosc cifrele de vânzare nici în România, dar nu cred să fie excesiv de mari. Aud acelaşi lucru: prezentaţi bine viaţa românească, a ţăranilor, cum faceţi acest lucru?, sau viaţa comunistă, sau simt ca şi cum aş fi de aici. Trebuie să spun un lucru, că eu am o voce în română, care este a traducătoarei şi e meritul ei, Mariana Bărbulescu din Iaşi.

Cătălin, ai debutat cu o carte despre copilărie, Vremea minunilor, am vorbit la începutul emisiunii despre copilărie. Despre ce carte ai spune că este cartea copilăriei tale? Dintre toate cele lăsate în apartament în Timişoara.

Noi, adulţii, crescând şi uitând să fim copii, considerăm că nu ne mai interesează literatura de copii şi de tineret, sunt alte texte mai evoluate, mai cizelate. Eu cred că în literatura mea se găsesc în cod acei eroi ai copilăriei mele. Deseori spun publicului râzând că există două motive pentru care am devenit scriitor – unul e minciuna, cum zicea Fellini, „sunt un mare mincinos”, şi al doilea probabil că e adevărul. Minciuna este că am două nume literare, Dorian şi Cătălin, Dorian de la Portretul lui Dorian Gray, cartea engleză renumită, maică-mea a vrut să devin scriitor probabil dinainte de naşterea mea, ăsta era planul ei, iar după aceea Cătălin de la Eminescu. Motivul principal însă este că citeam în copilărie, în anii ’70 era Biblioteca pentru toţi, erau cărţile pentru copii, pentru adolescenţi. 

În cărţile mele se vede foarte mult Charles Dickens, în Londra anilor secolului al XIX-lea, New Yorkul din romanul meu Bărbatul care aduce fericirea este un fel de Londra a acelui secol, băiatul cu ziarele care vinde ziare şi trebuie să lupte cu existenţa la paisprezece ani este un fel de erou dickensian, dacă s-ar putea spune. Cărţile mele sunt şi aventuroase, deci îi văd pe Tom Sawer şi Huckleberry Finn; Jules Verne m-a hrănit, cu Căpitanul Nemo şi submarinul Nautilus care producea electricitate înainte să existe Edison; îl văd pe Karl May cu bizonii la vânătoare, cu sălbaticul-nobil Winnetou – asta a fost lumea mea, care m-a hrănit şi care a dus ca apoi în exil trecerea de la cititor la scriitor să nu o simt nici măcar ca o decizie, a fost foarte lină, o trecere fluidă de la una la alta.

Ca să rezum eu răspunsul tău, cartea copilăriei lui Cătălin Dorian Florescu este Biblioteca copilăriei lui.

Da, aşa este.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

O carte pe care cred că o cunoşti. Înainte de a scrie Vremea minunilor o citeam şi chiar m-a acompaniat. Este Cartea neliniştirii a lui Fernando Pessoa, care mi-a dat nişte frisoane puternice. Marele Pessoa a suferit o tragedie, pentru că el, cât a trăit, era puţin cunoscut prin câteva poezii. De-abia în anii ’80 i s-au găsit manuscrisele într-o ladă de lemn şi de atunci este unul dintre marii poeţi şi scriitori. Cartea neliniştirii cutremură, prin diferitele formulări miraculoase pe care le găseşte el, pentru poziţia lui de om de singurătate, pentru că personajul lui fictiv e un singuratic în Lisabona, şi prin poezia şi formulele extrem de adevărate, veridice pe care eu le găsesc aşa pentru că le pot compara cu mine, deci fiecare care citeşte într-un fel este acel om. 

Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt?

Multe cărţi din secolul al XIX-lea, când era acel realism care mă plictiseşte la un moment dat, chiar şi Tolstoi, Război şi pace, nu m-a prins deloc. E mult prea mult limbaj şi mult prea multă descriere şi mult prea puţină magie, mult prea puţin Fellini – hai să spunem. Deci sunt acele cărţi care sunt pline de cuvinte, dar care sunt mult mai puţin pline de poezie şi de miracole. 

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Doi am spus: Siegfried Lenz şi Edgar Hilsenrath, pentru mine cei mai mari de după Război, l-aş lua pe islandezul Jón Kalman Stefánsson.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Într-o carte în care desigur sunt un erou iubit şi adorat şi dorit de foarte multe femei, dar numai pentru o vreme, că după aceea probabil aş obosi. Dar să nu mă audă prietena mea!

Ce scriitor din istorie ai invita pentru o cină la tine la Zürich?

Pe Heinrich Boll. Nu face aceeaşi magie ca Siegfried Lenz sau ca Edgar Hilsenrath, dar cărţile lui, scrise după război, cu întoarcerea acasă, într-un acasă distrus, sunt aşa de pline de melancolie şi de frumuseţe, încât îmi pot închipui spiritul lui foarte uman, foarte cald şi foarte omenesc. Cu o asemenea persoană desigur aş vrea să cinez. Şi mai există unul, un neamţ cunoscut, sper, măcar printro carte să fie cunoscut, care este un foarte mare scriitor: Erich Maria Remarque. 

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Este un nume pe care nici măcar nu-l cunoşteam până acum trei-patru ani, Benjamin Clementine. Este un tânăr probabil la douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani, de culoare, londonez, plecat de acasă pentru că nu se înţelegea cu părinţii, a fost descoperit în metroul din Paris cântând şi a devenit un mare star în momentul de faţă. Eu sunt înfiorat tot timpul când vorbesc de el sau îl aud, are un talent enorm şi am mers până în Frankfurt să-l aud, șase ore cu maşina, şi invit pe oricine să asculte măcar micul concert de douăsprezece minute din cadrul seriei „Tiny Desk Concert”, unde se invită tot timpul cântăreţi, muzicieni, să cânte într-un colţ, cred că e o librărie din Wasingthon. Are trei melodii acolo. 

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Toate sunt legate, e greu de spus. Problema nedreptăţii, a sărăciei, e legată de problema ecologică, deci cred că pe aceasta legată de ecologie aş încerca să o soluţionez în primul rând. 

Cătălin, pentru ultima întrebare, care de fiecare dată e specială, în funcţie de invitat, ştiu că la un moment dat erau nişte planuri pentru ca Maseurul orb să fie ecranizat, aşa că te-aş întreba: ce rol pasager ţi-ar plăcea să interpretezi în ecranizarea cărui roman al tu?

Personajele din romanele mele sunt odioase, deci e greu de spus. Mi-ar plăcea să trăiesc în New Yorkul trepidant de la 1900 pe care-l descriu, ştiind însă că era o viaţă de risc total, pentru că în ghetoul emigranţilor te luptai în fiecare secundă cu existenţa, în care nu erai sigur pe nimic. 

[noiembrie 2019]