Bogdan-Alexandru STĂNESCU

„E normal să fii indecis în privinţa propriei literaturi”

Marius CHIVU: Bogdan, luna asta fac douăzeci de ani de când scriu cronică literară săptămânală şi voiam să te întreb şi pe tine ce palmares ai, când ai început să scrii şi unde ai început, tot la Adevărul literar şi artistic?

Bogdan-Alexandru STĂNESCU: Tot douăzeci de ani fac şi eu, dacă n-am făcut deja. Am început la Ziarul de Duminică, o rubrică care se numea „Portretul artistului la tinereţe”, unde prezentam poeţi din generaţia noastră, generaţia 2000, care nu era încă generaţia 2000, dar apăreau volume unul şi unul. După care am început să fac corectură la Luceafărul, şi acolo am luat rubrica serioasă de cronică literară. Abia apoi a venit Adevărul literar.

Eu te ştiu, cred că văzusem ceva şi în Ziarul Financiar, dar în Adevărul a prins cumva contur vocea ta de critic. Cum te-ai trezit în ipostaza de editor de carte? Ce fel de provocări au fost?, dacă ţi-a plăcut sau n-ai avut de ales.

Cred că n-am avut de ales. Aici m-a adus viaţa. Eram într-o perioadă în care ţineam cronică în Adevărul, în Luceafărul, în Ziarul de Duminică, eram producător executiv sau nu ştiu, ceva executiv, la emisiunea lui Cristi Tabără, Parte de carte, eram editor junior la Ziarul de Duminică, toate astea în acelaşi timp. Atunci mi-a spus un prieten că s-a eliberat un post de redactor-şef la editura Polirom. Efectiv am aruncat undiţa în apă, adică nu credeam nici într-o mie de ani că o să fiu eu ales acolo, pe postul lăsat liber – culmea! – de Dan Croitoru, care apoi s-a întors la Polirom şi acum e director editorial. El a rămas în locul meu, deci se pare că facem schimb de locuri pe unde ne prindem. 

Şi cu ce ai început?

Am început cu munca de redactor-şef, adică de bucătar al editurii, al redacţiei de la Polirom Bucureşti, sub Denisa Comănescu, care era director editorial, dar nu foarte mult timp, a durat două luni treaba asta. Denisa a plecat la Humanitas şi am rămas într-un soi de interimat două luni, după care Silviu Lupescu mi-a zis: încearcă să faci şi jobul ăsta de director editorial. 

Şi cum a fost?

Greu. În primul rând a fost neaşteptat, pentru că nu mă obişnuisem încă cu postul de redactor-şef, abia începeam să-l înţeleg, vag, când m-am trezit teleportat în cel de director editorial. Cred că a urmat un an de vizite ale lui Silviu Lupescu la Bucureşti, săptămânal, în care mă învăţa ce am de făcut, până când am înţeles cât de grav e postul ăsta.

Ştii câte cărţi ai pus pe piaţă de când ai început treaba asta la Polirom şi până când ai plecat?

În jur de o mie două sute de titluri, în paisprezece ani. A fost un an în care am scos o sută de titluri în biblioteca Polirom. Ţin minte anul ăla pentru că eram livizi în decembrie, toţi, toată redacţia.

Ce s-a întâmplat? Ce a fost pe voi?

Intraserăm într-un ritm care mergea foarte bine, era foarte susţinut, eram o echipă foarte rodată şi era un an foarte bun pentru piaţa editorială, mă refer la anul dinaintea crizei, adică 2008. Era anul în care piaţa de carte explodase, erau nişte licitaţii nemaipomenite pentru fiecare titlu, se cumpăra foarte mult şi crescuse şi ritmul de publicare foarte tare. Un fel de nevroză editorială în care ne-am ambalat şi noi.

Deci e reală relaţia dintre economie şi citit? Cu cât românii câştigă mai bine, cu atât citesc mai mult?

Cred că e reală legătura să ocupe spaţiu, să ocupe piaţa. Să ocupe cât mai mult din librării. Librăriile reprezintă un spaţiu absolut limitat pe piaţa de carte din România şi ştim că este şi cel mai fragil membru al lanţului trofic. Aşa că, în momentul în care ocupi foarte mult din spaţiul din librării, îţi asiguri un fel de poziţie de forţă. Şi atunci, Poliromul a avut această poziţie de forţă.

Mai e valabil acum, când s-a împărţit comerţul între livrările fizice şi cele online?

Ce pot să spun este că librăriile online au preluat poziţia de forţă de la celelalte. Ceea ce nu e neapărat foarte bine, pentru că sperăm cu toţii că vom reveni la normalitate şi am vrea ca aceste librării fizice să nu fie atât de lovite pe cât se întâmplă acum.

Au şi parte de vreun sprijin din partea autorităţilor? A ministerului?

Sincer să fiu, nimeni n-are parte de vreun sprijin. Nici editurile nu au parte de vreun sprijin, dar, într-adevăr, librăriile sunt legătura dintre publicul cititor şi editură. Pe acolo circulă marfa, pe acolo vin banii. În momentul în care librăria e lovită, ceva se întâmplă şi se propagă în toate aceste inele ale lanţului.

Poţi să ne spui care a fost cea mai dificilă tranzacţie sau încercare de cumpărare a drepturilor unei cărţi pe care ai dus-o în aceşti paisprezece ani la Polirom?

A fost licitaţia cu editura Trei, pentru drepturi asupra lui Henry Miller, a fost o licitaţie acerbă pe care am câştigat-o la Polirom, apoi o luptă atroce pentru Albert Camus, cu doi ani înainte de a pleca de la Polirom. Cam toate seriile mari de autori au însemnat o luptă şi investiţii foarte mari, pentru că era vorba de foarte multe titluri care veneau la pachet şi cu o greutate simbolică, şi cu una financiară foarte mare.

Autori clasici şi morţi, dar v-aţi zbătut şi pentru autori în viaţă?

Da, în general da. Mai ales în anii care au precedat crizei din 2009–2010, când am spus că erau licitaţii la orice titlu pe care ţi-l doreai, când toată lumea urmărea premiile internaţionale. Era bătaie nu doar pentru eventualul câştigător, ci pentru toată lista scurtă, câteodată chiar pentru lista lungă, pentru că de multe ori surprizele de acolo ies. Cred că aşa e şi acum, nu neapărat câştigătorul e cel mai bun.

Surprize la ce? La cum reacţionează cititorii?

Surpriză de piaţă, de vânzare, şi surpriză de capital simbolic, în care foarte mulţi cititori români spun: „e o carte extraordinară, iar aia care a câştigat m-a lăsat rece”. 

Chiar voiam să te întreb: în ce măsură vinde un premiu în România? Ştiu că pe anumite pieţe de carte nu toate premiile sunt atât de importante, publicul nu e atât de atent la ele. Cum e la noi? E o ierarhie a premiilor în importanţă?

În primul rând este Premiul Nobel pentru Literatură, după care e un spaţiu foarte mare gol şi acolo cred că sunt la egalitate Booker, Goncourt, Pulitzer și alte premii. În afară de faptul că-ţi aduc un capital simbolic, e ceva cu care te poţi mândri, nu vin după ele cu o masă critică de cititori care să spună: dacă a luat National Book Award, trebuie să fie ceva foarte bun, mi-am cumpărat-o. Nu, în niciun caz.

Tu ai un premiu favorit?

A fost Booker-ul până acum câţiva ani, dar nu mai e. Cred că mai curând Goncourt-ul mă atrage acum decât Booker-ul. A devenit un premiu mai onest.

Ca să încheiem capitolul ăsta cu paisprezece ani la Polirom, de care titlu, serie sau autor poţi să spui că eşti cel mai mândru?

Sunt mândru de marile eşecuri, de cărţile care n-au vândut şi pentru care mam luptat şi cu propria editură, şi cu publicul. Am făcut tot ce era posibil şi nu s-a întâmplat nimic.

În colecţia ta sunt nişte autori care au migrat de la o editură la alta sau autori care au ajuns să fie publicaţi la patru, cinci, chiar şase edituri. Care e povestea autorilor pe care-i vezi publicaţi la atât de multe edituri?

Nu există o consecvenţă din partea editurii care achiziţionează prima oară drepturile. Cred că se încearcă cu un titlu, hai cu două, după care e abandonat, pentru că nu are acel mare succes.

Şi o altă editură îşi încearcă norocul?

O altă editură încearcă, dar la fel de timid. Vorbim de autori care, cum ai spus, sunt publicaţi la şase edituri. Cred că altceva e când îi acorzi toată încrederea în patru-cinci titluri şi încerci cu ele, le publici şi oferi un semnal. Dacă eu am investit ca editor bani şi multe alte resurse în acel autor, înseamnă că merită. Mai uită-te o dată la el, poate e ceva acolo.

Deci e mai vizibil un autor la o singură editură decât un autor în mai multe locuri.

Eu aşa zic şi aşa se explică şi politica unor agenţii serioase de copyright, de drepturi, care nu dau decât pachete serioase dintr-un autor. Adică nu-ţi dau un titlu. De multe ori sunt autori care au un titlu vizibil şi restul mai puţin vizibile comercial. Editorii încearcă, bineînţeles, să ia doar acel titlu. Şi sunt agenţii care spun: Nu! Iei ăla, iei patru. E vorba de un mare autor, nu încerci cu un titlu, nu faci aşa ceva, e semn de lipsă de respect.

Care e proporţia gustului tău personal atunci când gândeşti o colecţie pe termen lung? Îţi permiţi să iei şi cărţi care nu-ţi plac?

Da, dar atunci când sunt sigur că vor plăcea altcuiva, când ştiu că se adresează unui anumit segment de public. Nu că dacă nu-mi plac mie înseamnă că nu vor avea succes.

Dar unde tragi linia? Că sunt mulţi autori comerciali care în mod cert s-ar vinde în colecţie. Cât de departe mergi cu permisivitatea asta?

Depinde de colecţie. Dacă ţi-ai spus de la început că e vorba de o colecţie literară, nu-ţi permiţi să cobori foarte mult ştacheta, pentru că te faci de râs. Te discreditezi singur. Deci nu foarte mult, ăsta e răspunsul.

Ce nu se vede din afară la meseria asta? Îmi amintesc că ai avut o postare la un moment dat, în care încercai să arăţi toată munca aia şi toată echipa destul de numeroasă din spatele unei cărţi. Spun asta pentru că una dintre mantrele legate de prejudecăţile cititorilor de carte de la noi e că sunt scumpe cărţile. 

Nu se vede mai nimic din spatele cărţii. Se vede produsul final. Nu se vede punctul de la care am început discuţia, şi anume lupta pentru achiziţionarea ei, nu se văd munca de traducere, munca de redactare, munca de corectură, munca redactorului-şef, care-i dă ultima lectură, munca graficianului, munca de promovare. Toate astea sunt munci depuse de departamente separate, munca echipei de marketing, care încearcă să scoată în evidenţă cartea în librărie sau printre alte produse ale editurii respective şi ale celorlalte edituri. Nu se vede munca de echipă, iar când te prezinţi cu produsul în mână, pare ceva foarte lejer: am scos această carte. În general, editurile sunt întrebate, pe merit: de ce nu scoateţi mai repede nu ştiu ce carte? Pentru că e o traducere foarte dificilă, nu poţi să stai cu pistolul la tâmpla traducătorului, după care trebuie citită, răscitită, corectată şi aşa mai departe.

Să trecem la această colecţie pe care o construieşti de la zero, Anansi, ai mai dat interviuri, ai mai vorbit despre ea, să însumăm toate ideile pe care le-ai răspândit pe ici, pe colo. Care e conceptul, cum ai gândit-o? E o colecţie parcă mult mai amplă decât ce făceai la Polirom, cum ai dezvoltat o imagine atât de amplă a unei colecţii?

În 2019 am avut două luni de şomaj tehnic, noiembrie şi decembrie, în care mi-am pus pe hârtie, am încercat să schiţez o colecţie care se apropia de ideal în viziunea mea, absolut o joacă. Şi aşa arăta ea. Am gândit o colecţie care trebuie să fie foarte vioaie şi foarte transgresivă, care să sară graniţele, o colecţie în care să apară şi destui autori din spaţiile care înconjoară România, pentru că aici se simte cea mai mare lipsă, o colecţie în care să apară autori care n-au mai fost reeditaţi de douăzeci de ani de exemplu, şi pe care eu îi văd pe piaţă, adică simt că ar trebui să fie citiţi, nu uitaţi undeva prin anticariat sau nici măcar în anticariat. Iarăşi, o colecţie în care să apară eseul literar, care ştii că la noi e destul de firav reprezentat.

Şi în traducere, şi în original.

Şi în traducere, şi în original. Nu prea avem eseişti români care să iasă din spaţiul universitar sau al editurilor universitare, nu se traduce eseistică la noi, pentru că nu se vinde, deşi simt că lucrurile au început să se schimbe. Mă uitam acum în librărie la o colecţie a editurii Velant, care e foarte bine pusă pe picioare, de eseu. Memorialistica am dorit-o iarăşi să aibă legătură cu spaţiul literar, de aia am început cu Ahmet Altan, un scriitor turc întemniţat care scoate aceste eseuri memorialistice din închisoare. Toate astea au născut o colecţie. Acum, legat de autorii români, trebuie să spun că Ruxandra Novac este o excepţie. Ea nu a făcut parte din planul acela de noiembrie-decembrie, ea a apărut imediat după, prin ianuarie-februarie, când deja era schiţată colecţia şi am zis că nu putem rata aşa ceva.

Fac un pic un salt. Îmi amintesc că am citit recent un dialog foarte fain între Martin Amis şi Salman Rushdie, în care ei se plângeau că ficţiunea literară nu mai are succesul comercial pe care-l avea în anii ’70, când cărţi mari, greoaie, digresive, statice, puteau să se vândă şi să rămână în topul vânzărilor ani în şir. Şi dădeau exemple romanele lui Philip Roth, Vonnegut, Saul Bellow şi spuneau că s-a schimbat foarte mult felul în care scriitorii ajung să livreze literatură în funcţie de profilul publicului, că trebuie să fie mai dinamice – şi aici ajung unde voiam să punctez, că scriitorii acum nu mai merg pe sugestie, pe aluzie, pe şicanări, ei trebuie să fie declarativi, să fie foarte limpede despre ce scriu, despre cine scriu, ce au de spus şi că s-a schimbat chiar profilul literaturii, care este mult mai manifest decât a fost vreodată.

Ei ştiu foarte bine ce spun, pentru că au aceeaşi agendă. Cred că schimbarea asta nu a pornit de la public, ci din interiorul industriei, şi anume din transformarea industriei în industrie, de fapt, din stilul în care se fac afacerile la târgurile mari de carte, în Frankfurt sau la Londra, în care o carte care nu poate fi rezumată în cel mult două minute nu va fi vândută. O carte este despre – e destul de greu să vorbeşti despre un roman de Saul Bellow, în care să spui că este despre ceva.

Dar n-are nimeni pretenţia că acoperi tot subiectul în două fraze.

E vorba de rezumat, un rezumat care trebuie să atragă atenţia cumpărătorului, să-i demonstreze că e potrivit pentru piaţa lui şi să-i demonstreze că el va şi vinde îngrozitor de bine. E destul de greu să demonstrezi aşa ceva în legătură cu un roman mai puţin comercial, cred. Şi da, într-adevăr, de aici a venit şi adaptarea literaturii la aceste cerinţe.

Cum rezumi Eu, Claudius, Împărat?

Cărțile de felul ăsta sunt greu de rezumat, în mod categoric se pierde mult, se pierde 80% din carte într-un rezumat, şi încerci s-o faci cât mai atractivă şi te supui pieţei. Asta e tragedia, sau poate nu tragedie, ci doar dramă. Dar afacerea mea a fost de la început că vrem să facem o colecţie literară şi n-am întâmpinat nici măcar o încruntătură. Cei trei editori au fost de acord, au îmbrăţişat ideea asta de a face o colecţie hiper-literară şi foarte snoabă.

Ai o presiune anume pe care ţi-o pui tu sau ţi-o pune editorul cu colecţia asta? Unde vrei să baţi, de fapt, cu ea?

Vreau să ajungă în cel puţin un an în Top 3 colecţii de ficţiune străină în România. Asta e o presiune pe care mi-am pus-o singur. A doua presiune e inerentă în orice editură. Bineînţeles că dacă n-o să vândă absolut deloc, la un moment dat o să apară nişte întrebări în legătură cu mine, în primul rând.

E în avantajul tău că eşti şi scriitor? Ca editor.

Nu, am mai spus treaba asta. Nu, pentru că vine cu o doză de umilinţă la pachet. De exemplu, când mai şi redactezi, cum trebuie să facă un director editorial, pentru că nu sunt destui oameni pe piaţă şi sunt din ce în ce mai puţini oameni buni pe piaţă în meseria asta, şi-l redactezi pe Graves, nu-ţi mai vine să scrii seara, când ajungi acasă. Orice ai face, eşti foarte jos. Sau cel puţin aşa te simţi. Stai la masă cu Saul Bellow toată ziua şi după aia te duci acasă să scrii? Nu!

Bine, dar când redactezi la Saul Bellow, tu însuţi fiind scriitor, totuşi mi-e greu să-mi imaginez că în capul tău ţinta ta e nivelul lui. Îţi pui problema aşa când scrii?

Nu, nu-mi pun problema concurenţei, dar e ceva organic. Adică nu mai poţi să scrii, intervine un blocaj foarte nasol pentru un om care ar trebui să scrie. De exemplu, acum sunt în faza de redactare a propriului roman şi îmi vine să dau cu el de pământ.

Cum împaci lucrurile astea? Tu faci foarte multe lucruri, te invidiez pentru forţa de muncă şi energia pe care o ai. Faci o colecţie de genul ăsta, traduci tu însuţi, scrii, mai şi recenzezi cărţi. Cum îţi împarţi ziua? Te trezeşti de dimineaţă şi zici: astăzi voi fi traducător, azi voi fi scriitor, le faci pe toate în paralel, succesiv?

Nu-mi permit să le fac în paralel, le fac pe ore. Îmi împart ziua în fragmente. Cam până la șase seara sunt editor. După aia pot fi şi traducător, dacă mai am putere, mai sunt şi scriitor.

Mă întorc la Martin Amis, un autor care ţi-e foarte drag şi de asta l-ai luat şi după tine de la Polirom, şi mie-mi place foarte mult, un autor care pare să-şi fi ieşit cumva din mână, se tot vorbeşte de ce Martin Amis s-a pierdut pe drum, am văzut că şi în recenziile la noua lui carte se discută în termenii ăştia. Cineva a scris un eseu pe care tu de fapt l-ai share-uit pe Facebook despre cine este adevăratul tată literar al lui Martin Amis.

Asta era ipoteza. Nu sunt de acord cu ea, dar mi-a plăcut titlul. Adică era un titlu de cancan şi mulţi au muşcat momeala, pentru că erau emoticoane cu ochi mari, dezvăluia practic paternitatea.

E Kinsgley?

Nu e Kingsley, se pare că era Saul Bellow. 

Azi e Ziua Internaţională a Tatălui. Care e tatăl tău literar? Trebuie să avem un tată? De ce nu o mamă literară?

Eu nu am mamă literară. Dar am mai mulţi taţi şi am tot vorbit de ei, am vorbit şi de Saul Bellow, Martin Amis, Philip Roth, Rushdie, pe acolo. Și apoi generaţia mai tânără, britanică, Julian Barnes, Hitchens pentru limpezimea şi virulenţa gândirii. Fac mai puţină priză cu cei mai tineri, fiindcă am crescut cu ăştia. Era o fază într-un roman când ţi se deschide creştetul capului şi simţi o undă care vine din cer – aşa am păţit eu când am citit Banii lui Amis prima oară. Când aud că Amis şi-a ieşit din mână, eu sunt puţin pe alături, fiindcă nu înţeleg cum şi-a ieşit din mână. Tocmai am terminat de citit Zona de interes, care apare pe final de noiembrie şi în România, şi mi se pare un roman genial. 

Poate şi în contextul în care s-a schimbat literatura, felul de a face literatură de care ziceam, paradigma, tranzacţia între gustul publicului, ce doreşte şi ce fac scriitorii. Acum ai văzut că şi în dialogul cu Rushdie, amândoi spun că nu mai scriu cum scriau şi au teoria aia foarte faină, că orice scriitor publicat are o formă de geniu, are o fărâmă de geniu, şi că pe măsură ce îmbătrâneşti, geniul ăla se risipeşte. rămâi doar cu meşteşugul pe care l-ai stăpânit şi cu el începi să-ţi duci literatura mai departe. Rushdie îl susţine: da, eu oricum nu mai am geniu de la primele cărţi. Amis zice: dacă n-ai scris ceva până la patruzeci de ani, eşti terminat. Câţi ani ai?

Patruzeci și unu! Asta e. Da, cred că s-a schimbat faţa literaturii, s-a schimbat faţa receptării literaturii, s-a schimbat industria premiilor literare, care degeaba se spune că sunt fair, favorizează un anumit tip de literatură acum şi poate că nu mai e loc pentru ei. Dar, repet, când am citit penultimul roman al lui Martin Amis, am zis: da, asta e literatură! E atât de caustic şi atât de curajos, inconştient de curajos, construieşte o poveste de dragoste între doi nazişti într-un lagăr de exterminare, o poveste superbă de dragoste, pe fundalul exterminării. Şi o face absolut credibilă, romantică şi cu tot ce trebuie.

Trecem la marile vedete din ultimul deceniu literar, la Elena Ferrante, pe care o ai în colecţie, şi la Knausgård. Ţi se pare că sunt scriitori care greşesc sau vor, îşi permit să greşească? În orice fel am pune problema greşelii.

Knausgård în mod cert greşeşte! Şi vorbesc ca editor al lui Knausgård. Da, el greşeşte, uman. Acum, vii din partea cealaltă şi spui: nu, e literatură, nu există greşeală aici, este fâşia lui de viaţă pe care o redă el aşa cum o vede şi o trece prin filtrul ficţiunii. Deci nu este greşeală.

Dar mai poţi convinge cu teoria asta? După cum vezi, e o linie foarte fragilă între viaţa, convingerile şi comportamentul omului şi arta care iese din mâna lui. Primele pot să compromită opera.

Acum Knausgård e o vedetă internaţională şi eu rămân la bucuria pe care am simţit-o când am citit cel puţin primele trei-patru volume din Lupta mea, ba chiar şi cel de-al şaselea volum. Mi-am propus şi am rezistat şi în timpul eseului despre Hitler, pentru că era practic miezul întregii lupte pus la final. Da, cred că se poate. Şi Elena Ferrante greşeşte, are un stil atât de aspru şi de multe ori ca din topor, dar pusă în contextul romanului, întotdeauna se încheagă cumva. Şi uite, greşeşte abordând aceeaşi temă în toate romanele. La un moment dat, un scriitor care vânează, care împuşcă eul, ar spune: nu, trebuie să variez, hai să schimbăm ceva, de-acum o să vorbesc despre o familie gay, n-o să mai am prietenia dintre fetiţe şi divorţul şi aşa mai departe. Nu, ea merge pe aceeaşi temă şi o adânceşte şi poate să vină cu ceva nou. Chiar după tetralogie, vine cu ceva nou, abordând fix aceeaşi temă.

Dacă treci printr-o serie de romane gândite aşa, ca ale lui Knausgård, simţi că sunt schimbări în autor? Când ai citit Anotimpurile, de pildă, ţi s-a părut că e altfel decât în Lupta mea?

Da, dar mi s-a părut că e programatic altfel. Mi s-a părut că s-a eliberat. După ce a terminat Lupta mea, a zis: OK, acum le am pe toate, pot să fac literatură, ceva de genul ăsta. Deşi romanele de dinainte de Lupta mea sunt foarte literare şi foarte frumoase, Lupta mea e o bornă care-i desparte cred şi viaţa, şi opera, în două.

Ţi se pare că a adus la alt nivel predispoziţia asta de confesiune? Trăim într-o eră în care vulnerabilitatea e încurajată să fie exprimată. Explozia de „mémoire”, cu tot felul de oameni care au avut pierderi, au trecut prin încercări dificile, depresii, scrii cărţi despre experienţa asta, despre vulnerabilitate, eul pare mai puternic acum în formula literară decât te-ai fi aşteptat la un moment dat.

E ca acea menţiune, că se „inspiră după fapte reale”, şi atunci te uiţi mai cu atenţie la filmul ăla, pentru că e inspirat din fapte reale. Tocmai de aia mi se pare foarte curajoasă Ferrante, care refuză să spună cine este, pentru că acolo ai pur şi simplu de-a face cu un construct literar, constructul Ferrante, care publică produsul Ferrante, dar ea nu există. Într-o lume în care ne batem cu pumnul în piept şi vorbim numai despre noi, şi spunem „eu, eu, eu”, dacă scrolezi pe Facebook două ore, o să vezi „eu” de atâtea ori, încât o iei razna, înnebuneşti, îţi pierzi propriul eu. Să vii şi să ajungi un autor extrem de citit, de cumpărat şi de iubit, şi să refuzi să ieşi să culegi toate acestea e un act de mare curaj. 

Îşi protejează literatura sau biografia?

Cred că literatura. Asta spune în interviuri şi în eseuri, că îşi protejează literatura, o pune în faţa cititorului, atât, este doar produsul literar.

De ce ai publicat-o pe Linda Boström? 

Pentru că citisem cartea asta tradusă în limba engleză, Bine ai venit în America!, şi mi-a plăcut foarte mult. O citisem prin 2019 şi, pe lângă faptul că mia plăcut cartea, mi s-a părut foarte mişto să vezi cum e versiunea ei, să o arăţi şi pe Linda care se povesteşte. Pentru că tot o vezi pe Linda în Lupta mea. Hai s-o ascultăm şi pe Linda. Iar confesiunea ei va deveni şi mai adâncă în Copil de octombrie, în următoarea ei carte în care povesteşte depresia prin care a trecut după ce s-a despărţit de Knausgård. Dar nu-l aminteşte, ea alege o cale mai demnă într-un fel. E poetă, era un nume onorabil în Suedia. Probabil că ar fi ajutat-o, dar întotdeauna a zis: nu vreau să mă identific cu bipolaritatea şi cu Knausgård. Cele două necazuri ale ei.

Dintre autorii pe care-i aduci pentru prima dată în limba română, care sunt pariurile tale majore? Care îţi este cel mai aproape de gust?

De gust ar fi Altan, c-am mai vorbit de el, un scriitor turc netradus la noi până acum, urmează să-i apară Cvartetul Otoman, patru romane publicate înainte de aceste memorii, şi începem cu un volum de memorii, pentru că e foarte actual, e o carte care spune multe despre ce se întâmplă în Turcia, alături de noi, acum, şi un pericol care ne paşte. În al doilea rând Ben Lerner, Şcoala din Topeka. Ben Lerner e un caz absolut special, eu am fost uimit când am început achiziţiile să văd că nimeni nu-l cumpărase. Mi s-a părut ceva de domeniul SF. E un scriitor gigantic, iar Şcoala din Topeka e o carte pe care o recomand cu toată căldura.

Gândeşte-te că dacă punem pe o foaie toate premiile pe care noi le urmărim, Booker, Pulitzer, National Book Award, ai din start, măcar pe lista lungă, un număr suficient de cărţi cât să-ţi acopere numai de citit în original un an de zile. Oricum scapă, n-au cum să ajungă toate şi să ai o imagine relevantă a ceea ce se scrie în momentul ăsta măcar la vârf în străinătate. Asta mi se pare, să faci o colecţie de traduceri în limba română, îngrozitor, pentru că ai cărţi pe bandă rulantă.

Da, dar nici nu rămâi în pană de idei. Asta este partea bună. De exemplu, Ben Lerner era un autor care era menţionat peste tot, adică nu era doar finalist şi nominalizat. Apărea ca referinţă peste tot, ca noua vedetă a literaturii americane, poet foarte bun, eseist foarte bun şi mai nou prozator – deşi e la al treilea roman. Romanul ăsta are şi o miză foarte adâncă, şi anume încearcă să facă un fel de arheologie a masculinităţii toxice albe din zilele noastre. Mai profund liberal, democrat, trebuie s-o spunem şi pe asta.

Ce ne mai propui, dintre „necunoscuţii” colecţiei tale?

Acum nu ştiu cât de cunoscută este Slavenka Drakulić, pentru mine a fost o surpriză. Ea avea o carte publicată, o traducere la Curtea Veche cred, N-ar face rău nici unei muşte, dar nimeni nu se atinsese de această serie care oferă versiunea ei, iarăşi, e vorba aici de versiunea Dorei Maar, cea care a împărţit viaţa cu Picasso ani buni. Nu pot să spun că e un roman pur şi simplu feminist, bate mult mai departe, e un roman care analizează toată epoca, care analizează gruparea suprarealistă, apar aici personaje care ne aduc aminte de facultate, de colecţia Studii de la Univers, dar sunt oameni în carne şi oase, fiind personaje de hârtie în acelaşi timp.

Apropo de Slavenka şi de ce spuneai că vrei să te învârţi un pic şi în zona vecinilor, din care am tradus foarte puţin, în ultimii ani la Polirom au apărut multe cărţi din zona africană, asiatică, te orientezi şi acolo sau rămâi în Balcani?

Eu vreau să mă orientez peste tot. Mai mult de treizeci-patruzeci de titluri pe an nu vom putea scoate, fiindcă e omeneşte imposibil, dar vreau să ating nişte puncte, să fie acolo, să fie prezenţi. De exemplu, la anul o să apară cel mai recent roman al bulgarului Gheorghi Gospodinov, o să continuăm cu Slavenka Drakulić. 

Gheorghi Gospodinov nu e tradus până acum.

Ba da, a fost tradus la editura Cartier cu Un roman natural. Continuăm cu Slavenka, urmează un autor bosniac foarte bun, o să ne orientăm şi către piaţa din Rusia, dar încet-încet, autor după autor.

Şi cu românii? Ce planuri ai?

De români nu mă ocup eu. Repet, Ruxandra Novac a fost un caz special, a deschis seria de poezie, care va continua cu toată poezia lui Louise Glück la anul. E un proiect atât de proaspăt, încât n-am ajuns la traducător.

Ziceai mai devreme că scrii un roman. De ce? Te întreb pentru că vorbeam la un moment dat de o anume dezamăgire, lipsă de entuziasm, de motivaţie de a scrie la noi literatură, nu ştiu care e cuvântul potrivit. Poate dezvolţi un pic ideea asta pe care şi eu o am, sunt un pic indecis cu privire la literatura mea.

Da, şi cred că e normal să fii indecis în privinţa propriei literaturi, pentru că, dacă nu eşti aşa, înseamnă că o faci în mod automat şi ai nişte ambiţii care nu-şi mai găsesc locul la peste patruzeci de ani. Adică, în momentul în care realizezi că alergi singur pe culoarul tău şi că de fapt nu e nimeni în jur, totul e să-ţi baţi propriul record de viteză şi de stil de alergat, eşti deja câştigat. Scriu pentru că nu pot să nu scriu acum. Am încercat, dar nu pot.

Ai o presiune legată de vârstă? Simţi că se schimbă nişte lucruri şi vrei să schimbi înainte să înceapă ceva sau vrei să schimbi până la ceva? Apropo şi de ce spunea Amis.

Le am, pentru că eu sunt late bloomer, adică am debutat şi foarte târziu, eu sunt în faza adolescentină încă cu literatura şi învăţ. Scrisul e învăţare deocamdată şi mă simt la început. N-am nicio presiune deocamdată.

Deci mai dai un prototip.

Mai dau un prototip. Intervin tot felul de schimbări de genul acum eşti tânăr, şi după aia, când te ridici, zici „hopa-aşa”. Astea apar, te mai dor şalele, nu mai poţi să stai două ore la birou să scrii, te ridici după o oră. Dar cred că vine treaba asta şi cu un soi de plus-calitate.

Ne apropiem de final, m-am gândit să-ţi pun întrebările unui chestionar alternativ, pentru că tu ai fost o dată acum nişte ani la „All you can read”, şi sunt alte întrebări legate de cărţi. Poate amesteci şi ce ai publicat tu, şi ce vrei să publici în răspunsurile astea, adică cumva să ne învârtim şi în jurul colecţiei pe care o faci. Cartea momentului?

Şcoala din Topeka, a lui Ben Lerner.

Cartea clasică cea mai recitită?

Eu, Claudius, Împărat, de Robert Graves. Am citit-o de cinci ori.

Cea mai dezamăgitoare carte a unui autor iubit?

Cred că romanul shakespearian al lui Ian McEwan, Coajă de nucă. 

Cea mai bună adaptare sau cea mai subevaluată adaptare cinematografică a unui roman?

Sfârşitul unei iubiri, a lui Graham Greene, cea mai bună. Mie mi se pare o ecranizare foarte mişto. 

Le-ai văzut pe astea, ultimele, după Philip Roth?

Am încercat şi păreau foarte bine făcute toate, dar ceva lipsea de acolo. Nu era el, eu altfel îl vedeam pe Philip Roth, altfel vedeam personajele, deşi, repet, păreau nişte ecranizări foarte bine făcute. De exemplu, la Complotul împotriva Americii am rezistat vreo două-trei episoade şi nu că mi-a fost greu, simţeam că-mi aştern ceva peste nişte forme mentale. Ceea ce nu-mi doream. 

Ce carte recentă ai fi vrut să o vezi adaptată pentru cinema? Sau din colecţia ta, ce crezi că ar merge adaptat?

Zic eu ce se adaptează: Ferrante. Sunt multe cărţi greu de adaptat, deşi, stând şi uitându-mă la ele, parcă pe toate le-aş vedea adaptate. Cred că Mark Haddon, Marsuinul, este cea mai neadaptabilă, cea mai nebună carte de aici.

Ce carte ai trimite într-o capsulă spaţială după ce omenirea va dispărea?

Eu, Claudius, Împărat. (Râde)

În ce carte non-realistă ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme? Poate să fie SF, distopie, un mémoire.

Sincer să fiu, de când am citit Jurnalul unui librar, de Shaun Bythell, mi-am tot dorit să ajung acolo. Ai zis non-realiste, este un mémoire, totul e real, totul e adevărat aici, dar m-a făcut să vreau să ajung în Scoţia, în librăria lui.

Cu ce scriitor din istorie ai pleca într-o călătorie?

Trebuie să fie un băiat bun. Sunt mulţi scriitori pe care-i admir, dar dacă pleci în călătorie, te izbeşti de chestii practice.

În fanteziile tale, ce superputere ai?

Sunt un mare scriitor român.

martie 2021