„N-am jucat niciodată după regulile jocului“

Interviu cu Andrei Crăciun

Marius CHIVU: Andrei, deschid cartea ta și pe prima clapetă citesc așa: Andrei Crăciun are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. Vrei să ajungi să scrii o nouă Iliadă sau ce se întâmplă?

Andrei CRĂCIUN: Nu s-a întâmplat nimic, dar sunt un spirit enciclopedic șimi place să consider că viața e suficient de scurtă încât să nu reușești să aprofundezi cu adevărat nimic. Ca atare, încerc să știu câte ceva din cât mai multe lucruri.

Și știi?

Am mai învățat. M-au ajutat Dumnezeu și Măicuța Domnului și am mai pus mâna pe câte o carte, am mai citit. Da, am făcut ceva școală și intenționez să mai fac. Acum vreau să-mi schimb aria de interes, vreau să fac o tranziție spectaculoasă către științele exacte.

Cât de exacte?

Fizică, matematici, în zona aia.

Înainte de interviu, mi-ai spus: mă poți întreba orice, pe orice subiect. Așa polivalent ești?

Nu e chiar așa. Nu sunt așa polivalent ca o sală, dar în general sunt un om pasionat de cunoaștere, vreau să știu cât mai multe lucruri.

Ai moștenit asta de acasă?

Habar n-am. Părinții mei sunt profesori de matematică, dar am avut noroc să am o bibliotecă în casă și asta cred c-a contribuit destul de mult la formarea mea.

Și bănuiesc că nu erau doar culegeri de Gheba.

Erau și culegeri de matematică, dar le ocoleam. Dar era și literatură destul de multă, că taică-meu cumpăra în studenție câte un sac de cărți și erau haotice, nu erau ele foarte riguros organizate, dar găseai un Dostoievski, un Flaubert. L-am avut pe Turgheniev în casă, ceea ce e important.

Au fost dezamăgiți sau te-au susținut când ai ales să faci jurnalism, literatură, și nu științe exacte?

Nu cred că au fost nici dezamăgiți și nici altfel, pentru că am fost de foarte timpuriu un copil care și-a exprimat personalitatea suficient de puternic încât să nu încapă dialog. Am fost destul de autoritar cu părinții mei și cu punctele mele de vedere. Adică am mers pe un drum de la care nu prea m-am abătut. Asta fac dintotdeauna, scrisul, cu ziarele.

Cum te-au prins ziarele? Care e primul tău ziar citit?

Primul meu ziar citit probabil că este Scânteia, în 1989, în acel an știam deja să citesc, era înainte să intru la școală, am intrat în toamna lui ’89 la școală și exista un chioșc de ziare, unde evident se vindeau ziare. Și ce ziare se puteau vinde? Scânteia, Sportul. Țin minte c-am citit un ziar în fereastra magazinului de vândut ziare, nu cred că avea taică-meu pe acasă.

Nu mai știu cum am ajuns să și citesc, să răsfoiesc la un moment dat un ziar, și mi-a plăcut – aici s-ar putea ca memoria să fie nu chiar corectă – cu rubrica „Realități din lumea capitalului”. Asta știu cu siguranță. Era undeva la interior o rubrică destul de consistentă, nu știu cu ce frecvență apărea ea, dacă era zilnică sau nu, dar acolo erau înfierate realitățile din lumea capitalului, realități care erau drogurile, prostituția, șomajul.

Te-au fascinat?

Eram mic, nu știam ce să cred, dar mi-a plăcut că era o fereastră către o lume mult mai largă și, chiar dacă era atunci obtuză ideologic, era totuși o fereastră. Și după ’90 desigur, am început să citesc, deja cumpăra și taică-meu multe ziare, toată lumea cumpăra multe ziare, reviste.

Și eu am crescut cu presa din anii ’80, mai ales că-s puțin mai mare decât tine, dar cu ce fel de presă? Cu revistele Sportul ilustrat, Femeia, Lumea, almanahuri.

Almanahul cutare, revista Cinema, am avut și eu lucrurile astea acasă.

Almanahurile erau extraordinare pe vremea aia.

Da, almanahul e o specie de care mi-e dor.

Era o specie de presă scrisă enciclopedică, destinată poporului.

Sunt superbe lucrurile alea. Chiar și revista Flacăra era foarte bună. A fost foarte bună. Spun acum pentru că, după ce m-am făcut mai mare și am început să înțeleg, am studiat destul de mult la bibliotecă colecțiile acestor publicații. Chiar m-a interesat și am citit multă presă din anii ’70–’80. Și era faină.

Cu cărțile cum ai ajuns? Te-au ghidat ai tăi, ai descoperit singur?

Nu țin minte să mă fi ghidat în vreun fel cineva. Să-mi zică: ia, citește cartea asta că-i bună. Știu c-am citit, după ce am învățat să citesc destul de repede, o carte cam grea pentru nivelul ăla de înțelegere, prima mea carte citită a fost Robinson Crusoe. Îmi citea maică-mea, ca tuturor copiilor, cred, care au norocul ăsta, îmi spunea povești, eu le rețineam, le știam pe de rost și după aceea puteam încă de pe la trei ani și jumătate să pretind că știu să le citesc, dar nu știam să le citesc. Doar că știam exact și când să dau pagina, știam tot. Și făceam spectacolul ăsta în fața unor rude și prieteni de familie, nu știam să citesc, eram un impostor, dar le știam la punct și virgulă, cu tonalitate, cu tot. 

După ce am citit prima carte, nu mi-a zis nimeni: citește asta, ți-ar prinde bine să citești. Am citit la întâmplare, dar mi-a plăcut. Cred că ăsta a fost norocul meu. Mie chiar mi-a plăcut și-mi place în continuare, este cu siguranță lucrul pe care-l apreciez cel mai mult, să n-am nimic de făcut și să stau să citesc. Dacă am putea trăi din asta!

Când erai mic, erai genul de copil care învăța poezii pe de rost și era pus să le recite la petreceri și revelioane?

Nu. Știam poezii, dar nu eram neapărat pus să le recit, pentru că eram un copil destul de îndărătnic, după cum ți-am mai spus, ca un catâr și nu prea făceam decât ce voiam. Dacă aveam eu chef să dau un mic spectacol, puteam să-l dau, dar de cele mai multe ori nu aveam chef, pentru că încă din fragedă pruncie s-a manifestat la mine o mizantropie.

Ai păstrat-o?

Da, am păstrat-o, am dezvoltat-o și acum îi culeg roadele. Sunt destul de izolat de societate.

Roadele mizantropiei, ăsta ar fi un titlu de volum de versuri interesant.

Anatomia melancoliei, cam așa. Dar ăsta sunt.

De când faci presă?

Îmi place să spun că fac presă dintotdeauna. După ce ți-am povestit începuturile cu presa, la un moment dat am descoperit presa sportivă mai bine, gazetele de sport săptămânale pe vremea aia, erau foarte bune, și am învățat multe lucruri.

Care nu erau doar despre fotbal.

Care nu erau doar despre fotbal. Am învățat multe lucruri de acolo, adică o mare parte din călătoriile mele făcute la maturitate, și au fost, slavă Domnului, destule, se datorează acelui săptămânal de sport, care se numea Fotbal Plus, pe care-l citeam cu religiozitate și n-am pierdut niciun număr din el până la sfârșitul lui, cred c-aș fi murit dacă aș fi pierdut vreun număr. Eram și colecționar de ziare, adică aveam colecții și le am în continuare, și acolo citeam despre echipe din Armenia, din Kazahstan, din Portugalia, din Brazilia, de peste tot, și-mi plăcea. Dacă-mi spuneai un nume de localitate, știam să-ți spun un pic istoricul ei și întotdeauna mi-am dorit să ajung să văd acele locuri, acele stadioane, să cunosc oamenii ăștia. Cred că mi-am făcut un pic de cultură mai mare decât o cultură strictă a unor statistici și a unor rezultate. 

După ce am descoperit ziarele astea, am început să citesc multă presă, sunt în continuare un cititor de presă scrisă, umblu cu ziarul la mine. Cumpăr ziare în fiecare zi de pe la șapte ani, deci de mai bine de douăzeci și cinci de ani. Așa că, înainte să intru în presă – prima oară am intrat într-o redacție pe 1 decembrie 2005 –, eram deja de foarte mulți ani cititor și știam cam ce este un ziar, știam ce este un reportaj, ce este un interviu, știam să fac un șapou, pur și simplu am învățat gazetărie citind gazetărie.

Bănuiesc că descoperiseși scriitorii care făceau și gazetărie: Bogza, Cosașu și așa mai departe. 

Da, citeam și Academia Cațavencu, unde apărea Dinescu cred.

Optzeciștii, mulți.

Da, eu îi știam. Îi citeam pe Iaru, pe Dinescu, Chirilă, Radu Cosașu mai ales, nea Johnny Cupen era unul care-mi plăcea mie foarte mult și am avut în ultimii ani ai vieții domniei sale plăcerea să mă împrietenesc un pic cu dumnealui, Fănuș Neagu scria.

Cum ai făcut trecerea de la gazetă la cărți, de la jurnalism la literatura de ficțiune?

Eu n-am simțit niciodată că este o graniță așa de strictă, cum simt alți oameni.

Nici întrebarea mea nu implica o graniță exactă.

Eu am iubit publicistica și am iubit în egală măsură și literatura. Le-am iubit pe amândouă și, ca să-ți răspund la întrebare, am făcut trecerea destul de ușor. De fapt, cred că jurnalismul nu are decât o singură condiție: lucrurile pe care le relatezi să se fi întâmplat, să fie adevărate, să nu fie ficțiune. În timp ce literatura spulberă această graniță, ea nu are nicio graniță. Adică, după ce relatezi niște lucruri în reportaje, rămâi cu niște resturi de povești cu care n-ai ce să faci, că poate să intre tot într-o gazetă sau chiar într-un articol pe internet, și plecând de aici inventezi, te joci mai departe. Și acolo începe literatura. Când faci mult timp presă, simți nevoia de ficțiune, cred că vine firesc.

Pentru că ai făcut și una, și alta, am două întrebări gemene: ai scris ficțiune pe baza unui reportaj de-al tău?

Da. De asta zic, am făcut foarte multă ficțiune pe baza oamenilor pe care iam întâlnit, dar ficțiunea a rămas în interiorul ficțiunii.

Asta a fost o primă jumătate a întrebării ușoare, următoarea fiind: ai făcut vreodată reportaje fictive?

Nu, asta n-am făcut. Asta spuneam, că gazetăria are această obligație, de la care eu n-am simțit nevoia să mă abat, de a fi adevărată. Am făcut însă niște măgării de genul ăsta, dar mai mult în joacă, nu în mod serios. Am inventat niște personaje despre care am pretins că sunt adevărate, ele nefiind adevărate, dar era un joc de blogging cumva în prima parte a erei noastre, în preistoria blogosferei românești, am inventat niște personaje care aveau o identitate, dar ele nu erau decât fructul minții mele destul de ciudate.

Ai făcut reportaje din mai multe colțuri ale lumii. Care e reportajul făcut cel mai departe de casă?

Nu știu, uneori ești departe de casă și fiind foarte aproape de casă. Așa, strict geografic – nu sunt foarte bun în a anticipa distanțele –, bănuiesc că prin Chile pe acolo e departe, cred că mai departe decât China și cred că e mai departe și decât Cuba. Probabil că acolo.

Și despre ce ai scris în Chile?

Am scris și eu despre ce am găsit la fața locului. Fusesem cu o treabă acolo, pe care nu am acoperit-o în niciun fel, practic procedând incorect jurnalistic, dar foarte corect pe termen lung. Mersesem la un summit cu privire la relațiile dintre Europa și America Latină. Nu am participat la nicio conferință pe această temă, la nicio dezbatere, n-am ascultat niciun discurs, am căutat oameni și am scris. Și am găsit niște oameni care mi s-au părut mie interesanți și i-am luat la mână, cum se spune în presă.

Dar care ar fi cel mai periculos reportaj pe care l-ai făcut? Sau dintr-o zonă mai de conflict.

Acum două-trei săptămâni, o lună poate, am fost în West Bank, în Cisiordania, în Palestina, și am nimerit în mijlocul unor confruntări de stradă, s-a tras în noi cu grenade lacrimogene. Au niște gaze lacrimogene de foarte bună calitate în Israel. Am mai luat eu gaze lacrimogene, dar astea au fost deosebite. Te țin mult, e un efect foarte reușit din punctul lor de vedere.

Poate erau expirate.

Nu, erau de o calitate superioară. Am fost în Palestina și cumva s-a întâmplat să mă nimeresc și eu pe acolo în timpul acestor proteste, că altfel nu mi s-a părut așa de periculos.

N-ai căutat cu tot dinadinsul să fii în zone de conflict.

Nu, n-am căutat, nici n-am ocolit. Ca inconștiență a meseriei, am fost o dată în Transnistria ilegal, dar eram mult mai tânăr, aveam vreo douăzeci și ceva de ani. Atunci era o situație tensionată și pe granița asta între Republica Moldova și Transnistria și am trecut-o fraudulos. Am făcut lucruri care nu se făceau conform legii și prin Cuba, dar acolo n-am simțit că sunt în pericol. N-am fost într-un pericol de moarte, dar intenționez să fiu de-acum înainte.

În virtutea cărui principiu?

În virtutea principiului că sunt lucruri pe care eu cel puțin nu pot să le înțeleg dacă nu le trăiesc. Oricum le trăiești la o intensitate mult mai mică decât un om care chiar face asta. Adică n-am fost într-o zonă de război să se tragă acolo cu gloanțe adevărate în jurul meu. Cred că am o percepție asupra ce înseamnă lucrul ăsta, am citit și eu Nimic nou pe frontul de vest și alte lecturi preferate de-ale domnului nostru Bob Dylan, dar e altceva când vezi. Și știu că o să vreau la un moment dat să experimentez și lucrurile astea.

Asta ține tot de predispoziția ta pentru cunoaștere?

Da. Cred că da. Mie-mi place să cunosc. Am fost în atât de multe ipostaze în care, dacă aș fi avut oricare altă meserie din lume, n-aș fi ajuns niciodată. Chiar am fost în culisele tuturor lucrurilor pe care ți le poți imagina. De la spitale cu bolnavi de cancer la partea cealaltă, adică perspectiva nu a pacientului, ci a medicului, am fost în spitale de nebuni, am fost la pușcărie, am fost în leprozerie, am vorbit cu președinți de țară, cu regi, cu barmani, am vorbit cu barmanul Reginei Angliei, și cea bătrână, și asta care mai trăiește. Cea bătrână îi plăcea mai mult. 

Aproape în orice situație am vrut să ajung, am ajuns cumva. Asta e frumusețea când faci presă, că practic intri foarte ușor oriunde. Intri peste niște oameni în casă, cum am intrat acum în Palestina, le-am zis cine sunt și ce vreau și ei au început să povestească despre viața lor. Dacă ziceam: sunt Andrei Crăciun, sunt contabil din Brăila, nu sar fi întâmplat. Dar așa, dacă ești ziarist, e mult mau ușor. Și e probabil singurul avantaj pe care-l ai. Important e faptul că, dacă ai un pic de noroc, călătorești mult. Mie nu-mi place, dar trebuie. Sunt ca Andre Agassi, care ura tenisul. N-aș pleca de acasă, dacă aș avea de ales.

De ce?

Pentru că am un temperament felin. Vreau să dorm, să fiu gras și să zac pe o canapea. Dar reportajele nu se scriu de acasă. Adică, dacă nu ești în pericol să-ți rupi un picior mergând pe stradă, nu se cheamă că ești reporter. Trebuie să fii tot timpul în mișcare. Dacă stai jos, s-a terminat.

Să vorbim puțin și despre cărțile tale. Ai scos o carte de eseuri, de non-ficțiune, Baricadele, la Humanitas, Pălăria albastră, un volum de povestiri în 2015, anul ăsta ai două cărți, un mic roman, Aleea Zorilor, la Polirom, și un alt volum de proză scurtă la Herg Benet, Îndurabile, plus alte cărți de poezie și ceai mai scris tu în ultimii ani. Ai publicat destul de mult.

Depinde de unde te uiți. Din punctul meu de vedere, puteam să public și mai mult. E adevărat că un om serios nu publică toată ziua-bună ziua, dar pe de altă parte, nu sunt un om serios și nici nu am de gând să intru în regulile jocului. Cred că asta a fost o altă caracteristică a carierei mele de gazetar și de ce mai sunt eu, de om care se ocupă cu scrisul. N-am jucat niciodată după regulile jocului. După cum vezi, nici acum nu o fac. Am două volume în același timp pe piață, ceea ce e contraproductiv, dar este și contra curentului. Și de ce am făcut asta? Nu am ales eu să fac asta, cum ar zice și Tataee de la BUG Mafia, „altceva n-a fost”.

Eu te-am întrebat înainte de emisiune cum de ai două cărți, și tu ai spus: am uitat că predasem una!

Le-am dat, i-am rugat, le-am zis că am și eu cartea asta, nu știam când o să apară. Adică bănuiam că vor apărea cumva în preajma târgurilor de carte, dar nu aveam un calendar foarte strict și nu am avut niciodată o rigurozitate în a mă ocupa de lucrurile astea. Le-am făcut, le-am împachetat, le-am predat, să fie sănătoase, trebuie să se descurce singure prin viață, n-o să stau eu să le ajut. Adică o să le ajut, așa cum aș ajuta un copil, dar când cineva o să calomnieze o carte sau o să spună că e o carte proastă, asta e. Cartea trebuie să se apere singură. Dacă nu e în stare să se apere singură, n-am ce să-i fac. 

Răspunsul e că n-am un respect deosebit pentru reguli, în general sunt un om care se împacă foarte greu cu ideea de regulă. Pentru că mi se par foarte stupide multe dintre ele. Cum ai spus mai devreme, e contraproductiv. Contraproductiv din punct de vedere financiar, probabil.

Bine, nu că la noi ai face vreo brânză altfel.

Oricum nu fac nimic aici, ăsta e un alt motiv. Și mai e o chestie: am în același timp cărți, și o să mai am și în continuare dacă o să mai apară, și cred că vor mai apărea, am și la edituri mai mari, și la edituri mai mici, și la edituri mijlocii, nam nici chestia asta de etichetă. Nu-mi place să spun că „pe ăsta îl găsesc acolo, într-un loc ales, un autor mare, are statuie”. 

Îmi place să mă duc către cititori, și cititorii sunt în tot felul de zone. Adică, dincolo de faptul că scriu cărți care se publică întâmplător în același timp în mai multe locuri, scriu și în foarte multe gazete și reviste cu specific diferit. Scriu și în reviste pentru femei, și în reviste pentru bărbați, și în gazete de sport, și în ziare care apar în fiecare zi, și în revistă de politică internațională. Nu-mi plac granițele.

Să vorbim puțin despre Aleea Zorilor, acest mic roman. Aș pune acum întrebarea aia nesuferită: câtă ficțiune este în cartea ta? Există orașul ăsta? Și dacă da, despre ce oraș e vorba? Și, mai ales, există fabrica de armament?

Da, există și orașul, n-o să spun acum despre ce oraș e vorba tocmai pentru că n-am scris nici în carte, pentru că miza mea nu era să punctez un oraș pe hartă, ci să arăt că povestea asta este povestea tuturor orașelor mici industriale din comunism, din România. Vreau să se regăsească și alții care nu sunt din orașul ăla și să zică: așa era!

Eu m-am regăsit, deși orașul meu era lângă un combinat chimic.

Personajele astea există într-o formă în viață. Dacă ar citi cartea asta, unii nici nu și-ar da seama că e vorba despre ei, adică ei în același timp există și nu mai există. Se sprijină pe realitate și e o realitate îmbunătățită, cred. E o realitate mai literaturizată – cum cred că se spune corect. Nu mă pricep prea bine la cuvinte lungi. 

Aveam de mult timp în cap să scriu cartea asta, mă gândeam la ea de foarte mult timp, știam că o s-o scriu la un moment dat, nu știam când și mai ales nu știam cum, adică știam ce, dar nu știam sub ce formă. Apoi s-a întâmplat că am citit o carte de Hrabal, Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, și acolo am zis: da, asta e forma pe care o căutam. Am nevoie de o frază, de un ritm bun al melancoliei în primul rând, și o să încerc să scriu cartea în felul ăsta. Și am scris-o foarte repede, n-o să zic în cât timp, pentru că o să pară că e o întreprindere neserioasă.

Spun eu: în câteva luni.

Ești optimist. Dacă ți-aș spune, o să pară că n-am depus suficient de mult efort. Dar aș spune că dimpotrivă, pentru că de cel puțin zece ani o am în cap și mam gândit mult. Alte cărți pe care le-am publicat sau pe care o să le public nu e neapărat nevoie să existe, adică și lumea, și eu am fi putut merge liniștiți înainte fără. Dar asta e o carte pe care simțeam că am datoria să o public față de oamenii pe care i-am întâlnit atunci, față de epoca aia. Am făcut-o cu plăcere, din obligație față de mine.

Acesta e și motivul pentru care cumva este cartea mea favorită din tot ce ai scris până acum, pentru că se vede că ai pus mai mult în ea decât în alte cărți. Ai lăsat un pic garda jos, mizantropia și cinismul tău.

Poate că m-am luat un pic mai în serios, în restul cărților care sunt de mai multă ficțiune decât asta poate că mă iau mai puțin în serios. Adică îmi place să mă joc, cum nu aspir la glorie literară, am și tot felul de experimente, chiar și asta e un experiment textual până la urmă, fiind scrisă dintr-o frază. Dar aveam convingerea că asta e forma potrivită pentru ea. Și cred că n-am greșit.

Îi dă un ritm și o fluență a nostalgiei care se susțin, și nefiind nici foarte mare, o poți citi dintr-o lungă răsuflare și s-o încasezi cumva.

Asta a fost ideea. Mie nu-mi place să plictisesc. Dacă te-am plictisit, îmi pare rău. Vreau să am puterea conciziei în ceea ce scriu. Mai ales că ne grăbim, sau eu cel puțin sunt mereu grăbit, pentru că am multe lucruri de făcut. Și bănuiesc că și cititorii mei au.

Cealaltă carte apărută recent, Îndurabile, proză scurtă la Editura Herg Benet, pe care n-am citit-o, abia am primit-o de la tine, dar te las pe tine să vorbești despre ea. Ce fel de proze sunt? Ai și acolo personaje pitorești rupte din viață? Ce fel de proză scurtă scrii tu?

Proză foarte scurtă. În primul rând, proza mea scurtă e mai scurtă decât proza scurtă îndeobște, pentru că nu-mi place să plictisesc omul. 

Bine, dar plictiseala nu e în raport cu lungimea unui text, ci cu valoarea lui.

Și asta e adevărat. Când sunt din nou într-o poziție paradoxală, cum mă aflu de multe ori în viață, în presă mi se spune „scrii texte prea lungi, nu le citește nimeni”, când scriu literatură, mi se spune „e prea scurt”. Nu le place nici așa, nici așa. Și de aceea scriu atât cât consider eu că e de cuviință, cât să-mi placă mie, primul meu cititor. Dar, în forul meu cel mai intim, nu sunt un iubitor al romanelor fluviu. Îmi place să citesc o poveste – adică, dacă puteai să spui asta în mai puțin, de ce m-ai făcut să o citesc în mai lung?

Îți spun eu de ce. Pentru că uneori intri într-o carte și vrei să rămâi mai mult timp acolo pentru atmosferă. Imaginează-ți romanele lui Gabriel García Márquez mai scurte cu trei sute de pagini. N-ar avea forța aia de impact și de fascinație.

Părerile sunt împărțite. Mie-mi plac foarte mult și cărțile care nu sunt atât de ample.

Am zis Márquez pentru că mi se pare că semeni cu el. 

E frumos el, e luxuriant, e o vegetație, te plictisești – nu te plictisești, citești, îți place, e ca un jongler permanent domnul ăsta, și mie-mi place. Nu e printre scriitorii mei preferați, dacă vrei îți spun și de ce, îl iubesc, dar nu suficient de mult. Și să spun acum, dacă tot am început: mi se pare că e ca un fenomen al naturii, adică e atât de talentat, încât te impresionează, așa cum te uiți la o furtună, de exemplu, sau la o furtună de nisip în deșert. Dar nu e de la om, e de la altceva.

Exact asta voiam să spun. Unii autori sunt așa, par inumani, și aproape că îți depășesc capacitatea de admirație cumva.

Mie mi se pare că ăsta e unul dintre ei. De exemplu, scriitorul meu preferat este Sabato.

Pentru că a scris doar trei cărți.

A mai scris el și altele, dar pentru că la bază e om de știință, un om foarte rațional, fizician, și pentru că spune ceva important, adică vrea să spună ceva important, are niște idei la care a ajuns cu mintea lui. Nu e neapărat stilistic sau estetic cel mai bun scriitor, chiar nu e, dar mi se pare că are acolo niște raționamente aproape ca-n matematică care pe mine mă încântă. Adică acolo mi se pare că el a muncit mult mai mult. Lui Márquez i-au venit mai ușor lucrurile.

Márquez era și un geniu înnăscut, aproape că nu datora nimic propriului talent.

Cam asta e ideea. Adică eu nu știu dacă omul ăsta a fost într-adevăr un cititor, n-am idee. Probabil c-a citit, dar nu cred că s-a omorât să parcurgă biblioteci întregi.

Dar, ca și tine, era un jurnalist care a călătorit mult.

Asta e bine în viață. Uneori e bine. Pe de altă parte, Sabato nu prea înghițea ziarele, considera că un ziar la o mie de ani e de ajuns. Și cu asta sunt de acord. Borges în schimb le adora. Și cu el sunt de acord. Trebuie să împaci toate contradicțiile astea. 

Întrebarea mea pornise de la volumul tău de proză scurtă Îndurabile. Ce e în el?

În el e foarte aproape ideea pe care o am eu despre literatura de azi, și mai ales despre literatura de mâine. Sunt un fel de „literatura încotro”? Sunt un fel de insta-texte, dacă vrei. Dacă ar fi o rețea socială, cartea asta ar fi Instagram.

Mă uit pe ea chiar acum și textele nu sunt chiar așa de mici. Sunt texte și mai mici. Sunt de două ori mai mult decât Urmuz.

E adevărat. Sunt niște fotografii. În literatură s-au făcut foarte multe lucruri, și o să se facă și mai multe de acum înainte, dar ceea ce mă interesează pe mine, adică e un fel de explicație a artei ce-ți fac eu acum, adică „arta mea în literatură”, mă interesează fotografia unui moment. Îndurabile este o colecție de fotografii, polaroiduri. Sunt fotografii din interiorul oamenilor, din exteriorul oamenilor, apar niște personaje care au mai fost prezente și în prima mea carte de proză scurtă, Pălăria albastră și ale povestiri, unele pe care atunci le-am omorât și acum le readuc la viață, îmi place ca prin cărțile astea să circule personajele ca pe un bulevard, fără să existe – din nou o spun – granițe și ziduri între ele. E universul din capul meu, în care n-am găsit de cuviință să-mi pun vreo frână. Sunt niște lucruri ciudate în cartea asta, dar e un fel de literatură cu oameni. Și sunt oameni pe care i-am cunoscut prin reportaje, frânturi, un om de colo, un om de colo, i-am amestecat până când a ieșit așa.

Mai am o întrebare cu două capete, geamănă: care ar fi, pe de o parte, calitatea scrisului tău, așa cum o percepi tu, și pe de altă parte, care crezi c-ar fi punctul ei slab?

Gazetărește, cu siguranță am o calitate, ba chiar aș îndrăzni să spun că sunt cel mai bun dintre toți gazetarii pe care i-am cunoscut la treaba asta și cred că asta poate fi confirmată chiar și de ei. Nu e o calitate atât de spectaculoasă, încât să zică că exagerez. Scriu foarte repede. Pentru un ziarist, este esențial să scrii foarte repede, asta-mi vine din antrenament și din anii în care am făcut cronică sportivă dură și la minut.

Dar asta nu e o calitate a scrisului, e o calitate a ta ca scriitor.

E o calitate a mea ca scriitor la ziar. Să scrii repede este foarte important. Și chiar și acum, în rețelele sociale, e foarte important să ai putere de reacție rapidă, să fii rapid în reacția ta. Sunt rapid. 

Și aici vin către cealaltă jumătate care face ca această calitate să fie o calitate, în afară de faptul că sunt rapid, totuși nu sunt superficial. Adică reușesc să fiu și rapid, și să găsesc un unghi potrivit, o esență, pentru că sunt un om care caută întotdeauna concizia, îmi place să extrag din lucruri și din evenimente ceea ce e important și mai ales ceea ce cred că va fi important și de acum înainte. Asta mă ajută în scrisul de gazetă. 

În scrisul de literatură mă ajută foarte mult enorma mea experiență de viață ca ziarist. Adică toate fazele prin care am trecut eu, ca om care intră în mai multe lumi, și uneori în aceeași zi în mai multe lumi. S-a întâmplat să-mi încep ziua într-o groapă de gunoi în Giulești sau cu unii care băgau în venă în Ferentari și să o termin la nu știu ce banchet de lux pe undeva. 

Aceste treceri foarte abrupte dintr-un mediu în altul îmi dau posibilitatea de a vedea lucrurile pe de o parte și pe de altă parte. Asta cred că e calitatea mea principală, ca om care scrie literatură. Că n-am o vedere îngustă.

Și punctul slab? Acum după ce te-am lăsat să te lauzi!

Dar nu m-am lăudat. Am constatat. Punctul slab e că mie mi-ar fi plăcut să fac mai multă dramaturgie, de exemplu. 

Așa e, nu prea ai dialoguri.

N-am dialoguri, deși cred că eu știu de fapt să fac dialoguri. Dar pentru că la ziar nu-ți dă nimeni voie să scrii cu linie de dialog, n-am avut practica dialogului și ca atare nici în cărți n-am dialoguri, și alea pe care le am, am o jenă față de ele, parcă nu sunt chiar așa cum ar trebui să fie. Dar de fapt eu știu cum vorbesc oamenii, nu sunt unul dintre scriitorii din mediul academic, pe care, dacă-i pui să construiască un dialog, i-ai terminat, sau dacă-i lași la Fetești, nu mai știu să se întoarcă acasă.

Andrei, prima întrebare din chestionarul All you can read: care ar fi cartea copilăriei tale?

Indiscutabil Winnetou. Am citit Winnetou de cel puțin douăzeci de ori, și ultima oară am citit-o acum cincisprezece ani, când mai eram și nu mai eram copil, și mi-e foarte frică s-o mai citesc vreodată.

Care ar fi cartea care ți-a deschis ochii?

Și aici am răspunsul pregătit, deși nu știam chestionarul. Cartea care mi-a deschis ochii este Greața lui Jean-Paul Sartre. Ea mi-a deschis ochii.

Pe la ce vârstă ai citit-o?

Când eram printr-una dintre facultăți. Pe la douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani.

Zi-mi o carte clasică necitită deloc sau până la capăt.

E rușinos, dar toată lumea are întrebări de rușine. Sunt mulți autori pe care nu i-am citit până la capăt. Nu l-am citit pe Goethe până la capăt niciodată, și nici măcar În căutarea timpului pierdut nu am terminat-o. Și foarte târziu m-am întâlnit cu Marcel Proust. 

Ți-a plăcut cât ai citit?

Cât am citit, da. Dar nu am citit niciodată până la capăt În căutarea timpului pierdut.

Pentru că era prea lung.

Nu pentru că era prea lung, pentru că mi se părea că Proust e un moftangiu, ca să vorbim în termenii lui Caragiale, și mie nu-mi plac moftangiii. Dar pe măsură ce am îmbătrânit și eu în viață, mi-am dat seama că nu e chiar așa. Mie mi-e simpatic Proust, mi se pare că seamănă cu Vali Vijelie la față.

Dintre cărțile citite recent, pe care dintre ele ai lua-o pe o insulă pustie?

În primul rând, vreau să subliniez că nu m-aș duce niciodată pe o insulă pustie. Dacă aș fi exilat ca Napoleon la Sfânta Elena, aș lua o carte a unui scriitor iranian care se numește Ali Eskandarian, mort pe la treizeci și șase de ani, o carte care se numește Anii de aur, apărută anul trecut, tradusă la Polirom, e foarte faină. Și băiatul ăsta și cântă. Puteți să-l căutați pe YouTube, era cântăreț la bază, Bobiță Dylan al nostru.

Nu știi de ce a murit?

A fost împușcat, a fost asasinat. A murit într-un atentat destul de dubios, sper să nu greșesc. El era iranian, locuia în SUA, într-o familie de refugiați, aveau ei o formație, destul de ciudățică, și-l dăduseră afară pe unul din trupă, tot iranian și ăla, și cum orientalii sunt destul de iuți la mânie, s-a întors cu o pușcă și i-a luat la mână și a murit și Ali. Dar era foarte bun, mai bun decât cei din generația Beat, era mai bun decât Jack Kerouac, după gustul meu.

Bine, dar generația Beat nu este un etalon.

Nu, dar în zona aia scria el.

În ce carte ți-ar plăcea să trăiești pentru o vreme?

Au fost multe cărți în care mi-a plăcut de-a lungul timpului să trăiesc. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în Dragostea în vremea holerei, când eram tânăr.

Iată că ne întoarcem la Márquez!

Da, mi-ar fi plăcut să trăiesc acolo. Acolo apare un personaj, cred că-i sunt dedicate vreo cincizeci de pagini, care după aia dispare și n-are nicio legătură cu nimic. N-are niciun rol în poveste. Și mi-ar fi plăcut să fiu personajul ăla. Nu mai știu cine e și ce face, cred că nici Márquez nu știa, dar l-a scris acolo să fie. Ăla mi-ar fi plăcut mie să fiu.

Cu ce scriitor din istorie ți-a plăcea să ieși la o bere?

Am norocul să ies, dar nu la bere, ci la apă plată, cu scriitorul meu preferat, ceea ce le doresc tuturor, am norocul să șuetez deseori cu Radu Cosașu, care e scriitorul meu român preferat. Din cei ai lumii, categoric cu Bohumil Hrabal. El avea un fel de probe, ca un maraton al bețivilor, în Praga. Pe ăla aș vrea să-l facem.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spațială pentru a întâlni alte civilizații?

Dan Spătaru. Dacă aș fi extraterestru, și mă gândesc deseori cum aș fi dacă aș fi extraterestru, mi-ar plăcea să mă ia cineva la dans pe Dan Spătaru.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una și una singură, care ar fi aceea?

Nefericirea oamenilor, ca Huxley.

Nu știu dacă asta e o problemă. Cred că ține de condiția umană.

Eu o văd ca pe o mare problemă a oamenilor. Întâlnesc enorm de mulți oameni nefericiți și mi se pare că au o problemă cu asta – și pentru că au o problemă cu asta, au o problemă și cu noi. Mare parte dintre conflictele care se întâmplă oriunde în lume pleacă de la nefericirea combatanților. Și de la prostie.

Eu cred că pleacă de la neînțelegeri.

De la natura umană, ai zis bine tu. Dar cred că marea suferință a omului pe pământ este că e nefericit.

Crezi că pe alte planete e mai fericit?

Când o să se poată călători pe altă planetă, te asigur că voi fi și eu în avangarda acestor călătorii.

Îmi anticipezi puțin întrebarea specială, dar fie. Care e locul tău preferat din București? Poate fi orice: cafenea, muzeu, librărie, stradă.

Mie-mi place acasă.

Și Andrei Tocilescu tot asta a zis!

Îmi place să stau acasă și să citesc. El probabil stătea cu pisicile. Mi-a zis mie că are o pisică care seamănă cu Sophia Loren. O Sophia Loren a pisicilor. Pe locul doi e cârciuma în care scriu.

Unde scrii?

E o cârciumă pe la Universitate, nu le zic numele, să nu le fac reclamă, pentru că nu e bine, și o să zic de ce nu e bine. Îmi place pentru că e liniște. Acum, după succesul fulminant al emisiunii noastre, s-ar umple și m-ar deranja. După cum ți-am zis mai devreme, fug de oameni și fugind de oameni, am o cârciumă întunecoasă, rece – ceea ce mă deranjează, că eu sunt solar, dar asta e.

Cât costă berea acolo?

E destul de scumpă și nu mai sunt nici eu tânăr sau cu putere financiară ca să pot să mi-o permit, așa că trag uneori de-o bere până când se lasă seara. Dar îmi place locul ăla, e foarte mișto.

Andrei, întrebarea a zecea a chestionarului e de fiecare dată alta, în funcție de invitat. Iată la ce m-am gândit în ceea ce te privește. E de fapt o întrebare pe care am mai pus-o în această emisiune altor invitați, în funcție de ce fac ei. Ca reporter, dacă ai fi invitat de Elon Musk să mergi pe Marte și să documentezi colonizarea planetei, dar ar fi un drum fără întoarcere, te-ai duce?

Da, m-aș duce. Și-ți zic și de ce. Mai am câteva lucruri de făcut aici, mai scot niște cărți la Hyperliteratura, o să mai lansez un site nou, Recorder. Nam copii, m-aș duce, de ce să nu mă duc? Nu mă deranjează că-i fără întoarcere, pentru că și viața e fără întoarcere.

[octombrie 2017]