„Într-o viață secretă, aș scrie romane polițiste cu pseudonim“

interviu cu Ana Maria Sandu

Marius CHIVU: Pereți subțiri se cheamă volumul tău de povestiri pe care l-ai lansat recent la Editura Polirom, dar până să ajungem să vorbim despre el, mi-am dat seama că nu știu foarte multe despre copilăria ta. Mă gândeam să folosim prima parte a emisiunii noastre să vorbim despre micuța Ana, cea care apare în Amintirile unui Chelbasan, prima ta carte de debut din 2003 și care e un poem al descoperirii, al copilăriei și al adolescenței Anei.

Ana Maria SANDU: Ai dreptate și, dacă începem discuția de aici, mi-e și foarte dragă cartea asta în continuare, deși a trecut cel mai mult timp de când am scris-o și am publicat-o.

S-a reeditat acum doi ani la Editura Art.

Da, după zece ani de la publicarea ei inițială, pe care am făcut-o la Editura Paralela 45. Erau ani grei pentru mine și literatura română contemporană în general, pentru poezie în particular – poezie sau ce e poemul ăsta, că nu știu să-i zic încă ce e –, era foarte complicat. Cartea n-a prea circulat. Circula în măsura în care se vedeau cărți în momentul ăla, de asta spun că între 2003 și 2017, când neam jucat noi cu cărți, am publicat, s-a schimbat lumea. Trebuie să acceptăm acest lucru.

Și noi odată cu ea.

Și noi odată cu ea. Eu sper în bine. Dacă e să mă întorc la cartea asta și la personajul ei, despre care spunem că mi-e foarte aproape în continuare, aș începe din momentul în care am scris-o, și se întâmpla la Târgu Jiu, la ai mei. Tot acolo am scris prima bucată, într-o vacanță de vară din facultate spre sfârșit, și-mi aduc aminte și acum foile alea, scrise de mână și cred că o bucată și la mașina de scris, primisem cadou de la ai mei. Deși noi nu părem chiar matusalemici, când le povestești unor oameni despre asta, pare ireal.

Eu nici nu mă gândesc că ai o carte scrisă la mașina de scris!

Am zis, e o combinație. Am de mână, am bătută la mașină, deci e o combinație. Și textul așa a ieșit. Cred că mai am unele dintre foi. Deci eram acolo, la Târgu Jiu, în casa alor mei, și, ca în vacanțele de vară în care te plictisești când stai acasă, aveam masă, aveam titlu, cumva știam ce-aș vrea să fac, nu știam ce o să-mi iasă, dar acolo am început să scriu cartea asta. Poate că nu e întâmplător, pentru că era și o formă de a pleca de acasă de fapt.

Dar tu plecaseși oricum, erai la facultate.

Eram la facultate, dar nu mă desprinsesem într-un fel. Adică păpușile alea, matrioșcele alea încă erau acolo. Nu-mi imaginez cum aș fi putut s-o scriu în altă parte, mi se pare că de asta am și reluat momentul începerii cărții, pentru că era acolo, cuibul meu de acasă, cu toate Anele personaje mici și mijlocii.

Ai crescut într-o familie cu bibliotecă, care aprecia scrisul și cititul? Ce erau părinții tăi?

Mama lucra la Banca Națională, contabilă, treizeci de ani, tata la Casa de cultură, făcea administrație pe acolo. N-aveau legătură cu cărțile, aveam bibliotecă, dar nu una impresionantă, tata citea mai ales cărți de aventuri și Jules Verne și de tot felul, și a rămas cumva pasionat de ele. Încă mă amuză – el e singurul personaj care încă râde la desene animate cu tot sufletul și încă citește Julesc Verne și cărți de aventuri. Poate că niciunul nu ne-am maturizat de fapt cu adevărat. Îi vedeam citind. Nu erau mari specialiști, dar citeau. Și au avut asta cu mine și-mi tot spuneau – am chinuit-o pe mama, pentru că de fapt eu nu voiam să citesc.

Cum te-au convins să citești?

Îmi plăcea să mi se citească, dar cred că eram leneșă pur și simplu.

Și acum îți place să ți se mai citească?

Da, cred că mi-ar plăcea de fapt, dacă și-ar pune mintea cineva să facă asta.

Ai o pisică. N-ai dresat-o să-ți citească?

Încă nu. Eu sper s-o dresez să scrie, asta mi-am propus, eu să-i spun ce aș vrea și când mă întorc să-mi dea un prim draft. Și să primesc și niște printuri, dacă s-ar putea. Era o casă normală, la curte, adică aveam mai mult timp decât restul copiilor care făceau grupuri și se jucau. Uite așa se întâmplă, copiii devin melancolici habar n-ai de ce.

Parcă și văd copiii jucându-se și vorbind între ei: liniște, Ana scrie în curte la mașina de scris.

Ți-am zis. Mă și terorizam cu asta cu compunerile, nu voiam nici compuneri, trebuiau să mi le facă.

Dar cum te-ai ales cu mașina de scris?

În facultate. Taică-meu mi-a făcut-o cadou, pur și simplu pentru că știa că am lucruri de scris la școală.

O mai ai?

O am la ai mei, da. Și chiar m-am gândit să o aduc la București, și uite că nam făcut-o. Îmi plăcea mașina aia de scris. A fost cumva primul obiect care avea legătură cu scrisul și care era din afara mea. Și a fost o mirare pentru mine: uite, fac o chestie, bat în tastele astea! După aceea am primit un stilou, lucruri care aveau legătură cu scrisul.

Și bănuiesc că încă o mai faci, pentru că eu însumi primesc agende, pixuri, ca și cum asta ne împiedică să scriem, lipsa instrumentelor.

Singura legătură pe care am dezvoltat-o cu un obiect în legătură cu scrisul e laptopul meu, la care țin enorm și e o prelungire a mea. Nu pot să scriu nimic pe altceva, adică sunt complet dependentă de această mașină.

Scriai în școală poezii sau altceva? Țineai jurnal?

Am ținut un fel de jurnal, dar care era mai degrabă un jurnal de lecturi.

Copiai fragmentele preferate din cărți? Eu așa făceam.

Nu. Aveam liste nesfârșite de cărți pe care voiam să le citesc sau le citisem și-mi scriam câte ceva la fiecare, îmi notam. Nu neapărat fragmente, dar aveam liste cu cărți și muzică. Am regăsit unele dintre carnetele astea și a fost teribil! Dar n-am fost o fată prea sociabilă și cumva mi-am construit cuibul meu.

Când te-ai apucat de scris? Ficțiune, mă refer. Începuseși în facultate sau te jucaseși mai devreme cu scrisul, în afară de fișele de lectură?

Scriam niște poeme, ca toți adolescenții, apoi am scris Din amintirile unui Chelbasan, pe care am început-o în ultimul an de facultate. Mi-ar fi plăcut să scriu proză, dar nu simțeam neapărat în stare. Adică citeam mult, dar nu-mi plăceau nici poemele pe care le scriam. Încă nu eram sigură, de fapt n-am fost niciodată sigură. 

A fost o conjunctură, că ele cumva s-au și publicat într-o formă. Cum se întâmplă, există o conjunctură, cineva îți vede textele – era vorba despre unchiul meu, care avea legătură cu niște concursuri literare, el făcuse Litere, a scris.

Deci ai în familie persoane cu preocupări literare.

Am. M-a ajutat enorm biblioteca lui, iar faptul că puteam să vorbesc despre ce citeam și să-mi mai facă recomandări de lectură a contat foarte mult. Dar și el a zis: nu e rău! Vorbesc acum de liceu, mi-a trimis poemele la un concurs „Tudor Arghezi”. 

Nu-mi spune că ai luat și premiu!

Cred c-am luat ceva, nu mai știu. Oricum, lucrurile se întâmplau cumva în afara mea și nu mi-am asumat niciodată. Am semnat cu un pseudonim.

Ce pseudonim?

Nu contează! Era un joc între nume, dar nu puteam semna cu numele meu. Era o chestie de asumare și nu eram convinsă că alea mă reprezintă. E o chestie de instinct mai degrabă.

Dar nu e ceva ce ai făcut doar tu, toată lumea scrie la început cu pseudonim. Adică eu am publicat în România literară cu trei nume până să debutez.

Nu-mi venea. Mi-ar fi plăcut altfel, dar nu mai știu. Nu voiam nici să-l supăr pe omul ăsta, la care țineam mult. M-am tot gândit la momentul acela și la mine cea de-atunci. Și cumva, când am început să scriu cu adevărat, a fost după perioada asta de cenaclu, Cenaclul Litere, în care am citit.

Ai citit acolo?

Am citit, dar am citit foarte puțin, pentru că simțeam cumva că trebuie să mă despart de perioada aia în care scriam ce scriam. M-a ajutat enorm și să mă întâlnesc cu niște oameni care scriau altfel și care citeau și alte lucruri pentru care eu aș fi orbecăit mai mult să le găsesc.

Mă gândesc acum, că e posibil să fi fost și eu în sală când erai pe acolo, nu-mi amintesc, că și eu am fost la Cenaclu în ultima lui perioadă, chiar în ultimul an de existență. N-am apucat să citesc, spre bucuria și fericirea mea de atunci. Era un nucleu foarte interesant acolo și astăzi aproape toți oamenii ăia sunt autori cu multe cărți. E incredibil că aveai atunci și autori, cum era Mircea Cărtărescu, care-și făcea timp să stea într-o seară sau o după-amiază, săptămână de săptămână, câteva ore la discuții libere despre literatură cu studenții. Pare incredibil.

Am avut și eu senzația asta, dar în momentul ăsta mă înțeleg foarte bine și știu că și eu o fac în alt fel, cu niște copii cu care vorbesc despre literatură. Adevărul este că e foarte refreshing. Eu îl înțeleg acum pe Mircea de atunci, pentru că el cumva avea vârsta mea de acum. Până nu ajungi în momentul ăla e foarte greu.

Și-și permitea atunci, că nu era încă un autor internațional, nu umbla pe la festivaluri pe afară, nu avea atâtea evenimente peste tot în lume.

Ți-am zis, e un moment în viață în care poți să simți asta și, repet, dacă o faci, poate fi foarte refreshing și bine și pentru tine. Adică dincolo de generozitatea de a vorbi cu niște oameni tineri care nu știu ce e de capul lor – nici nu poți să le dai sfaturi, pentru că e la limită cumva –, poți să simți ce ar fi pentru ei mai bine și să le zici de exemplu: uite, există și chestia asta și s-ar putea să te ajute.

Am găsit o frază într-un interviu pe care l-am făcut cu tine în 2010, și spuneai: „Mi-e foarte drag volumul de debut, pentru că acolo sunt cumva toate cărțile pe care le-am scris sau le voi scrie vreodată”. Și întrebarea mea e: ce anume din cartea aia se regăsește din tine în volumul acesta de povestiri, Pereți subțiri? Ai putea face o acoladă?

De asta spuneam atunci că toate cărțile sunt cumva acolo, în forma aia foarte mică – e ca la sarcină, când vezi prima dată o bobiță de mazăre. E momentul în care, din partea a treia cumva, personajul meu se mută într-o casă, în apartamentul domnului Bondoc. Se întâmplă ceva, cumva intră într-o viață de om mare.

Începe să fie pe cont propriu.

Da. Și de fapt aia e o realitate pe care atunci n-am generat-o foarte bine, dar m-a marcat foarte tare. Îmi aduc aminte perfect, era domnul ăsta Bondoc, locuia lângă apartamentul pe care-l închiriaserăm, în Militari, și în casa aia trăiseră părinții lui. Mă obseda chestia asta, că în casa aia au murit niște oameni despre care eu nu știam nimic, și am avut tot felul de vise legate de patul ăla. Oamenii nu prea mor în patul lor, asta am aflat-o mai târziu.

Mor în patul altora!

Mor în paturi străine. Era ceva cu vecinătatea aia, cu oamenii, eram speriată cumva de bombe, repet, eu am asta cu statul la bloc, de fapt habar n-am dacă m-am obișnuit vreodată sau dacă am să mă obișnuiesc vreodată. E greu pentru un om care vine din căminul studențesc, după niște ani, și se mută în prima casă.

În ce cămin ai stat?

Am stat în Tranzit. Erau șobolani de centru, de Calea Victoriei, îți treceau pe la picioare când te duceai la duș, e adevărat.

Nici nu mai știu, mai e acum?

E o ruină care-mi rupe sufletul de fiecare dată. Asta spun, cred că cu spațiile tot timpul am dezvoltat niște relații speciale.

A doua ta carte se cheamă Fata din casa vagon.

Ce-ți spuneam? Mă obsedează lucrurile astea și îmi aduc aminte de fiecare dată când trec pe lângă fostul hotel Tranzit, care a funcționat apoi pe post de cămin studențesc. Am stat acolo cinci ani într-o cămăruță la ultimul etaj, etajul cinci și jumătate oarecum, un fel de mansardă, cămăruța cred că avea doi metri pe trei, stăteam singură. Mi-am improvizat camera asta într-o magazie de fapt și mi-aduc aminte bine că m-am dus în audiență la doamna rector de pe vremea aia și doamna îmi tot spunea că-mi dă loc unde vreau eu. Mă întreba: și ai căldură acolo? Nu, n-am, dar o să-mi aduc de acasă un calorifer electric. Până femeia asta a zis exasperată: bine, dragă, dacă tu asta vrei, eu dacă aș fi mama ta, nu ți-aș da niciodată asta. Dar dacă ești nebună, treaba ta! Du-te și stai acolo.

Am găsit o afirmație de-a ta de prin 2013 în care vorbeai despre cartea care a devenit între timp Pereți subțiri, spuneai că te apucaseși să scrii, spre surprinderea ta, niște proze scurte. Iată că ți-a luat vreo patru ani să duci această carte până la capăt. Ce a declanșat-o și ce s-a întâmplat pe parcursul acestui proces? Cum ai gândit cartea, pentru că e o carte unitară, cu niște personaje care migrează dintr-o povestire în alta. Blocul este de fapt suprapersonajul cărții, totul se desfășoară într-un spațiu relativ limitat, într-o comunitate de oameni mai bătrâni, mai tineri, mai vii, mai morți.

Povestea e așa. De fapt, timingul ăsta de patru ani, dacă mă uit în urmă, cam ăsta cred că e. Cam așa am publicat. De fapt, s-ar putea să fie un timp de care eu am nevoie să mi se așeze lucrurile în cap.

Aproape un cincinal.

Cam așa. Niciodată nu m-am grăbit, am luat pauze între cărți, am nevoie de asta. Am nevoie de pauze de respirație, chiar am, nu sunt obsedată de asta că trebuie să scrii, trebuie să faci. Am nevoie să lăsăm lucrurile să se întâmple cumva. Cu cartea asta a fost așa: prima dată am scris „Rusoaica“, care se numea „Rusoaica de la doi”.

Deci ăsta e textul nucleu al cărții.

Textul nucleu pe care, culmea, e că l-am scris cumva la comandă. Se pregătea o antologie care ar fi trebuit să apară în Rusia, și asta se întâmpla prin 2010 cred, și n-a mai apărut antologia niciodată, dar eu am scris textul ăsta atunci. Ironia sorții a făcut ca el să apară într-o antologie franțuzească pe care o știi foarte bine, făcută de Fanny Chartres, e singurul meu text care a apărut vreodată în traducere și nu în română, ceea ce iar mi se părea foarte ciudat. Era ca și cum nu laș fi scris. Și am rămas cu textul ăsta. După aceea am tot vorbit de oamenii apropiați, ne tot amuzam. 

Și blocul în care stau eu e un bloc special. E special în carte, pentru că, repet, eu dezvolt cu blocurile niște relații. Dar cu prietenii mei buni Mihai Chirilov și Alex. Leo Șerban stăteam noi serile, pentru că formam această mică comunitate, ne tot amuzam de unul, de altul, de ce mai povestea cineva în această comunitate mică în care se întâmplase să locuim, unii de mai multă vreme, alții de mai puțină vreme. Eram într-o seară la șprițuri cu ei și am zis: cred că mi-ar plăcea să scriu o carte care să se întâmple într-un bloc de felul ăsta. Și am început să scriu povești, era pentru noi cumva, pentru mica noastră comunitate. 

Într-un an, a plecat Mihai Chirilov la New York, apăruse acel roman grafic care a făcut furori, care se numește „Povești ale blocului” cumva, mi l-a adus, era o cutie imensă, m-am tot uitat pe el și în mintea mea începuseră să ia contur, tot strângeam povești și am zis: o să fac chestia asta. Nu știu dacă o să-mi iasă, dar o s-o fac. Și așa am construit, pas cu pas. N-am avut mare plan.

Îmi amintesc o poveste de-a ta în care spuneai cum ai trimis cuiva romanul Fata din casa vagon, prin poștă, în Franța dacă nu mă înșel, și romanul a ajuns foarte târziu la persoana respectivă, iar când a ajuns, era clar că fusese citit pe undeva de către cineva, pentru că paginile nu mai erau proaspete și bine lipite.

Era chiar destul de șifonat, adică o lectură atentă. Că după aceea am primit poze de la prietena mea Diki și zice: a fost citit!

Și mi s-a părut povestea extraordinară, în măsura în care tu de fapt în Pereți subțiri ai o povestire „Hoții de SMS-uri”. Se leagă tema indiscreției, cumva circulă prin cărțile tale. Poveștile care sunt aflate de străini în poștă, care-s căutate, această idee foarte frumoasă a pereților subțiri care sunt ai blocului, dar nu doar ai blocului.

Mie mi se pare că sunt ai oamenilor.

Exact. Și pielea e subțire.

Și se tot subțiază, asta e foarte interesant. Că, de fapt, la personajele mele, exfolierea asta mare. De fapt, asta m-a și interesat, să le prind în momente de maximă vulnerabilitate, în diverse forme, implicit de iubiri, de finaluri, iarăși finalul însemnând de relații, de viață, de multe lucruri.

Dacă vecinii tăi ar citi cartea, s-ar recunoaște?

Vecinii mei sunt puțini, puțini mai sunt vii, e un bloc mic și în același timp nelocuit, adică au plecat oamenii și nu s-a mai întors nimeni în locul lor. Asta e și trist, adică am senzația că dacă nu văd pe cineva o perioadă, nu știu dacă mai trăiește. Am o strângere de inimă. Iar în momentul în care în vara asta am auzit un țipăt de copil, m-am bucurat foarte tare, pentru că e primul copil care s-a născut pe acolo de treizeci de ani, cred. 

Se poate doar țipătul.

Nu, chiar e un copil nou-venit, pe care-l cheamă David, și mă bucur de fiecare dată când îl aud plângând. E o formă de viață. Sunt blocuri care au nevoie de asta și e foarte important. Așa încât e o mică comunitate care s-a cam dezintegrat, nu știu dacă s-ar recunoaște.

Ai gândit poveștile astea și ca pe un soi de a-i salva pe oamenii ăia măcar în amestecul ăsta de ficțiune și realitate? Oamenii ăia pierduți ai blocului.

Da, exact. Mi se pare că am deschis ușile și am mutat niște povești înăuntru și implicit niște oameni. Mi se pare c-am animat locul ficțional, dacă vrei. Adică da, e mai multă viață în poveștile mele decât sunt acum în blocul meu. De fapt, acum e viață în blocul meu.

Spuneai undeva că cu anii s-a schimbat felul în care te raportezi la literatură și aș vrea să spui cum s-a schimbat asta? Ce s-a schimbat? Citești alte cărți, citești din alte motive, pentru alte forme de consolare, felul în care tu scrii literatura are alte motivații. Apropo de aceste identități ale noastre pe care le părăsim, așa cum un șarpe își lasă pieile în urmă.

Nu știu contextul în care spuneam asta, dar cred că am rămas același cititor pasionat, pentru care plăcerea textului e mai mare decât orice listă de cărți pe care ar trebui s-o citească. Întotdeauna îmi voi alege textele în funcție de asta, adică să-mi placă. Asta e prima și singura motivație și când scrii, și când citești. 

În ceea ce privește lucrurile pe care le scriu eu, cred c-am înțeles în timp, luându-mi răgazul și relaxarea necesare, că literatura nu e scop, ci o cale de a te construi pe tine, de a-ți pune lucrurile la loc într-un anumit fel. E mai mult decât un text, niște cuvinte pe care le punem unele lângă altele. Dar pentru asta am avut nevoie de tot acest timp și de tot ce am trăit, tot ce am citit și ce mi s-a întâmplat. Nu am ajuns acolo așa, pur și simplu.

Sunt cărți care-ți plăceau odată și pe care apoi le-ai scos din bibliotecă pentru că ți-ai dat seama că nu mai ai nicio relație cu ele?

Sunt cărți pe care știu că nu le-aș mai citi. Cred că pe unele le înțelegi foarte bine și te duci cu ele atunci, cum sunt și locuri în care ajungi, îți plac, dar știi că nu te-ai mai întoarce. Pe unele le consumi așa, le mănânci până la os.

Pe cât de grozav e faptul că poți avea o întâlnire târzie cu o carte uitată, s-o descoperi și să-ți dai seama ce mult poate însemna pentru tine, și cât de trist mi se pare și momentul când ții în mână o carte și spui: relația mea cu cartea asta s-a terminat.

Dar nu s-a terminat! Contează foarte mult. 

Dar știi că n-o s-o mai deschizi o vreme.

La câți oameni pe care i-ai iubit nu te gândești așa? Ce, te-ai mai vedea cu ei vreodată? Nu! Unele lucruri se termină. Și nu e vinovată nici cartea, nici tu. Se întâmplă așa. Ce mi se pare însă mult mai mișto e că sunt cărți pe care, de-a lungul timpului, le-am început de câteva ori și nu puteam să le termin. Păreau că nu sunt pentru mine. Le abandonam de fiecare dată. Era ca un drăcușor care zicea: nu, las-o.

Și ai reluat vreuna care să-ți fi dat o lecție mai târziu?

Da. Mi s-a întâmplat asta chiar în timp ce scriam Pereți subțiri, spre ultima parte, cu Saramago, cu Eseu despre orbire, de aia și mottoul e de acolo, c-am scăpat foarte greu de ea și nici acum nu știu dacă am scăpat de cartea aia. Am încercat s-o fac cadou, îi rugam pe unii „măcar să n-o mai recitesc, că nu mai pot!”, aveam fragmente întregi în cap. M-a făcut terci. Asta după ce, de-a lungul timpului, am deschis-o de vreo trei ori, am citit câteva pagini și acolo am rămas. După aia te calcă mașina – dai de o carte din asta și nu mai ești om. De ce îți vorbește atunci așa și în felul ăla foarte puternic? Habar n-am.

Mă folosesc de referința asta, pentru că eu n-am citit cartea, dar am văzut filmul. Să vorbim puțin și despre pasiunea ta pentru film, pentru că colaborezi în continuare cu HBO, colaborezi cu TIFF, ai ajuns la selecție, te-ai ocupat o vreme de revista AperiTIFF. Cum ai ajuns la film? Prietenia apropiată de Leo și de Mihai Chirilov te-a atras și pe tine înspre universul ăsta?

A contat foarte mult asta, evident, și a contat mai tare, dincolo de prietenia noastră de bloc, cum ar veni, au fost anii 2005, 2008, în care am făcut revista Republik cu Mihai Chirilov, care era o revistă foarte cool, de film, muzică și așa mai departe. Un pic înaintea vremurilor cumva, am fost trendsetteri fără să ne dăm seama.

Atât de „înaintea vremurilor”, încât nici acum nu avem o astfel de revistă. 

Și râd câteodată cu Chiri și zic: eram prea cool, eram mult prea cool. Glumim, evident. Deci astea au fost niște conjuncturi, niciodată nu pot să zic că mă pricep la filme, dar am avut această întâlnire cu niște oameni care chiar se pricep și cred că am învățat destul de multe lucruri. Mi-a și plăcut și așa s-au legat unele întâmplări. Eu nu sunt critic de film, sunt mai degrabă amator pasionat. 

La un moment dat, acum vreo cinci ani, sigur că asta venea după ce Mihai Chirilov știa la ce mă uit eu, ce vorbisem, ce vedeam, că circulau lucrurile între noi într-un fel, și mi-a zis: uite, m-ar ajuta dacă ai putea să faci tu selecția la filmele documentare pentru TIFF, eu cred c-ai putea. Am zis: sigur? Adică știi, nu am școală, cred că mă pricep la altceva mai bine. Și mi-a zis: uite, eu zic că ai putea s-o faci. Să încercăm. Sigur că s-a uitat și el apoi, am vorbit despre fiecare dintre lucrurile care-mi plăcuseră mie. Și probabil că așa cum e el spontan, dar are și o parte de intuiție, mi-a zis: uite, poți s-o faci. Și am făcut-o. Nu știu dacă bine sau prost.

Mă gândeam, uitându-mă pe cartea ta Pereți subțiri, pe care o știu de altfel de dinainte de a fi publicată, că ea ar putea, într-o lume ideală, să fie transformată într-un fel de mini-serie HBO, fiecare episod să aibă una-două povestiri închegate pe ideea unei comunități de bloc. O mini-serie de televiziune mi s-ar părea un subiect foarte fain cu personajele astea ale tale.

Da, și eu cred asta. Dacă e să mă gândesc, cred că s-ar putea face. Dar asta e cu totul și cu totul altă poveste și altă realitate a lucrurilor pe care le facem noi. Nu ține de alegere aici. Dar s-ar putea, sigur, e generoasă rama.

Ana, care a fost cartea copilăriei tale?

Singur pe lume.

Ai plâns când a murit Suflețel? Pentru că și acum îmi amintesc momentul ăla de deznădejde cumplită!

La mine a fost atât de bulversant, pentru că a fost de fapt prima carte pe care am citit-o și trei zile n-am mai vrut să mănânc, să mă duc la școală, eram în clasa a cincea. 

Hector Malot ne-a distrus copilăriile!

Ne-a terminat! Noi suntem niște sensibili iremediabili!

Despre ce carte ai spune că ți-a deschis ochii? În afară de Eseu despre orbire, mai recent.

Nu știu, sunt foarte multe. De exemplu, mi-aduc aminte foarte bine momentul în care am citit Nostalgia, dădusem la facultate, era toamna aia, și mam gândit: uite, și dacă n-aș lua, faptul că mi-am cumpărat cartea asta și am citit-o e minunat. Sigur, sunt multe cărți. Când am citit Juventus a Simonei Popescu și mi-am dat seama că poezia poate fi atât de altfel. Când am citit Înnebunesc și-mi pare rău, în liceu, sau când am citit prima dată Dostoievski în clasa a noua și mi s-a părut că m-am izbit cu capul de zid, fără să înțeleg mare lucru, dar pur și simplu mă durea, simțeam cucuie. Sunt multe cărți.

Ce carte clasică n-ai citit deloc sau până la capăt?

Cred că sunt atât de multe! 

Numește una, fă-te de rușine cu ea.

Ulise.

Probabil că nici nu e făcută să fie terminată. Dintre cărțile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Cred că acum știi, cred că cu Eseul despre orbire m-aș duce acum. 

Nu știu dacă te-ar ajuta pe insulă.

Cred că m-ar ajuta, culmea. 

În ce carte ți-ar plăcea să trăiești pentru o vreme? Și mă îndoiesc că e Eseu pentru orbire.

Asta sigur!

Asta ar fi a treia întrebare cu care răspunzi cu cartea lui Saramago.

Deci trebuie s-o citești și tu! Eu de fapt de asta am venit aici, să te conving să citești cartea asta. Cred că m-aș duce puțin în Franța și m-ar amuza teribil ceva complet dement, cu totul alt secol, când a scris Voltaire. Nu știu.

Mă gândeam că o să zici Boris Vian. 

Nu. Culmea. Cu Vian niciodată n-am avut mare afinitate.

Ce scriitor din istorie ai invita pentru o cină?

Pe Flaubert. 

Să știi că s-ar da la tine. Am mai auzit povești.

Am mai citit corespondență. Eu cred că ne-am înțelege la partea asta de literatură.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spațială pentru a întâlni alte civilizații?

Oricare dintre piesele pe care le-ați ascultat acum, din zona asta, cred că ar putea fi. Pentru că mi se pare că au o doză de sentimentalism vital.

Cu asta ai vrea să întâmpinăm alte civilizații, cu sentimentalism vital?

N-avem nicio șansă altfel. Fără emoție, n-avem ce să facem nici pe lumea asta, nici în alte galaxii.

Dacă ai avea puterea să rezolvi definitiv, dintre toate problemele planetei, una și una singură, care ar fi aceea?

Doar una? Aș vrea mai multe. Cred că chestia asta că iraționalul ăsta al cruzimii, al violenței mă tulbură profund. Violența asta, răul pe care și-l fac oamenii unii altora în numele unor cauze tâmpite.

Deci, practic ai rezolva terorismul, războaiele, maltratările, violența domestică. Ai acoperi multe aspecte. Care e locul tău preferat din București? Și poate să fie orice: un muzeu, o cafenea, o stradă, o clădire, că tot ziceai de fostul hotel Tranzit, o piață.

Cred că cartierul ăsta în care și locuiesc, spre norocul meu, în continuare mie foarte drag și mi se face un dor de el nebun, oriunde m-aș duce.

Ce nume poartă cartierul tău?

Să-i zicem Grădina Icoanei, între Lahovari și Grădina Icoanei. Am o slăbiciune imensă pentru el și oriunde m-aș duce – stau o săptămână, mă duc la fratele meu în Elveția, frumos, locuim într-o carte poștală –, mie mi se face dor de străduțele alea, de locul meu.

Întrebarea specială pentru tine sună așa: am citit recent o știre în care un spaniol, pentru a avea timp liber cu el, și-a mințit soția că s-a angajat la o firmă pentru a fi șofer de TIR, cu banii pe care-i câștigase în secret la loterie și-a cumpărat un TIR, și el trei săptămâni pe lună conducea de capul lui prin Spania. Întrebarea mea e așa: dacă ai fi constrânsă, dacă ai avea șansa să trăiești o viață secretă, cum ar fi acea viață? Ce anume ai face într-o viață secretă?

Cred că aș scrie romane polițiste cu pseudonim. M-aș duce undeva la mare.

Cu o mașină de scris?

Nu, cu laptopul meu. Și da, m-ar amuza asta foarte tare.

[octombrie 2017]