„În fiecare carte de-a mea s-a simţit amprenta copiilor”

interviu cu Ana Dragu

Marius Chivu: Eşti fondatoarea Centrului de Resurse şi Referinţe în Autism „Micul prinţ”. Activați de mult timp.

Ana Dragu: Împlinim 10 ani anul acesta.

În Bistriţa, dar te-ai implicat în foarte multe proiecte în zona legislativă, de lobby. Cu ce lobby ai venit la Bucureşti?

Sunt vicepreşedintele Federaţiei de Autism din România şi de la începutul acestui an avem un parteneriat cu Teatrul Naţional. Mi s-a părut extraordinar că Teatrul Naţional și Sindicatul Actorilor au urmărit activitatea noastră şi au văzut că ne implicăm mult în educaţia copiilor cu tulburări de dezvoltare. Ei ne-au propus un parteneriat pentru conştientizare, în care să ne sprijine cu ce pot ca să ne atingem obiectivele, care se referă la diferite drepturi ale persoanelor cu tulburări din spectrul autist. 

Astăzi am participat împreună cu Mihai Călin, cel care a iniţiat parteneriatul nostru, la o întâlnire cu domnul Florin Buicu, preşedintele Comisiei de Sănătate din Parlament, care s-a oferit să se implice direct în revendicările noastre, ca să zic aşa, pe domeniul de sănătate. Pentru că noi întotdeauna trebuie să mergem pe trei domenii – sănătate, educaţie, social. Şi cerinţele sunt diferite, pentru că o persoană ca să fie cu adevărat integrată trebuie să aibă activități în toate cele trei domenii.

Acum 10 ani lipseau foarte multe. Ştiu că eşti o pionieră  în zona asta, ai făcut o grămadă de lucruri. Ce mai e esenţial acum? Ce anume lipseşte? Ce crezi că este o nevoie stringentă în zona asta?

Foarte important, şi nu doar în ce priveşte autismul, ci în ce priveşte sănătatea mintală a copiilor, este accesul la servicii psihologice şi de psihoterapie. Din păcate, în România, în momentul acesta, dacă ai un copil cu orice fel de problemă – depresie, anxietate, autism, orice –, accesul la serviciile de psihoterapie este condiţionat de resursele financiare ale familiei. Deşi legea şi contractul cadrul cu Casa de Asigurări prevede nişte mecanisme de decontare, mecanismele sunt atât de defectuoase, încât pare că sunt create intenţionat să nu se deconteze sumele astea rezervate serviciilor psihologice. E o mare problemă, pentru că dacă în alte domenii, în alte specialităţi medicale, tratamentele de primă mână sunt medicaţia, dispozitive medicale, operaţiile, în sănătatea mintală psihoterapia, consilierea psihologică e esenţială şi suntem încă în situaţia asta în care nici copiii, nici adulţii nu au acces gratuit la psihoterapie gratuit. 

Apoi, organizaţiile din Federaţia de Autism au şi copii, şi adulţi. În ce priveşte copiii, la partea de educaţiesunt probleme destul de mari, pentru că majoritatea copiilor incluşi în învăţământul de masă învaţă după programe adaptate. Am reuşit să obţinem chestiunea asta. Nu se face perfect, dar e un început. Imaginează-ţi un copil care învaţă 8 ani după o programă adaptată şi dă testarea naţională neadaptată. Sunt în situația asta cu fiul meu, în acest an el trebuie să dea examenul de capacitate şi este supus unui examen exact ca orice alt copil, un examen standard, chiar dacă el a învăţat după programa adaptată. N-o să se rezolve asta. Noi facem eforturi extraordinare, cu meditaţii de ani de zile, să scoatem o notă necesară ca să rămână la liceul la care vrea să meargă, respectiv la Liceul de Muzică. 

Dar nu-i normal că se întâmplă asta. Ar trebui să existe nişte locuri speciale în licee, la fel cum sunt locuri speciale pentru rromi. Nu văd de ce n-ar fi pentru copiii cu dizabilităţi, că nu sunt mai defavorizaţi decât alţii. Şi partea de incluziune e deficitară. Sunt şcoli care includ copii cu cerinţe educative speciale, însă au numai de suferit când trag linie, pentru că dacă examenele nu sunt adaptate, ai o şcoală. Ai 70 de copii cu CES. Ei nu vor intra în capacitate sau dacă intră iau note mici, pentru că examenul nu e adaptat. Profesorii sunt nemotivați, de ce să adaptez programa, dacă examenul nu e adaptat? Şi uite aşa, n-o să spun chestia asta banală cu mentalități. 

Da, cu mentalitățile suntem mult în urmă, însă întotdeauna compar cu ce se întâmpla acum 12 ani, când fiul meu a primit un diagnostic de autism, nu se ştia aproape nimic, nu existau specialişti. Nu exista nici cuvântul, iar acum e folosit prost, dar cel puţin sunt foarte multe ONG-uri care au făcut centre. Atunci nu era nimic, se învaţă mai mult în universităţi despre autism. Și totuşi, avem un procent destul de mare de copii. Am făcut un studiu la nivelul Federaţiei de Autism – cam 59% dintre copiii cu autism sunt în şcoli de masă. Când am început noi, nu era niciunul. Toţi erau în învăţământul special. 

Câţi copii din spectrul autist sunt în acest moment în România?

Ceva date avem – în 2017 erau 9066 de persoane, majoritatea copii, în evidenţele Ministerului Sănătăţii. Depinde foarte mult. Am cerut astăzi un Registru Naţional al persoanelor cu autism, pentru că dacă ceri, de la Ministerul Sănătăţii primeşti nişte cifre, de la Ministerul Muncii primeşti alte cifre, de la ANPDC primeşti alte cifre, nimeni nu ştie câţi sunt. Şi atunci am zis să nu punem carul înaintea boilor şi să-i numărăm! Câţi sunt şi care-s nevoile lor?

Apropo de car, îmi amintesc că la un moment dat am făcut un dosar în Dilema despre cai şi mi-a venit ideea să întrebăm câte căruţe sunt înmatriculate în România. Şi nu ştia nimeni, răspunsul autorităţilor fiind că noi putem să sunăm pe judeţe şi să facem noi suma. Dar la minister nimeni nu făcuse centralizarea asta.

Asta am întrebat şi eu: care e bariera creării acestui Registru? Raportarea. Cum raportarea? Cereţi la fiecare judeţ! Iau eu adresa de la Camera Deputaţilor şi trimit eu, le adun eu! Nu. Cine introduce datele în Registru?

Deci sunt peste 10.000 de copii în momentul acesta.

Ăştia sunt cei diagnosticaţi. Noi estimăm că sunt undeva la 30.000, dacă se respectă prevalenţa internaţională şi incidenţa.

Ce înseamnă examen adaptat pentru ei? Știu că mulţi copii din zona spectrului autist sunt foarte inteligenţi şi au capacităţi artistice extraordinare. Ce înseamnă un examen adaptat pentru ei?

E discutabil, pentru că programele după care învaţă sunt adaptate în funcţie de nevoile individuale. Sunt nişte adaptări standard care se fac pentru autism, e mult suport vizual, o cantitate mai redusă de informaţii. Noi ne propunem asta: copilul Vasilică trebuie să meargă la grădiniţa de masă şi la şcoala de masă. De ce? Nu ne gândim neapărat la achiziţii academice, pentru că vrem ca procesul ăsta educativ să intervină pe zonele în care el e deficitar. Să înveţe să comunice, să socializeze şi să aibă comportamente adaptative. Ceea ce e necesar pentru toţi copiii, absolut toţi. Școala românească e axată extrem pe performanţe academice şi nu înţeleg de ce nu-şi dă nimeni seama că dacă era eficient nu aveam 40% analfabeţi funcţionali şi emoţionali, pentru că asta e cea mai mare problemă. După ce că suntem analfabeţi funcţionali, suntem şi analfabeţi emoţionali. Adaptarea ar trebui să meargă în raport cu programa. 

În momentul de faţă se face o adaptare de formă, nu de conţinut a examenului. În alte ţări sunt bacalaureate de tip A, B, C, acces la liceu unde se dau probe diferite. La genul ăsta de adaptare ne gândim, care să vizeze şi conţinutul. În momentul de faţă există, pot să cer examinare separată cu durată mai lungă, să nu stea 2 ore, ci 4 şi eventual cineva care să-i spună să se uite pe hârtie, să fie atent, să-i concentreze puţin atenţia. Dar degeaba. El n-a făcut integrale pentru că în programa lui nu erau trecute. Deci adaptat şi cantitativ, şi prin modul de prezentare, şi conţinutul probei. Altfel, n-are rost să adaptezi tot ce învaţă până atunci. Şi apropo de ce spuneai, da, există copii care au anumite talente şi anumite abilităţi, însă nu sunt toţi aşa. Adică tulburarea de spectru autist are multe prejudecăţi. Una este că sunt geniali – nu, nu toţi sunt geniali. Autismul de multe ori vine la pachet cu comorbidități, epilepsie, retard mintal, ADHD, cu multe altele care agravează sau îngreunează procesul de recuperare. Dar sunt şi ar trebui, ca pentru orice alt copil, să se meargă pe abilităţile lor. Problema e că atunci când un copil are o dizabilitate de orice fel, pe nimeni nu mai interesează: nu poate să înveţe matematică, dar nu ne uităm că poate să picteze sau să cânte. Nu se face explorarea asta ca popor, pentru că şcoala e pentru a învăţa, a face matematică şi a învăţa la română.

De asta avem o ţară plină de matematicieni.

Exact!

Mai ales în Guvern.

Acolo sunt cei mai buni matematicieni. 

Ai amintit la un moment dat programa şi mă gândeam dacă şi bieţii copii care au tulburări din spectrul autist sunt constrânşi la şcoală cu La vulturi şi toate ororile alea.

Da. A primit Piatra piţigoiului de Tudor Arghezi în clasa a IV-a şi, ţin minte şi acum, i-am zis: du-te şi citeşte-ţi lecţia, citeşte din manual. După o jumătate de oră, o oră, el era tot la prima frază. Și i-am zis: „Dă încoace!”. Mi s-a făcut rău! Citind, mi-am dat seama că trebuie să-i explic 70% dintre cuvinte, erau cuvinte care nu sunt în limbajul uzual, pe care nu le va folosi niciodată, și nici nu avem ca obiectiv să le folosească. Pe mine mă interesează să comunice un vocabular cât de cât acceptabil, nu cu arhaisme, nu cu regionalisme. 

Ce fac eu cu Piatra piţigoiului? Am făcut un powerpoint cu poze, era piatra piţigoiului – o piatră, un piţigoi. Şi copilul meu ştia măcar ce trebuie să se întâmple în povestire şi să povestească Piatra piţigoiului, dar numai din poze am făcut-o. În programă ai o problemă foarte mare. Adică ai nişte copii cărora le lipseşte modulul de comunicare, partea de limbaj, nu-s motivaţi şi le dai Piatra piţigoiului? Deci e o aventură! Stejarul din Borzeşti – chiar l-am filmat şi l-am pus pe youtube cu explică el Stejarul din Borzeşti! E de un comic involuntar.

Dar poate când o să crească şi o să studieze Ion Barbu, „Joc secund”?

„Riga Kripto şi lapona Enigel”– cred că acolo va trebui să ajungem. Pe de altă parte, el e bun la pian şi vrem să mergem pe asta, să facă ce-i place şi lucrurile în care merită să investească. Dar, oricum, învăţământul românesc este la fel de obtuz faţă de toţi copiii, toţi elevii, indiferent dacă au sau nu autism. Celorlalţi crezi că le place mai mult Piatra piţigoiului? Eu sunt un caz atipic. Mie mi-a plăcut foarte mult şi Puiul, Potârnichea, Gândăcelul, mă emoţionau foarte tare.

„Sunt Ana şi-mi petrec 90% din timp printre fiinţe din spectrul autist”, scrie Ana într-un capitol final din Mâini cuminţi. Copilul meu autist, cartea ta din 2015, apărută la Polirom, o carte unică în felul ei, o naraţiune, un eseu, poematică, o confesiune, şi în acelaşi timp şi un fel de ghid – are o formulă motivaţională pentru părinţii care trec prin experienţa de a fi nevoiţi să crească un copil din spectrul autist. Ţi-a fost greu să scrii cartea asta? Cum ai găsit formula? E foarte greu de prins într-un gen anume, e o carte micuţă, dar în acelaşi timp o experienţă în sine.

Nu pot să zic că mi-a fost greu. Am început prin a face notaţii. Când Tudor a început să vorbească, mi se părea uluitor aproape tot ce spunea, şi oricum spunea nişte chestiuni SF, te şoca cu fiecare propoziţie. Atunci am notat multe lucruri de felul ăsta, spuse de el sau întâmplări, şi povesteam mult despre el. Şi acum fac asta, povestesc mult despre el. La un moment dat chiar prietenul meu Dan Coman mi-a zis: „Tu trebuie să scrii, dar exact aşa cum ne povesteşti nouă acum”. Şi asta am încercat să fac. 

A durat mult procesul până când am înţeles cum ar trebui să fac. Pe mine m-a inspirat foarte mult Portretul lui M a lui Matei Călinescu, e o carte care m-a zdruncinat destul de serios atunci când am citit-o şi mi s-a părut foarte importantă, o carte esenţială, mi-ar fi plăcut să pot să fac ceva, nu neapărat de aceeaşi forţă, dar care să însemne ceva pentru alţii, aşa cum Portretul lui M a însemnat pentru mine. Şi nu aveam niciodată timp şi mi-am luat o lună într-o vacanţă, în care mi-am făcut program şi am scris cartea: de la 9 la 12, pauză, în 30 de zile. 

N-a durat mai mult şi nici corecturi foarte multe n-am făcut. Cred că m-am gândit foarte mult la ea înainte, am copt-o mult în minte şi de asta a ieşit aşa. Ştiam ce vreau şi riscul cel mai mare era ca ea, cartea, să nu devină patetică, pentru că am mai citit cărţi care într-un fel arătau durerea maternă sau umană, riscul să cazi în patetism e foarte mare. Şi aici a fost provocarea. Plus miza socială, pentru că am vrut să păstrez miza asta, deși puteam să n-o păstrez.

E o confesiune, dar nu e o carte personală, e o carte destul de deschisă.

Chiar mi s-a reproşat. Am avut colege care mi-au spus: cum poţi să scrii atât de detaşat? De fapt, nu era detaşat, dar termenul lor de comparaţie erau nişte autoconfesiuni.

Sau o formă de lamento pe care nu o găseşti în cartea ta. Acolo, băieţelul tău, probabil cel mai faimos copil din literatura română contemporană, e numit Saşa și e un fel de IT al familiei, aşa am scris despre el când am recenzat cartea, are propriul limbaj, spune lucruri pe care tu le consideri paradoxale, poetice. E greu de găsit exact graniţa între care el se exprimă, dar tot ce spune este extraordinar.

Aşa şi acum.

Ce mai face Saşa/Dudu astăzi?

Acum vocabularul lui e vast, adică ştie foarte multe cuvinte, citeşte, nu-i place în mod deosebit, are aceleaşi cărţi pe care le citeşte şi şi-a dezvoltat bine vocabularul, te poţi înţelege cu el. Dar tot face nişte asocieri de nu ştii de unde le scoate. Ascultându-l, îmi dau seama cât de random apar anumite cuvinte în limbă, cum primesc anumite sensuri, el vorbeşte cu uimirea omului care descoperă cu adevărat limbajul, fără să existe conexiunile alea puternice, ancestrale, grefate în creier. El descoperă: „Dar de ce trenul, şi nu trene? De ce e trenă-trene, tren-trenuri?”. Adică nişte reguli gramaticale, etimologice, pe care n-ai cum să i le explici. 

Am încercat foarte mult să-i explic, şi la un moment m-am prins şi mi-am zis: acestui copil trebuie să-i predau limba română ca pe o limbă străină, cu cine vorbesc? Hai să caut un profesor care predă româna la studenţii străini, că voiam să văd în zona asta cum se fac acordurile între subiect şi predicat, între acorduri plurale – şi asta e, de ce pluraluri, şi nu plurale? Mai are mici dificultăţi în zona asta, dar ar putea să dea un interviu! Oricum, are şanse foarte mari, la ce văd că se întâmplă în Parlament, e brici!

Nu te-ai gândit niciodată că în procesul ăsta el s-ar putea să-şi cizeleze limbajul în aşa măsură încât să nu mai fie atât de spectaculos şi de haios? Simţi îmbunătăţiri care pierd din farmecul felului în care vorbea altădată pe măsură ce creşte?

Da şi nu. El îşi îmbogăţeşte vocabularul continuu şi are alte întrebări şi o mare perplexistate faţă de limbaj. Are o uimire lingvistică pe care o apreciez enorm. Eu n-am mai întâlnit. Îmi place foarte mult de el şi-mi place să am dialoguri cu el. 

Poate ar trebui să-l pregăteşti să susţină o conferinţă la un colocviu internaţional de lingvistică, în care să pună pe tapet mii de întrebări la care oamenii, lingviştii, savanţii limbii să nu poată răspunde!

Să ştii că n-ar fi o idee rea. Şi nu poate învăţa limbi străine, se chinuiește foarte mult să înveţe engleza şi franceza, n-are niciun simţ al limbii. Ştie câteva cuvinte în engleză, ce face la şcoală „How are you?”, dar  o să zică „Hovareyou”, adică n-are niciun instinct. Îi lipseşte chestiunea asta cu desăvârşire. În schimb, comunică foarte bine prin muzică.

Poate că handicapul ăsta de etimologie nu-i lipseşte cu desăvârşire şi de asta este așa bun la muzică.

E posibil. Am avut o conferinţă la Teatrul Naţional şi el a cântat şi văzându-i pe ceilalţi că vorbesc la microfon, a cerut microfonul, pentru prima dată. Oricum era în centrul atenţiei şi a început să zică: „Păi, eu vreau să vă spun ceva, dar să vă spun că înainte să vorbesc, eu am cântat, mai bine nu ştiu dacă să vă spun sau să cânt, am să cânt”. Dar voia deja, muzica l-a ajutat enorm, nu ştiu unde am fi fost astăzi fără muzică.

Are un talent genuin sau e educat în zona muzicală? Care e raportul dintre ele?

El are un uz absolut. Asta am descoperit destul de devreme ,când avea vreo 4 ani. Dar muzicienii ştiu că nu e suficient să ai auz absolut. Trebuie să dublezi cu mult studiu. El e la Școala de Muzică, în clasa a VIII-a, face pian din clasa I şi vrea să rămână la liceu tot la pian clasic, asta studiază. Dar a avut nevoie de foarte mult studiu, mai ales că el avea şi mici probleme de motricitate fină. La pian trebuie să ai viteză şi multe altele, a studiat foarte mult. N-ar fi fost destul doar auzul lui absolut, dar îl ajută foarte mult.

Crezi că predispoziţia lui de a studia şi a lucra mult la pian vine tocmai din faptul că descoperă un limbaj în care poate comunica şi se poate exprima mai bine decât cu limba?

Da. Şi mai e un aspect: persoanelor cu autism le place foarte mult rutina, lucrurile repetitive, să facă acelaşi lucru de foarte multe ori. Pentru el nu e o problemă să exerseze. Ceea ce pe mine mă plictiseşte la un moment dat, dar el exersează cu seninătate. Și eu am făcut pian, dar eu eram leneşă, voiam să mă duc afară, să mă joc. El nu vrea nici să meargă afară, nu prea are prieteni şi asta-l supără acum. Are 14 ani şi-l deranjează că n-are prieteni, că a început să vadă, că sora lui merge la discotecă, iese cu prietenii şi începe şi el să-şi pună problema acestor prieteni care ar trebui să existe, conceptul de prieteni. Să fie în rând cu ceilalţi.

Ce înseamnă auz absolut? 

Chestiune neurobiologică, e capacitatea de a recunoaşte toate sunetele şi de a le încadra corect. Auzi un sunet şi ştii că e mi, fa, sol, la, si, do. Auzi un acord şi ştii ce acord e: do major, re major. El le ştie.

Şi să reţii succesiunea unor sunete mult mai uşor.

Da. Asta ajută, sigur, dacă le identifici auditiv. De exemplu: sunt lăutari care au auz absolut, cântă după ureche. Şi el, dacă are o piesă care-i place şi nu găseşte partitura şi o ascultă de câteva ori pe youtube, poate să audă toate sunetele şi să le cânte. Execuţia tehnică e mai grea, dar poate să le cânte. Îmi place muzica, dar eu nu pot asta. Dacă-mi pui trei măsuri, nu ştiu să zic dacă a fost do, fa, sol, la, si, mi, re cu fa diez. El le aude imediat.

Şi cum supravieţuieşte într-o lume haotică sonor?

O sună foarte des pe mama! Suferă foarte mult din cauza manelelor, se plânge că la el la şcoală se ascultă foarte multe manele. Are o teorie interesantă că muzica clasică e muzica adevărată şi restul sunt nişte down-grade-uri de la muzica clasică.

Deci orice, jazz, pop, manele, nu contează.

Jazzul e dificil. Lui îi place muzica clasică pentru că are multe forme fixe, structuri. Nu-i displace jazzul, pop, rock. Zice: „Ce-i porcăria asta? Închide radioul, nu vreau să ascult!”.

Şi manelele de ce nu-i plac?

Pur şi simplu.

Şi acolo e o repetitivitate în structuri.

Da, dar armonia este foarte rudimentară. Are aceleași note care se tot repetă. La muzică urmăreşte nu doar repetitivitatea excesivă, ci armonia. Are un auz armonic foarte bine dezvoltat. 

Îl duci la concerte?

Da, l-am dus, şi am foarte mare noroc. Ăsta e un lucru pe care  l-am făcut pentru că în Bistriţa există domnul Ţărmure şi Sinagoga, locul unde se întâmplă foarte multe concerte de muzică clasică. L-am rugat de când Dudu era mic, i-am explicat că asta este situaţia, dar că vreau să vin să stau un minut, două. Nu rezista mai mult de două minute. Şi a fost de acord, am mers mult, l-am dus până când i-a crescut rezistenţa.

De ce nu rezista?

Îl deranja gălăgia, îl deranjează şi acum, îl oboseşte foarte mult gălăgia de pe lângă muzică, dar nici nu avea răbdare. Are un deficit atenţional destul de mare, avea şi are şi acum, dar e şi plictisitor, îl duceam la 4-5 ani la concerte de muzică clasică. Nu-i uşor pentru niciun copil, chiar dacă-ţi place. Oricum, lui îi place să fie ascultat, mai puţin să asculte.

Are compozitori favoriţi?

Da, îi place Bach. Noi avem discuţii, că eu sunt mai romantică, îmi place Chopin, Brahms, dar lui îi plac Bach, Liszt şi Czerny. La Școala de Muzică se studiază foarte mult Czerny exact pentru tehnică. El vrea să cânte repede, într-un anumit fel. Şi compune, nu pot să zic că e un compozitor extraordinar, nu-mi dau seama încă, însă are capacitatea asta să compună şi să facă muzică, însă mult influenţată de ceea ce studiază la şcoală. Dar e lumea lui. Dacă-l întrebi ce vrea să se facă, zice: pianist. Asta vrea să facă.

Şi celălalt copil al tău se ocupă cu muzica. E vorba de Alexa, care a făcut ceva furori în sezonul trecut la Vocea României.

Aşa e. A ajuns foarte departe, având în vedere că e prima dată când a participat. Avea competitori care deja picaseră de nu ştiu câte ori preselecţia sau chiar ajunseseră într-o anumită etapă a concursului. Alexa face canto clasic, sunt colegi la acelaşi liceu de muzică şi şi-a dorit de mult să participe la Vocea României. Eu n-am prea fost de acord, recunosc.

Ce mamă atipică eşti!

N-am vrut. Noi nu ne uităm la televizor, la mine nu există televizor, am scos televizorul când a fost Dudu diagnosticat, pentru că e o barieră mare şi ai tendinţa să laşi copilul la televizor, iar de acolo lucruri bune nu vin. Anul trecut, în mai, Alexa a împlinit 18 ani şi m-a pus în faţa faptului împlinit, mi-a zis: „Eu mă duc la Vocea României”. Bineînţeles că am susţinut-o şi îi place. De mică i-a plăcut foarte mult să cânte.

E pe altă zonă, mai spre blues, rock, jazz.

Da. E frumos la noi acasă pentru că cineva tot timpul cântă. Cred că viaţa fără muzică e grea. 

Au cântat la un moment dat şi împreună, până când gusturile lor au devenit mult prea divergente.

Au câteva piese. Dudu oricum e fan Alexa, îi place orice cântă ea. Dar în rest nu face concesii. Şi îi mai plac piese pe care le asculta el când era mic. Dacă aude Deus, spune: asta ascultai tu când eram mic! Acum te poţi înţelege cu el, însă au fost faze amuzante, când era concertul şcolii şi cânta corul, iar el nu suportă să falseze nimeni! Şi spunea: „Aţi cântat ca nişte vaci!”. Are o sensibilitate de genul ăsta. Alexa îşi doreşte să cânte. Ăsta e singurul lucru pe care şi-l doreşte, să facă muzică.

Şi nu e suficient?

Ba da, e suficient.

Și ea e un personaj mai discret în cartea Mâini cuminţi. O cheamă Aria acolo. Personajul e discret, felul în care începe ca un fel de soră mai mare şi sfârşeşte ca o mamă mai mică pentru Dudu e un proces pe care, îi place, nu-i place, îl traversează. Mă bucur că a ajuns în punctul vieţii adulte, în care poate să ia o decizie.

M-a anunţat că va da la psihologie, deci oricum de la anul o să vină în Bucureşti şi o să facă psihologia şi vrea în principal să cânte. Pentru ea n-a fost uşor deloc, pentru că avea cam 6 ani când Dudu a fost diagnosticat, iar la 6 ani copiii sunt mici. O mare parte din atenţia mea inevitabil a fost direcţionată spre Dudu. Şi a devenit o mamă mai mică. Alexa are grijă de el, îl duce la şcoală, face mâncare. Azi am aflat că a depus nu ştiu ce cerere la şcoală pe care am lăsat-o eu pe masă în bucătărie şi i-am zis: „N-o lua, că sigur o pierzi”. Dar azi am aflat de la şcoală că Alexa a dus cererea şi a depus-o. E o fiinţă extraordinară, sunt foarte bucuroasă s-o cunosc pe Alexa.

Să ne întoarcem şi la transformarea ta, pentru că în paralel cu toată această activitate foarte susţinută şi de pionierat în zona autismului, a instituţiilor, a legislaţiei şi aşa mai departe, ți-ai continuat cariera de poetă. Ai trei cărţi de poezie, debutul tău, Păpuşa de ceară, în 2008, şi cea mai recentă, Borderline, din 2017. Privind în urmă, nu pare deloc nenatural sau straniu că o poetă e sau a fost şi mamă de copil autist. Ţi s-a părut vreodată că experienţa de a trăi în preajma unui copil autist te-a ajutat în poezie sau ai devenit o altă poetă şi graţie acestei experienţe?

Cred că da. Chiar cred că poezia şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru. Cel puţin la nivel de limbaj, am învăţat enorm de la Dudu. Când deschide gura, ai senzaţia că face poezie. Taie frazele când nu te aştepţi, în punctele cele mai ciudate, se exprimă oarecum poetic, dar involuntar, bineînţeles, şi mai mult în haikuri. Cred că şi în ultima carte, Borderline, s-a simţit amprenta lui, în fiecare carte de-a mea s-a simţit amprenta copiilor. N-am orgoliul unei mari poezii, nu l-am avut niciodată. Am încercat doar să comunic ce mi se întâmplă. În ce măsură am reuşit, şi faptul că nu m-am oprit, când am avut ceva de scris, am scris. 

Dacă ar fi să o compar cu celelalte, Borderline mi se pare că e cea mai confesivă, cea mai biografică, se vede mult mai puternic biografia în poeme, e şi un pic narativă. În acelaşi timp, este cea care are şi cel mai mult umor dintre toate trei. E straniu, dar are multe pasaje în care poţi să zâmbeşti, spre deosebire de celelalte, care sunt mai întunecate.

Şi mai lirice. Da, am crescut mare. În Borderline cred că am renunţat puţin la lirism şi la poveştile pe care îmi plăcea să mi le spun. Nu ştiu cât de bine. Dintre toate, cartea mea preferată e Păzitoarea.Aveam o idee că trebuie să scrii lucruri foarte frumoase, care să-l bucure pe cel care citeşte. Cel puţin în Păpuşa de ceară voiam să răspund unei poveşti cu altă poveste, după aceea să scriu o carte de dragoste. N-am reuşit, încă îmi doresc să scriu o carte de dragoste. Dincoace am renunţat la absolut orice gând sau proiect. Pur şi simplu am scris la pariu, la provocare, pentru că tot Dan Coman mi-a zis într-o zi: „N-ai mai scris nimic de doi ani. În fiecare seară să-mi trimiţi un poem, nu mă interesează cum, la ce oră. Dacă nu-mi trimiţi în fiecare seară un poem, nu mai am ce vorbi cu tine!”. Şi, culmea, eram şi foarte epuizată, obosită, bolnavă, dar m-am ţinut de pariul ăla şi în două-trei luni s-au adunat poemele.

Ai şi vrut să-l crezi, că nu era ca şi cum Dan Coman n-ar mai fi vorbit cu tine!

Am vrut să-l cred şi faptul că mi-a lăsat provocarea la modul ăsta însemna deja că îi pasă. Aşa a apărut Borderline. N-am avut un proiect. La celelalte cărţi am avut un oarecare proiecţel.

Se vede, pentru că e o carte mai variată, nu atât de omogenă, tematic spun. În Borderline ai şi câteva poeme de dragoste, sunt şi nişte poeme în care părinţii tăi apar, şi mama, şi tatăl tău, sunt şi copiii, dar sunt şi lucruri din zona ştiinţei. Pentru că ai citit, cel puţin aşa se vede, foarte multă literatură de specialitate şi ai văzut în latura absurdă, dar şi poetică.

Mie neuroștiințele mi se par foarte poetice. Acum îmi fac şi doctoratul în psihologie şi în ultimii doi ani am citit numai literatură de specialitate.

Tu şi Cărtărescu.

Nu ştiu, şi Cărtărescu? Da, am fost constrânsă. Eu am intrat în povestea asta ca ziaristă, făceam anchetă, şi am trecut prin toate etapele, mi-am dorit mult să fiu competentă pe partea asta de psihologie, cel puţin a tulburărilor de spectru autist. Și dacă tot am început, îmi place să duc lucrurile până la capăt. Acum îmi fac şi doctoratul tot pe autism. Şi n-am avut timp.

Cum se împacă subconştientul poeziei şi magia limbajului inexplicabil cu explicaţiile stricte, raţionale din zona neuroştiinţelor? Simţi un conflict?

Nu, dar simt că mi-am pierdut mult din poeticitate. Dar poezia nu e o păcăleală, nu e ceva nefundamentat ştiinţific.

Dar unde e localizat centrul poeziei?

Acolo, în poezie, e adevărul absolut. Şi trebuie să fie. Ăla e vehiculul prin care poţi să atingi foarte multe planuri şi foarte multe dimensiuni. Poezia e complicată, e ca genetica. Nu ştiu dacă se împacă sau nu.

Doar că nu se moşteneşte așa uşor.

E adevărat. Deşi, dacă luăm familia Moldovan, şi mai avem câteva exemple, tatăl poet, fiii poeţi, mai sunt. Nu ştiu cum se împacă, dar îmi place foarte mult cum explica Naum, că poezia e o forţă vie, nu e ceva pe hârtie, iraţional, neapărat sau inexplicabil. Cred că trebuie să vezi poezia oriunde în viaţă. Asta poate că m-a ajutat, că aşa nu simt că-mi lipseşte neapărat literatura, doar că o văd în tratate.

Ai spus că te-a ajutat poezia, şi e lesne de înţeles de ce, deşi sunt circumspect sau nu sunt lămurit în ce măsură literatura e terapeutică în felul în care foarte multă lume îşi imaginează că e.

Nu simt asta şi nu cred că literatura e terapeutică. Depinde: literatura pe care o citeşti poate să aibă un efect terapeutic asupra ta, iar cea pe care o scrii care poate să funcţioneze ca un jurnal. În psihoterapie e recomandarea de a ţine un jurnal, de a scrie lucrurile pe care nu le poţi spune. Sunt şi tehnici bazate pe scris, adică să scrii o scrisoare de mulţumire şi de recunoştinţă – să găseşti trei oameni din trecut care te-au ajutat şi le trimiţi. Știi foarte bine asta, pentru că tu eşti un magician al păstrării vii a relaţiilor prin cuvinte. Chiar eşti, ţi-a mai zis cineva? Marius scrie foarte multe vederi şi trimite scrisori, e aşa de drăguţ!

E terapeutic, am nevoie.

Nu, dar tu ai efect terapeutic. 

Ziceam de poezie ca formă de întrajutorare reciprocă. În ce măsură Dudu citeşte, îi citeşti sau ai încercat să vezi în ce fel reacţionează la poezie?

Să ştii că la fel ca o mare parte a poeţilor români sau a scriitorilor români, și el scrie mai mult decât citeşte. Şi scrie mai bine decât poate să citească. El are tulburări în procesarea limbajului şi orice propoziţie spui la el se desparte în zece sensuri şi analizează fiecare cuvânt, e un proces greoi, dificil să-şi dea seama ce ai vrut să spui, întreabă şi cere clarificări.

E lichtennsteineian.

Exact. Nu îi e uşor să citească, dar are nişte cărţi pe care le tot citeşte, îi plac cărţile ştiinţifice, culmea, din astea cu o sută de răspunsuri de la oamenii de ştiinţă pentru copii – de ce luna seamănă cu o felie de parizer? Şi literatura e foarte greu se înţeles pentru el, metafore, analogii, epitete – se distrează copios. Dar e în punctul în care înţelege, poţi vorbi cu el, poţi avea o discuţie, îţi povesteşte ce s-a întâmplat, nu e neapărat un mare cititor. Dar nu e nici mic. Nu e pasionat. Deocamdată nu-i pasionat de lectură, dar nici n-o respinge.

Cu ce parte a corpului crezi că se scrie poezia?

Cred că se scrie cu creierul, nu cu inima.

Ştii cine mi-a dat răspunsul ăsta? Angela Marinescu!

Chiar cred că se scrie neuronal, cu nervii.

Crezi că există o vârstă propice pentru poezie? Zici undeva în cartea ta Mâini cuminţi că autismul nu se vindecă. Dar de poezie te poţi vindeca?

Cred că o să mai scriu poezie, şi chiar am senzaţia că scriu poezie foarte bună, dar peste câţiva ani. Nu ştiu dacă e o vârstă propice, dar trebuie să ai o oarecare linişte în cap să poţi scrie poezie bună.

Ce înseamnă „linişte în cap”?

Pentru mine e important să fii destresat, nu pot scrie la nervi sau dacă sunt foarte obosită. Am nevoie de o anumită stare, pe care n-am mai găsit-o că nu am acces la ea.

Ai în Bordeline două versuri: „Copiii nu te lasă să mori,/Copiii nu te lasă să scri”.

Cam aşa. Deşi am scris două cărţi de când am copiii, dar vârsta cea mai potrivită pentru poezie e vârsta de la care poţi să scrii. Oricând. Nu cred că există diferenţă de forţă între un poet tânăr şi un poet în vârstă. Nu de forţă. Pot exista alte diferenţe. Mai sunt şi poeţi care obosesc, dar ce contează?

Sau sunt poeţi care se descoperă foarte târziu sau sunt poeţi – că tot suntem cumva în doliu după Emil Brumaru – care au scris toată viaţa constant. Dacă ai citi volumul de debut al lui Emil Brumaru, nu ţi-ai da seama că e prima poezie sau a o mie o suta poezie, e un poet prolific. Asta e foarte interesant, felul în care fiecare are o dinamică a producerii, dar şi a calităţii textelor, care sunt este diferite, combinaţiile sunt atât de variate, încât e foarte greu să găseşti o imagine standard a poeziei perfecte.

Multă lume crede că poezia e ceva ce scrii atunci când te doare inimioara, când te doare sufleţelul, când se aud nişte versuri, nişte rime, un loc în care-ţi verşi amarul, plângi sau îţi plângi de milă. Foarte multe persoane cred asta despre poezie. Eu cred că trebuie să scrii poezie atunci când ai ceva de spus. Şi într-adevăr, contează felul în care o spui, asta e mai important decât ceea ce vrei să spui, dar tot trebuie să ai ceva de spus, pentru că poezia e  singura formă perfectă de comunicare. Poate să fie liberă de orice fel de cenzură, şi de cenzura limbajului, şi de cenzurile legate de formă. 

Cred că esenţial este să ai ceva de spus, şi apoi felul în care spui. Că poţi să cazi şi în capcana în care tot ceea ce ai tu spus poate să fie important. Dar uite, a murit mama – e ceva dureros, ceva groaznic, dar depinde cum spui. Aici da, de la un nivel încolo depinde cum spui lucrul ăsta, dacă doar îi laşi pe ceilalţi să înţeleagă. Diferenţa de calitate vine de aici, dar trebuie îndeplinite ambele condiţii: să ai şi ceva de spus care să fie relevant măcar pentru încă un om, doi, trei, cinci, şi felul în care spui. E multă poezie proastă, ştim cu toţii. Îţi face şi milă să citeşti. Că tu poţi empatiza cu persoana respectivă, poţi înţelege de ce voia să-şi comunice gândurile, ideile, dar modul în care o face… Și asta vine şi din faptul că nu citesc, exact ca Dudu, adică scriu mai mult decât citesc.

E mai bine că e mai multă poezie, chiar şi proastă, decât deloc. 

Decât deloc da, e adevărat. Şi, oricum, are publicul ei.

Intuieşti o cititoare de poezie? Ştiu că sunt câţiva autori pe care-i citeşti şi reciteşti la infinit – Nae Ivănescu, Gellu Naum sunt doi dintre ei, Cristi Popescu. Chiar în Borderline ai două versuri foarte frumoase, mi le-am şi notat – „Familia mea e la fel de frumoasă ca familia Popescu, mult mai adevărată decât arta”. Preferinţele tale s-au schimbat de-a lungul anilor? Ai descoperit alţi autori pe care din perspectiva experienţei ai început să-i înţelegi mai bine? Găsesc extraordinar de multă poezie în cărţile lui Oliver Sacks. În cărțile Halucinaţii şi Muzicofilia, ce boli şi ce simptome sunt acolo, e uluitor!

Da, e fascinant şi îmi place Oliver Sacks. Sunt mare fan și Robert Sapolsky, abia a început să se traducă în România. Am ascultat de nenumărate ori prelegerile lui – predă la Stanford genetica comportamentului uman, un poet în adevăratul sens al cuvântului, şi în acelaşi timp şi o minte fenomenală. Am vibrat destul de puternic la Murakami, adică şi la cel care a scris o experienţă personală, care are un băiat cu autism, Haruki – oare Murakami? – mă rog, un scriitor japonez care are un băiat tot aşa, cu autism şi dizabilitate psihică, dirijor, şi are o carte cutremurătoare. Mie îmi place Philip Roth şi Houellebecq. Mi-au plăcut toate cărţile lui, pur şi simplu!

Eu nu ştiu ce să spun, sunt de acord cu tine.

Până am zis Laurel Beck. Îmi place şi e foarte interesant, am nişte prietene bune psihiatre care citesc. Kenzaburō Ōe.

Mai trăieşte Kenzaburō Ōe?

Eu ştiu că da. Tot cer recomandări de cărţi. Odată m-am dus cu tot ciclul Houellebecq, sunt nişte fete absolut minunate, au citit şi au zis: „Extraordinar, dragă, dar noi asta trăim în fiecare zi la spital! Aşa ceva ne aduci? Nu ne mai aduce cărţi din astea!”. Şi mi-am dat seama că lor trebuia să le aduc Ultima licornă, Peter S. Beagle, altceva. Nu neapărat Houellebecq. Şi nici Roth, Pastorala americană. Că mi-ar zice: „Lasă-mă, dragă, că avem la urgenţă 15 pe zi!”. 

Sau în Nemesis, unde e povestea mai multor copii. Care a fost cartea copilăriei tale?

Aventurile lui Habarnam şi Cucurigu Gagu, Roade-tot şi Roade-mult. Ştii cartea asta? Nu ştii ce ai ratat!

Şi acum văd că i le-ai pasat lui Dudu.

Cucurigu Gagu, Roade-tot şi Roade-mult l-am găsit reeditat la editura Paralela 45, era cartea mea preferată, mi-o citea mult mama, îmi plăcea mult. A dispărut la un moment dat şi a reeditat-o Paralela 45, m-am bucurat şi am cumpărat trei exemplare – unul pentru mama, unul pentru prieteni, unul pentru acasă.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

În copilărie?

Rămâne la latitudinea ta. În adolescenţă, asupra vieţii, asupra literaturii. O carte cu impact mare asupra ta.

Idiotul de Dostoievski.

Când ai citit-o?

Prima oară am încercat s-o citesc pe la 15-16 ani şi am mai recitit-o de două ori. E o carte pe care aş reciti-o oricând şi de care îmi amintesc.

Este vreo carte clasică pe care n-ai citit-o deloc sau până la final? Fireşte că e, că toată lumea are dificultăţi să aleagă, dar trebuie să spui un titlu.

Curcubeul gravitaţiei a lui Thomas Pynchon.

Dintre cărţile pe care le-ai citit recent, pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

Am citit recent o carte pe care aş lua-o cu mine pe o insulă pustie şi care e absolut minunată. Nu e publicată încă.

Atunci spune una dintre cele publicate.

Acum aş lua cartea pe care mă muncesc s-o citesc, Behave a lui Robert M. Sapolsky. 

Şi care zici că s-a tradus.

S-a tradus la editura Publica şi are 4 kilograme, e mare, dar merită.

Puţin mai mult decât un copil la naştere. În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În În zahăr de pepene a lui  Richard Brautigan.

De ce? Ştiu că-ţi plac pepenii, dar chiar aşa?

Mi-ar plăcea şi în Un loc plăcut şi numai al lor a lui Peter Beagle.

Ce scriitor din istorie ai invita la un pahar de vin la Bistriţa?

Pe Houellebecq. Tocmai s-a recăsătorit, o mare pierdere. Îmi place mult titlul ultimei cărţi, Serotonina. 

Nu e un titlu inventat, l-a luat de pe etichetă! Dar dacă ar fi să întâlneşti un scriitor din istorie, care nu mai e, și ai putea să te întâlneşti cu el?

Atunci pe Malcolm Lowry aş vrea să-l invit.

Ştiu că-ţi place Sub vulcan.

Da, mult.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Muzică clasică. Aş trimite un concert de Brahms, Chopin, „Nocturne”.

Deci ai face un platouaş.

Să-i calmeze, să le arate că suntem OK.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv una dintre problemele planetei, care ar fi aceea?

Asta înseamnă că aş putea să vindec boli?

Rămâne la latitudinea ta ce fel de problemă consideri că e a planetei, a omenirii, dacă vrei.

Aş reduce puterea oamenilor asupra altor oameni. Cred că asta ar rezolva multe. Când mă gândesc la problema omenirii, mă gândesc la războaie, la Siria, la lucruri dramatice cu adevărat. Pentru că sunt foarte multe probleme ale omenirii. N-am candidat la Miss niciodată, dar n-aş vrea nici să nu mai existe boli incurabile, sincer, pentru că nu poţi trăi „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Aş vrea mai puţină răutate.

Nu putem trăi o viaţă curabilă.

Nu, dar mai puţină răutate. Să fim mai buni unii cu ceilalţi, mai blânzi. Şi nu ştiu dacă se poate aşa, e ceva autist, să nu fie impactul nostru asupra altora prea puternic. Trebuie să mă mai gândesc la asta.

Să fie armonie. Pentru că tot ai venit mult în Bucureşti în ultimii ani ocupându-te în chestiunile legate de autism, e vreun loc pe care l-ai descoperit şi care-ţi place? Poate fi orice, o stradă, o cafenea, o clădire.

Am descoperit locul ăsta, la tine. Am fost pe fugă în Bucureşti şi în general îmi place să mă refugiez la prieteni. Îmi plac oamenii în Bucureşti, locurile mai puţin.

Care sunt oamenii din Bucureşti care-ţi plac?

Îmi place foarte mult de poetul Merlich Saia şi de soţia lui, mă întâlnesc cu Teodor Dună destul de des, în general cu poeţi, cu scriitori mai nou, şi cu actori. Îmi plac mulţi oameni care locuiesc în oraşul ăsta mare şi pentru ei aş veni oricând.

Un exerciţiu de imaginaţie special pentru tine: dacă ai fi un gen al poeziei, ce gen de poezie ai fi?

Absurdă.

Există poezie absurdă?

Da. Prietenii râdeau de mine când am început să scriu poezie, ziceau că sunt exponenta păşunismului apocaliptic. Mi-ar plăcea să mai am entuziasmul să duc mai departe, să lărgesc graniţele păşunismului apocaliptic.

[februarie 2019]