„În artă nu poţi cuantifica lucrurile, dar e nevoie de consecvenţă”

interviu cu Alina CRISTESCU

Marius CHIVU: Vii dinspre artele vizuale, dar eşti mai apropiată de ce anume? 

Alina CRISTESCU: Stai să o iau de la început. Sunt apropiată de artişti şi de curatori. Pentru că eu, profesional, nu sunt curator. Și la început, când am deschis spaţiul de artă contemporană, în 2007, în niciun caz nu mă gândeam că voi înlocui acest rol de curator, pe care-l consider extrem de important. Dar sunt apropiată de artişti, asta e clar.

Ai făcut jurnalism, apoi un master de politici culturale, înainte să deschizi o fundaţie, „Calina”. Calina e un nume sau un atribut?

Calina este numele meu. Cristescu Alina. Şi a fost foarte simpatic modul în care am ajuns la el, pentru că discutasem cu câteva doamne pe care le admir şi le preţuiesc – Smaranda Vultur, Pia Brânzeu, Sorina Eţa – şi, când au aflat de intenţia mea, au ajuns la concluzia că acesta este numele care s-ar potrivi cel mai bine fundaţiei, pentru că este numele meu şi pentru că, considerau ele, mă descrie ca persoană.

Şi din fundaţia asta a reieşit un spaţiu de artă contemporană? 

Da.

Care cum s-a născut, din ce dorinţă, din ce ideal al tău? Cum ai ajuns din jurnalism să faci master de politici culturale şi apoi să conduci un spaţiu de artă contemporană?

Tot timpul am crezut că voi scrie despre artă sau despre zona culturală. Apoi, undeva în capul meu, în permanenţă a existat ideea asta că la un moment dat mi-ar plăcea, mi-aş dori să am o galerie de artă. Bineînţeles că atunci nu ştiam exact ce înseamnă o galerie de artă sau, oricum, nu aveam foarte clar conceptul în cap. Cum toţi românii ştiu să facă restaurante sau hoteluri, credeam că va fi foarte simplu să ai o galerie de artă. 

Am deschis acest spaţiu pe care l-am numit Spaţiul de Artă Contemporană, pentru că foarte rapid mi-am dat seama că nu am calităţile necesare pentru a conduce o galerie de artă comercială. Îmi lipseşte cu desăvârşire această abilitate de a face actul vânzării, de a intermedia acest lucru. Şi, de fapt, scopul principal al fundaţiei a fost să susţină tinerii artişti din Timişoara şi din România. Am avut marele noroc să-l am aproape, mentor şi consilier, pe Romul Nuţiu, care m-a ajutat extraordinar de mult, în primul rând m-a educat în sensul ăsta, şi la propunerea lui am urmat masterul de politici culturale, am deschis galeria Spaţiul de Artă Contemporană, iar în anul următor m-am înscris la acest master la Facultatea de Arte și Design din Timişoara.

Şi cum a fost?

A fost foarte bine. Am avut profesori foarte faini, Ileana Pintilie, prin excelenţă, şi chiar m-a ajutat un pic să-mi dau seama despre ce e vorba. 

Trecerea de la acest spaţiu la Kunsthalle Bega cum s-a produs? A fost o upgradare, o mărire a proiectului iniţial?

A venit organic, pentru că spaţiul în sine exista.

E o fostă hală?

Da. Era o fostă întreprindere de motoare agricole. Dar, nici nu mai ştiu exact acum câţi ani, am început să lucrez şi cu Liviana Dan ca curator, pentru că spuneam despre cât de important consider eu că este rolul curatorilor. Începusem să lucrez cu Liviana Dan, cu care sunt şi prietenă, şi care la rândul ei este pentru mine un mentor, dar am văzut la un moment dat o serie de conferinţe ţinute la Facultatea de Arte, organizate de Bogdan Raţă, pe care îl admirasem ca artist. Chiar îl şi invitasem să vină să facă expoziţie la Calina, dar nu ne-am sincronizat. Şi mi-a plăcut foarte mult ce făcea el la Facultatea de Artă şi lam invitat în spaţiu, în Calina, dacă mai doreşte să organizăm astfel de întâlniri. 

Şi uite aşa a luat naştere un proiect de care ne-am ataşat extraordinar de tare şi care cred că a stat la baza acestei idei. Proiectul se numea „Artist the teacher” şi am invitat în două serii consecutive mai multe persoane, personaje, personalităţi din scena de artă contemporană, care au avut câteva intervenţii, prelegeri, ateliere extraordinar de intime cu studenţi sau cu tineri preocupaţi de artă. Atunci era ceva nou şi dorit, acum e inflaţie de astfel de evenimente.

Deci din 2019 funcţionează Kunsthalle Bega, cum l-aţi numit voi, un spaţiu alternativ şi experimental de artă, foarte generos prin dimensiuni, şi asta îl face şi unic în Timişoara. Bănuiesc că nici în ţară nu sunt foarte multe asemenea spaţii, de natură privată.

Cred că mai există totuşi câteva şi la Cluj, şi în Bucureşti.

Pe lângă seria de expoziţii pe care le-aţi vernisat aici, numai anul ăsta au fost câteva, cu mulţi artişti, şi români, şi străini. Daţi şi un premiu, „Bega art price” unui curator. Nu ştiu din nou în ce măsură e un tip de premiu care se mai acordă la noi, dar aveţi deja vreo trei-patru premianţi, cu care şi lucraţi.

Din colaborarea asta între Livia Dan, Bogdan şi cu mine, care suntem cofondatorii Kunsthalle Bega, am ajuns la activitatea pe care o avem. Doream foarte tare să încurajăm segmentul acesta de artă, mai ales pe tineri, şi ne-am dat seama că pentru artişti existau deja mai multe premii, mai multe rezidenţe, astfel încât am ajuns la concluzia că dorim să încurajăm zona curatorială, tinerii curatori. Şi atunci am decis să oferim un premiu unui tânăr curator român, tânăr până în 40 de ani, activ în ţară sau internaţional. 

A fost o experienţă foarte interesantă şi foarte bună, pentru noi, un exerciţiu. Premiul respectiv constă într-o sumă de bani, 5000 de euro – nu ştiu dacă e mult, dacă e puţin, dacă e important sau nu – şi invitaţia de a organiza, de a produce un proiect, o expoziţie în Kunsthalle Bega.

Numele curatorilor premiaţi şi descrierea lor poate fi găsită pe Kunsthallebega.ro. Am creionat cât de cât cum a luat fiinţă acest spectaculos Kunsthalle Bega. Dincolo de oameni – ştim cu toţii că e foarte greu să-i găseşti pe cei potriviţi şi mai ales să şi poată lucra în echipă –, ce mai e nevoie, nu neapărat pentru a demara, ci pentru a ţine în viaţă un astfel de proiect şi a-l ţine la nişte standarde pe care tot voi le hotărâţi?

Aş spune în primul rând oamenii. Pentru că, dacă mă întrebi, sunt extraordinar de norocoasă să am în jurul meu oameni incredibili, devotaţi şi talentaţi. Cred că fără oameni nimic n-ar conta. Dar în artă nu poţi cuantifica lucrurile ca în sport, de exemplu, dar cred că e nevoie de aceeaşi consecvenţă, de aceeaşi disciplină ca să pui la cale, ca să duci la sfârșit toate proiectele. 

Îţi dau un exemplu: vrem să producem sau să organizăm o expoziţie cu 11, 12, 13 artişti români şi internaţionali şi cu un curator care activează în străinătate. Pentru un asemenea proiect trebuie să începi lucrul cu cel puţin un an înainte. E nevoie să-şi sincronizeze agendele toată lumea, să se facă producţie de lucrări, transporturi, asigurări, curatorii de obicei sunt implicaţi în mai multe proiecte, deci e nevoie de disciplină şi de organizare.

Şi n-avem noi în ţară din plin aceste două calităţi?

Nu ştiu. Eu mă consider incredibil de norocoasă că m-am înconjurat de oameni extraordinari.

Când demarezi un astfel de proiect, dincolo de ce ai enunţat până acum, ce e cel mai greu? De ce anume ai nevoie? Mergând până la chestiuni de ordin practic – autorizaţie, asigurări. Care este cea mai complicată parte din tot acest demers?

Să nu te laşi distras pe parcurs de nimic şi să nu uiţi scopul, că tot ce faci o faci pentru artişti, de fapt. Acesta este cel mai important lucru.

Voi nici nu funcţionaţi ca galerie de vânzare.

Nu. De aici şi numele de Kunsthalle, pentru că este un spaţiu care se situează între o galerie de artă şi un muzeu. 

Dar nu v-ar fi ajutat mai mult şi pe voi, şi pe artişti să faceţi şi acest aspect?

Probabil, dar atunci am fi mers într-o cu totul altă zonă.

Care e diferenţa dintre galerie şi muzeu? În ce măsură zici că funcţionează spaţiul acesta şi ca muzeu?

Noi, când organizăm expoziţii, proiecte, nu ne gândim la faptul că „această lucrare este comercială sau nu”. 

Acesta este aspectul muzeal.

Exact. Şi experimental. De multe ori sunt instalaţii efemere, instalaţii in situ, care-şi au sensul sau rostul doar atunci, în acel moment, în acel spaţiu. Tocmai de aceea, perioada asta online pe noi nu ne-a ajutat, nici interesat şi nici satisfăcut deloc, pentru că proiectele noastre sunt gândite ca o lume, ca o atmosferă. Nu poţi să pui camera pe o lucrare şi asta e tot. Ele au o poveste.

Ce se întâmplă cu instalaţii cum este cea de acum, structura aceasta făcută conform cu spaţiul şi care e şi fragilă, după ce veţi renunţa la ea? Şi după ce se renunţă, se aruncă? Care este destinaţia unei astfel de opere?

De data asta e un destin foarte interesant. Te referi la lucrarea lui Cristian Rusu de la Cluj, pentru că ea a avut un asemenea impact asupra comunităţii artistice din Timişoara şi am primit propunerea din partea unui arhitect să o refolosească împreună cu alte persoane, nu neapărat artişti, într-un atelier şi să o refacă, s-o transforme, să se păstreze. S-o transforme fiecare cum îşi doreşte.

Şi e posibil?

Da. De ce nu? Tocmai acesta este frumuseţea.

Circuitul operei de artă în natura pieţei. Cine sunt oamenii care vin? În afară de mediul artistic, că, evident, îmi imaginez că vin artişti să vadă alţi artişti, curatori să vadă munca altor curatori, dar în afară de ei? Are Timişoara un public atât de educat în artele vizuale sau este o formă care încet-încet creează fondul?

Publicul nostru, al Kunsthalle, este un public tânăr. La noi vin foarte mulţi tineri. Ştiu doar că este foarte importantă mediatizarea acestor proiecte, a acestor expoziţii. De exemplu, când se organizează Noaptea Galeriilor sau Noaptea Muzeelor. Sau anul acesta, când oamenii citesc, primesc validarea acelei expoziţii, acelui proiect, ei devin mult mai interesaţi, prind poate mai mult curaj. Publicul s-a transformat. În primul rând, sunt foarte mulţi străini, pentru că toţi străinii au această obişnuinţă, au această manieră de a călătorii, și atunci când ajung într-un loc nou se documentează, ştiu ce vor să vadă. Vor să vadă muzee sau galerii de artă, şi atunci vin ţintit. 

Am văzut câteva expoziţii spectaculoase la voi, n-o să le trecem în revistă pentru că ele sunt frumos listate şi descrise la voi pe site. Ce urmează? Suntem într-un an plin, Timişoara e capitală europeană a culturii. Care e ritmul în care vă gândiţi că trebuie să puneţi o nouă expoziţie?

În general, funcţionăm cu două sezoane, de primăvară şi de toamnă. Avem două spaţii: spaţiul principal şi un spaţiu mai mic, Kunsthalle Bega-box, pe care îl folosim când nu este inclus în expoziţiile mari, de grup, şi-l folosim tocmai în acest sens cu proiecte mai mici, cu performace-uri, intervenţii, expoziţii de mai scurtă durată personală, tocmai în scopul de a activa proiectele de mai lungă durată – apropo de întrebarea ta de dinainte despre public, dacă există un public amator şi consecvent de artă. Aşa că, în general, funcţionăm cu două proiecte mari într-un an, două proiecte de grup şi mai multe proiecte mici. Depinde, fiecare an e diferit.

Anul acesta nu v-aţi gândit să faceţi nimic special?

Ne-am gândit noi, dar socoteala de acasă nu întotdeauna se potriveşte cu cea din târg. Şi pentru că depindem şi de cofinanţări, care nu întotdeauna reuşesc, am fost nevoiţi să renunţăm la un proiect care pe mine m-a entuziasmat teribil şi pe care-l pot considera spectaculos, în parteneriat cu Daniela Pălimar de la Bucureşti – am fi dorit să avem o serie de piscine, de mobilier urban în faţa Kunsthalle, umplute cu nămol de Techirghiol, să fie un fel de ştrand, loc estival pentru comunitatea din zonă. N-am reuşit.

Cu ce n-a mers, cu piscinele sau cu nămolul?

Ar fi mers şi piscinele, şi nămolul, şi sunt convinsă că şi comunitatea ar fi apreciat extrem, n-am mai obţinut finanţarea pe care ne bazam.

În general, cine sunt finanţatorii voştri? Din ce am văzut până acum, AFCN e un partener constant, anul acesta Centrul de Proiecte din Timişoara, am văzut că de câteva ori Ordinul Arhitecţilor a fost alături de voi. Cine ar mai fi?

Centrele culturale, cu care colaborăm, Centrul Cultural Francez, Centrul Cultural German, Forumul Austriac. Anul acesta am primit o susţinere importantă şi din partea BRD, am reuşit astfel să utilăm Kunsthalle cu un lift cu acces pentru persoanele cu dizabilităţi, ceea ce este un lucru extraordinar, cred că suntem primul spaţiu care a reuşit acest lucru.

Şi trebuia, că aţi avut expoziţia Adinei Pintilie. 

Da. Unul dintre principalii finanţatori este Societatea Bega.

În Timişoara, în momentul acesta, există câteva galerii, spaţii de artă contemporană care, văzute cel puţin din exterior, intră într-un soi de competiţie benefică între ele. Sunteţi voi, mai este Pavilionul Isho, Galeria Jecza, probabil mai sunt şi altele mai mici.

Indecis, Metaspaţiu.

Cum funcţionaţi? Vă admiraţi, vă inspiraţi reciproc, vă ocoliţi pe stradă când vă vedeţi? Care este dinamica? Că-mi imaginez că în orice domeniu unde sunt mai mulţi actori se creează o dinamică amestecată între admiraţie şi invidie.

Eu cred că este o admiraţie constructivă. Funcţionăm foarte bine şi ne recomandăm celor care ne vizitează, ne recomandăm reciproc, şi cred că mai este loc în oraş încă pentru foarte multe spaţii. Întotdeauna am considerat că fiecare galerie, spaţiu de artă, fundaţie are viziunea şi întruchiparea celor care le conduc, şi suntem toţi foarte diferiţi. Şi oraşul are nevoie de cât mai multe locuri.

Plus că vă leagă uneori curatorii, că aveţi expoziţii curatoriate de aceiaşi oameni.

Da. Anul acesta sunt foarte bucuroasă că Premiul Bega Prize i-a revenit Dianei Marincu, din mai multe motive. Eu lucrez cu Diana de mult timp, chiar de când s-a întors în oraş, Diana este din Timişoara, şi consider că nu există un curator care să aibă o legătură mai profundă cu scena de artă locală decât Diana. Aşa că sunt extrem de bucuroasă.

Ce mai faceţi voi aici este să scoateţi o serie de publicaţii, de la formatul mic tip broşură, carneţel până la cărţi şi albume mai voluminoase. Cum aţi ajuns aici? Care este statutul lor? Se vând, sunt disponibile pentru consultare la faţa locului? Cum alegeţi ce anume intră într-o carte sau care e subiectul unei publicaţii?

Kunsthalle Bega are două obiective, două scopuri pe care ne străduim să le atingem cu fiecare proiect. Primul ar fi producţia de lucrări de artă, şi al doilea, să nu treacă niciun proiect, nicio expoziţie nedocumentată, să rămână nefinalizată printr-o carte sau un booklet. Bogdan Raţa este cel cu care împărtăşesc această pasiune pentru cărţi, împreună cu colegul nostru care face designul. E un proces incredibil de intim, de satisfăcător, de frustrant şi de minunat acest proces al conceperii şi finalizării unei cărţi. Cărţile noastre, în afară de două dintre ele, în care am încercat să strângem activitatea fundaţiei până în momentul în care ne-am mutat în acest spaţiu generos, sunt despre un proiect, o expoziţie în sine. Dar anul acesta am reuşit la editura Kerber să publicăm o carte despre toate proiectele pe care le-am avut în Kunsthalle Bega Box. 

Uitându-mă pe site-ul vostru să mă familiarizez, am dat şi de o serie de podcasturi. Cine le face? Cum alegeţi artistul intervievat? Sunt numai artişti, care e descrierea lor?

Am mers pe acelaşi principiu ca şi Artist the teacher. Până acum am lucrat cu două jurnaliste absolut minunate, Mihaela Dedeoglu şi Daria Ghiu, şi ne-am concentrat pe artiştii şi curatorii cu care am lucrat. Dar ne interesează şi alte persoane din scena de artă, nu neapărat doar cele cu care colaborăm sau lucrăm.

E şi un proiect „Şcoala Kunsthalle Bega”? Îmi imaginez că publicul nu se formează doar venind, lăsat la mâna norocului, să se autoeduce. Oferiţi şi o „scurtătură”, să zicem, spre lumea artei. Cum funcţionează această şcoală?

Am avut parte de o serie de workshopuri şi de ateliere incredibil de emoţionante, cu copii veniţi din diferite medii, de la şcolile din Timișoara, de la școlile primare şi gimnaziale, dar şi cu copii care veneau din medii defavorizate, care odată cu vizita la Kunsthalle şi atelierul de aici realizau şi prima lor ieşire din satul sau comuna în care trăiau. A fost incredibil de emoţionant. De foarte multe ori se sfârşea în lacrimi şi îmbrăţişări. Un rol foarte important în toată activitatea noastră îl joacă tinerii studenţi şi artişti cu care colaborăm. Dacă la început unii dintre ei erau extrem de reticenţi, „O, copiii? Eu nu ştiu ce să fac cu ei, eu nu pot, stau numai şi observ…”, totul s-a terminat cu prietenii şi cu îmbrăţişări, cu desene dedicate.

Dar cât de mici sunt copiii care vin?

Erau de la grădiniţă, clasele primare până la Liceul de Artă şi Arhitectură. De exemplu, au fost câteva ateliere şi prezentări foarte interesante, susţinute de Bogdan elevilor mai mari din anii terminali de la Liceul de Artă şi Arhitectură, le-a ţinut un curs, aproape ca un curs de facultate, despre arta monumentală, iar apoi au realizat împreună şi au finisat o lucrare de mari dimensiuni.

Continuă proiectul acesta? În ce regim?

Da, continuă, nu cu aceeaşi intensitate ca anul trecut, pentru că acum avem parte de alte evenimente. Dar totul despre şcoală Kunsthalle voiam să spun că anul trecut s-a adresat nu doar copiilor, ci şi adulţilor. Am avut o serie de ateliere şi de workshopuri cu seniorii, am colaborat foarte bine cu Asociaţia Pensionarilor, cu Asociaţia Nciodată Singur şi în general noi pornim de la expoziţiile pe care le avem în spaţiu. Anul trecut am avut instalaţia Ioanei Sisia, „Vremea recoltei”, în care Ioana a recoltat casa bunicilor şi amintirile ei din copilărie.

Una dintre expoziţiile mele favorite de la voi.

În această expoziţie am avut multe tururi şi ateliere cu seniori, cu persoane în vârstă, care și-au regăsit amintirile, copilăria. A fost emoţionant.

E o mare oportunitate pentru multă lume, de la artişti, de la public până la oraşul în sine, să ducă la capăt acest proiect al Capitalei Culturale Europene în 2023. N-a demarat chiar uşor acest proiect, a venit pandemia, s-au prelungit lucrurile, s-au tot schimbat echipele care s-au ocupat de acest lucru. Cum e pentru voi, aţi schimbat în vreun fel modalitatea de a expune lucrurile? Aţi avut alte priorităţi, aveţi alte aşteptări acum? Că există totuşi un flux crescut de oameni care-mi imaginez că vizitează nu doar Timişoara, ci şi spaţiul vostru.

În mod normal, noi ne-am continuat programul pe care l-am fi avut oricum. Dar da, asta este evident, că a crescut vizibilitatea şi numărul vizitatorilor. Am avut parte de ocazia extraordinară de a deschide acest an cu expoziţia Adinei Pintilie, „Tu eşti un alt eu, o catedrală a corpului”, care a fost reinterpretată, mutată în spaţiul Kunsthalle Bega de la Veneţia, unde a reprezentat România la Bienala de Artă. A fost şi un efort teribil, pentru că Adina cu echipa vin din zona cinematografiei, a fost o lecţie pentru noi, o experienţă incredibilă şi un efort care ne-a adus o satisfacţie la fel de mare.

Adevărul e că a fost o expoziţie foarte complexă, cu proiecţii, cu printuri, cu un dispozitiv pe care nici nu ştiu cum să-l descriu.

Da, a fost o instalaţie multimedia, cu şase canale, s-a lucrat cu echipe de producţie, de post-producţie, de sunet, am avut o cameră VR de care oamenii au fost încântaţi şi dornici, fericiţi să experimenteze. A fost ceva deosebit.

Cum vezi lucrurile desfăşurându-se până acum în Capitala Culturală care e Timişoara comparativ cu artele? Artele vizuale stau un pic mai bine decât celelalte?

Da, evident că s-a creat o emulaţie, o empatie, oamenii sunt bucuroşi să circule dintr-o locaţie în alta, de la o expoziţie la alta, cred că e extraordinar ce se întâmplă.

Ce va rămâne? Ce speri că va rămâne în urma acestui an? Să ne gândim tot pe partea de artă vizuală – au fost nişte expoziţii fantastice la Muzeul Naţional de Artă, Paul Neagu şi Victor Brauner, prima expoziţie după 50 de ani în estul Europei, nu doar în România, a lui Brauner. Urmează Brâncuşi în toamnă, sunt nişte puncte majore pe harta europeană, dacă nu chiar mondială.

Sper să rămână entuziasmul, să nu dispară acest entuziasm şi această obişnuinţă să se creeze, să fie deja creată, să devină un reflex. OK, avem o zi liberă, e weekend, unde ieşim, ce vedem? Cred că asta este cel mai important.

Cum ţi-a schimbat viaţa felul în care te-ai ocupat de artă contemporană în aceşti anii? Foarte plini, de altfel.

Cred că mi-a schimbat-o într-un mod foarte bun, în primul rând pentru că sunt înconjurată în permanenţă de oameni tineri care au curiozitatea şi entuziasmul întotdeauna prezent şi, vrei, nu vrei, sunt molipsitoare. 

Am pentru tine nouă întrebări standard, legate de experienţa personală cu cărţile şi cu arta, şi una special formulată pentru tine. Ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei?

A copilăriei mici sau… defineşte.

Rămâne la latitudinea ta.

Pe vremea când eram noi copii, acum foarte mulţi ani, cititul era una dintre marile plăceri şi cred că citeam înainte de vârsta noastră foarte multe cărţi.

Printre puţinele plăceri!

Da. Şi de aceea sunt de multe ori uimită, acum, la maturitate, când aud persoane de aceeaşi vârstă care descoperă cărţi care ar fi trebuit citite de mult. Începând de la copilăria foarte mică, Scufiţa roşie, care m-a urmărit, transformându-se într-un coşmar recurent, apoi am trecut prin lecturile obişnuite: Cireşarii, Lorelei. 

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii? Putem să alegem tot aşa, două perioade, una din adolescenţă şi a doua de la maturitate.

Mi-a deschis ochii în ce sens?

În ce sens preferi tu. 

Încep cu maturitatea şi aş spune Ordinea de zi a lui Eric Vuillard.

Asta e mai recentă.

Da, printre cele care mi-au deschis ochii. De fapt, e vorba de foarte mulţi scriitori.

Ordinea de zi fiind un roman care pornește de la ajutorul pe care marii industriaşi germani i l-au acordat lui Hitler.

Da, dar în viziunea mea e o bijuterie de carte. E un tablou. Din perioada adolescenţei am foarte multe din care aş putea să aleg! Mi-ai dat o temă foarte dificilă.

Numeşte o carte clasică sau un autor clasic necitit deloc sau până la capăt.

Kundera.

N-ai citit Kundera?

Am citit Kundera, dar nu i-am citit toate cărţile.

Mă gândeam la o carte, dar e bun şi Kundera. Dar până acum nimeni nu s-a gândit la Kundera ca la un autor clasic.

Atunci stai să mă gândesc şi la un clasic. Mă pui iar în încurcătură, pentru cămi trec prin cap foarte multe nume. 

Poţi să minţi, că noi nu putem verifica.

Chiar nu vreau să mint. Hai să spunem Balzac.

Dintre cărţile pe care le-ai citit recent, pot fi şi albume sau ceva din zona artelor vizuale, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Regele şi cadavrul.

Merge! În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Primul gând care mi-a venit în minte ar fi fost o piesă de teatru de-a lui Radu Afrim, dar să mă întorc la cărţi.

Depinde, multe sunt pornite de la cărţi.

Cred că orice carte a lui Lebeck.

Ţi-ar plăcea în universul acela?

Da. Nu seamănă?

Ce artist din istorie ai invita la o terasă pe malul Begăi pentru un pahar cu vin?

L-aş reinvita pe Romul Nuţiu.

Reformulez: în ce pictură ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Într-o pictură abstractă.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Clar ar trebui să fie o melodie românească.

Da?

Da.

Maria Lătăreţu?

Da, de ce nu?

Operele cărui artist le-ai pune frumos în interiorul unei capsule spaţiale?

Aş pune prima expoziţie cu care am deschis Kunsthalle Bega, „Seeing time”, şi cei 11 foarte tineri artişti cu care am lucrat atunci.

Cât de tineri erau?

Studenţi sau masteranzi.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv dintre toate problemele omenirii una şi una singură, care ar fi aceea?

Cred că foametea.

Pentru că suntem în Timişoara, care e locul tău preferat din acest oraş?

Locul meu preferat constă de fapt într-o plimbare care ar însemna Piaţa Unirii, zona respectivă, şi neapărat cu o oprire într-o librărie.

Iar pentru a zecea întrebare m-am gândit la un joc de imaginaţie: cărui artist din istorie i-ai face o retrospectivă în spaţiul de la Kunsthalle Bega? Poate fi oricine, inclusiv artiştii anonimi ai picturilor rupestre.

Cred că Georgia O’Keeffe.

Foarte frumos. S-ar potrivi, cred.

aprilie 2023