„Am scris cu sentimentul de durere în suflet”

interviu cu Alexandra FURNEA 

Marius CHIVU: Înainte să vorbim despre cartea ta, Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars, şi despre experienţa ta, atât cât se poate vorbi într-o astfel de emisiune, aş vrea să dedic primul segment al discuţiei noastre activităţii tale de jurnalistă. Am descoperit cu surprindere că ai scris vreme de aproape zece ani la revista Maximum Rock Magazin, ai făcut Litere, ca şi mine, doar că la Târgu Mureş, apoi un masterat în Bucureşti. Să începem de aici, să-mi spui cum ai ajuns tu să scrii despre rock şi care-i legătura ta cu scrisul, de dinainte de a apărea circumstanţele acestei cărţi.

Alexandra FURNEA: Dragostea mea pentru muzica rock mi-a fost insuflată de tata, care a avut o formaţie pe vremea lui Ceauşescu, pentru care a suferit destul de mult, a fost destul de persecutat pentru pasiunea lui pentru Deep Purple în special şi Led Zeppelin, erau formaţiile lui preferate, şi a încercat să mă îndrume în direcţia rockului de micuţă. Aşa am descoperit Scorpions, Queen şi Black Sabbath şi, după ce s-a stins, mi-am făcut o misiune de a-l căuta în ceea ce îi plăcea lui foarte mult să facă, în lectură şi în muzică.

Câţi ani aveai când ai rămas fără el?

14 ani. Eram la o vârstă dificilă, cred că e o vârstă dificilă pentru oricine, o vârstă de tranziţie, când nu mai eşti chiar copil, dar nu eşti nici adolescent sută la sută, eşti cumva între lumi, iar misiunea de a-l cunoaşte pe tata mai bine după ce s-a stins a devenit o misiune de salvare personală cumva. Pentru că am început să descopăr formaţii mai tinere cu care rezonam mai mult şi a devenit o ancoră pentru mine muzica rock, pentru că era singurul gen care vorbea despre nişte lucruri sensibile, cum ar fi moartea, de exemplu, sau iubirea, într-un mod mai profund, cu care rezonam. 

Țin minte că obţineam foarte greu pe vremea aceea revista Metal Hammer, era foarte complicată misiune, dar de câte ori reuşeam să pun mâna pe vreun exemplar era pentru mine momentul de refugiu al zilei, o devoram din scoarţă-n scoarţă şi îmi plăcea foarte mult ce făceau jurnaliştii acolo cu muzica, felul în care o disecau, felul în care o explicau, felul în care descopereau tâlcurile. 

Şi pentru că-mi plăcea foarte mult să citesc, şi în lectură mi-am găsit, alături de muzică, un refugiu, în special în decadentismul francez, trebuie să recunosc, şi în Edgar Allan Poe, au fost primele mele iubiri literare în adevăratul sens al cuvântului. Am spus că aş putea să combin dragostea mea pentru rock cu pasiunea mea pentru lectură scriind despre muzică. Doar că Târgu Mureş fiind un oraş mic, cultura rock nefiind tocmai în floare, nu prea am avut ocazia să fac asta. Şi am decis să plec, după ce am terminat facultatea, să dau o şansă unui oraş mai mare, şi am ales Bucureştiul. 

Cred că a fost o lovitură a destinului cumva, în sensul pozitiv al noţiunii, că l-am cunoscut pe Nelu Brânduşan şi el mi-a propus, iniţial în glumă, mi-a zis chiar aşa: Nu vrei să scrii despre rock? Şi când am auzit a fost ca şi cum aş fi ascultat cuvintele pe care le aşteptasem dintotdeauna, normal că am acceptat. Şi aşa a început, dintr-o colaborare s-a transformat într-un loc de muncă pe bune şi am ajuns să fiu „jurnalist cu acte în regulă” la Maximum Rock Magazin. 

Au fost nişte ani foarte frumoşi, frumoşi şi cu o anumită doză de tristeţe, pentru că rockul în România nu e tocmai cel mai iubit dintre genuri, există şi prejudecata asta care-l înconjoară, care cred că i se trage din comunism când rockul era considerat transgresiv, pentru că mai ales în anii aceia avea componenta socială şi de subversivitate socială. Comuniştilor nu că le-a plăcut foarte mult mesajul de libertate şi de independenţă pe care-l avea rock-ul, aşa că au creat o aură de ceva foarte rău şi periculos, care a dăinuit de-a lungul timpului şi cred că o simţim şi noi acum. Încă mai dăinuie prejudecata asta în jurul rockului, cum că ar fi despre diavol, ar fi despre venerarea celor întunecate. Departe de a fi aşa ceva. 

A fost destul de greu, pentru că underground-ul românesc este subfinanţat, formaţiile de cele mai multe ori se finanţează singure din salariile muzicienilor, le e greu şi lor pentru că e o pasiune scumpă, trebuie să ai scule, trebuie să ai bani să închiriezi localuri şi jobul a venit cu multă frustrare. Cu multă frumuseţe, dar şi cu multă frustrare. La momentul Colectiv deja începea să-mi pun problema dacă este corect faţă de mine să rămân în domeniu sau ar trebui să-mi îndrept paşii spre altceva.

Apropo de underground, tu ai un site, un blog, gen underground.ro, îl aveai la vremea respectivă? 

Nu, nu-l aveam. La momentul respectiv scriam doar pentru revistă, aveam un sentiment foarte puternic de loialitate pentru locul în care am început să-mi trăiesc visul din adolescenţă şi nu mi-a trecut prin cap să-mi fac un blog independent. Blogul l-am făcut cred că în 2020, iniţial cu scopul de a găzdui versiunea online a jurnalului şi ulterior m-am gândit că poate aş putea să dau o şansă scrisului despre muzică din nou. 

După Colectiv am avut un blocaj foarte mare şi nu am mai simţit că pot să scriu despre muzică, pentru că mi s-a părut că dincolo de tema corupţiei şi ororile din spitale şi ororile nopţii, intervenţii şi tot ce s-a întâmplat, toate temele cunoscute despre Colectiv, a existat şi o temă culturală care a rămas în umbră cumva şi care nu s-a discutat în presă. Mi s-a părut că în primul şi-n primul rând a fost o tragedie culturală, pentru că a lovit într-o nişă, într-o subcultură plină de sens în care sute de oameni, dacă nu mii, îşi găseau un refugiu, o plăcere, o pasiune, şi a fost transformată de presă într-o chestie complet aberantă, într-o gaşcă de rătăciţi care făceau însemnele diavolului la un concert satanist şi erau nişte descreieraţi, cam aşa am fost înfăţişaţi în presă în primele zile, şi chiar şi ulterior. 

Mi-am dat seama că s-a ratat complet dimensiunea culturală, s-a ratat complet faptul că noi eram acolo ca să savurăm un act cultural în primul rând, era o lansare a unei formaţii underground, care făcea muzică despre teme sociale, despre corupţie, în care noi ne regăseam, atât destinul personal, cât şi destinul României până la urmă. Şi nu am mai simţit că am de unde să scriu despre muzică.

Alexandra, îţi propun să facem o primă pauză muzicală şi să ascultăm chiar formaţia despre a cărei lansare vorbeşti, de la care a pornit toată această poveste, „Goodbye to Gravity”. [Pauză] Când ai început să scrii Jurnalul care era nevoia ta, în ce formă erai, cum l-ai scris, la calculator? 

Cred că jurnalul a început de pe patul de spital, dar într-o formă proprie acelor zile. A început ca o colecţie de amintiri ale ororilor care mi se întâmplau şi ale ororilor care se întâmplaseră în noaptea incendiului.

Erai în spital când scriai, când ai scris primele însemnări? Te întreb pentru că amintirile din acele 8-10 săptămâni, câte sunt, sunt extrem de detaliate, mai ales c-ai trecut prin ce ai trecut, m-am gândit cum a funcţionat memoria ta să poţi să scrii toate aceste lucruri într-o asemenea manieră.

În spital nu aveam cum să scriu nimic. Mâinile îmi erau distruse, nu aveam cum să ţin în mână nici măcar un pahar cu apă, era imposibil să fac vreun gest normal şi omenesc. Dar am trăit cu atât de multă intensitate tot ce s-a petrecut, cred că în primul şi-n primul rând pentru că nu am avut parte de analgezie, nu am avut parte de analgosedare, absolut toate acele suferinţe au fost pe viu, cu conştiinţa întreagă, cu cortexul prefrontal – ca să zic aşa – complet funcţional, nu am avut niciun soi de barieră medicamentoasă care să-mi altereze percepţiile sau înţelegerea a ceea ce se petrecea. Şi cred că s-a întâlnit acest context al lipsei analgosedării şi analgeziei cu caracteristicile memoriei traumatice, care în sine gravează într-un fel aparte astfel de întâmplări în mintea omului, le gravează ca fiind nişte retrăiri şi ca fiind extrem de vii şi chiar şi în literatura de specialitate despre traumă. Am citit încercând să-mi explic de e continuam să-mi amintesc atât de clar şi să retrăiesc atât de clar acele zile, şi m-am lămurit aflând toate aceste detalii despre memoria traumatică care este foarte vie în anumite cazuri şi la anumite persoane. 

Am ţinut de amintirile respective. A fost şi un proces raţional de a nu uita, nici nu puteam să uit pe de o parte, pentru că le retrăiam în fiecare zi, aveam acele „căderi din timp” cum le numesc eu, când stăteam la masă de exemplu cu mama şi povesteam despre orice altceva şi dintr-o dată îmi aminteam o luni dimineaţa cu o băiţă sau îmi aminteam un cuvânt urât care mi s-a spus sau o procedură pe viu care nu am reuşit s-o gestionez foarte bine, şi propriu-zis, dincolo de procesul de a ţine aceste amintiri şi de a nu le lăsa să se stingă, proces natural, dar şi căutat în acelaşi timp. Am început să scriu propriu-zis în 2017, acela a fost anul în care m-am aşezat la calculator şi am scris primele cuvinte.

Deci doi ani după.

Da. Am avut o încercare în 2016 şi am scris un prim text pe care l-am postat pe net, dar nu-mi găseam cuvintele. Era ca şi cum aveam amintirea foarte vie în minte, dar în clipa în care încercam s-o traduc în ceva inteligibil, într-o formă de cuvânt, îmi scăpa. Aveam senzaţia că-mi curge nisip printre degete şi nu reuşeam să apuc un cuvânt să-l şi pun potrivit în context. Şi am abandonat. 

Am avut atunci şi mai multe solicitări din partea unor persoane care m-au rugat să scriu de exemplu o poezie sau făceau nişte melodii şi aveau nevoie de nişte versuri. Ţin minte c-am stat ore în şir cu o foaie de hârtie în faţă încercând să scot ceva şi n-a ieşit nimic. Şi atunci, în 2017, motivată cumva de reportajele care apăreau, în care am avut senzaţia că se încerca o răscumpărare a sistemului medical, o mântuire cumva a sistemului medical de responsabilitate, apăreau tot felul de imagini cu intervenţia, tonul era laudativ, a avut un efect de triger asupra mea şi în noaptea de dinainte de plecarea la tratament, cred că era septembrie, m-am aşezat la calculator şi în sfârşit au început să curgă cuvintele, ca şi cum s-ar fi rupt un baraj în sufletul meu. În sfârşit puteam să dau un nume durerii, puteam să dau un nume suferinţei, puteam să dau un nume coşmarului, după principiul „named the devil and he’s gone”. Aşa a început jurnalul. A început cu textul acela care s-a şi propagat foarte mult pe net, intitulat „Avem tot ce ne trebuie”.

Înţeleg că n-a fost ideea ta de a publica o carte, a fost o invitaţie din partea editurii. Cum a apărut ideea asta şi cum ai lucrat pe texte să se închege sub forma unei cărţi? Pentru că ea e foarte coerentă, pare scrisă de la cap la coadă, nu pare deloc fragmentată.

Aşa a şi fost. Eu am pornit de la acest prim text ca un moment de revelaţie, în care în sfârşit s-au deschis cerurile şi am putut să scot din mine tot ceea ce era necesar, dar, văzând că oamenii care citeau voiau să ştie tot, nu voiau să ştie doar despre o procedură, voiau să ştie ce s-a întâmplat de fapt în noaptea aceea, ce s-a întâmplat de fapt în spitale ulterior, dar voiau să ştie de la cineva care a trăit direct, nu din presă, nu din reportaje, nu din mărturii ale unor persoane care nu fuseseră acolo. 

Mi-am dat seama din mesajele pe care le primeam atunci, cu sutele, de la oameni, nu m-am aşteptat în niciun caz la o asemenea reacţie, mi-am dat seama că oamenii voiau să ştie mi mult. Şi tot îmi spuneau: ar trebui să scrii o carte! Şi o perioadă de timp nu am mai scris coerent despre Colectiv, pentru că durea. Era un proces foarte dureros. Dar, aflându-mă la tratament şi fiindu-mi rău sufleteşte, după o discuţie cu psihoterapeuta mea, ea mi-a spus: „ce cred eu că te consumă pe tine foarte tare sunt toate aceste cuvinte nerostite, care te consumă şi nu te lasă să mergi mai departe. Poate că ar trebui să asculţi ce ţi se spune şi să scrii o carte”. 

Asta se întâmpla cred că în 2018. Şi atunci m-am aşezat din nou la calculator, dar de data asta pe bune, cu o misiune, şi am început să scriu din noaptea incendiului şi pe măsură ce treceam prin diferite experienţe mai adăugam câte un capitol. 

Cu ce sentimente ai scris şi ai revizitat toate amintirile astea, găsindu-le o formă literară? Poate că e o curiozitate personală, poate nu e o întrebare legitimă în general, dar cum ai stat să scrii toate lucrurile acelea? 

Sentimentul din care au pornit a fost unul de iubire pentru adevăr, cred, iubire pentru cei care nu mai erau şi într-un fel iubire pentru România în ipostazele ei bune. Am simţit că trebuie să scot din mine aceste poveşti de groază pe undeva, poveşti de groază adevărate, pentru că poate aşa vor căpăta un sens mai înalt, nu vor rămâne doar „just another substory”, ci vor deveni ceva semnificativ pentru societatea românească şi pentru noi ca supravieţuitori. Procesul în sine de a le scrie a fost o combinaţie foarte interesantă de coborâre în infern cumva, acolo unde încă ardea şi durea şi experienţa era una de durere profundă şi secerătoare. Am scris cu sentimentul de durere în suflet, dar în acelaşi timp mi-am dorit să fie un text frumos, dacă are sens ce spun, şi sincer.

Eu am vrut să spun „frumos” la lansare, dar mi s-a părut că e prea mult.

Am vrut să fie un text care să facă cinste cumva, să dăinuie, să nu fie doar o confesiune din iad. Să fie ceva care în sine să aibă valoare şi să fie foarte sincer. Sinceritatea a fost dorinţa mea principală, de aceea am şi ales forma de jurnal, pentru că iniţial mă gândisem la ficţiune, la o poveste de altă natură, am vrut să scriu un roman. Şi tot scriind romanul respectiv, am scris vreo 35-40 de pagini, aveam senzaţia că nu spun adevărul, că adevărul se ascunde pe undeva şi e mult prea cosmetizat.

Şi oricum ar fi ridicat întrebări, oare ce e invenţie, ce e experienţă personală.

Exact. Încă simţeam că pe undeva aş vrea să mă ascund, pentru că tot ce aveam de spus era atât de intim şi de adânc legat de cele mai urâte momente ale vieţii mele, încât am simţit la un moment dat dorinţa să aştern un văl peste mine şi să mă distanţez într-un fel. Dar nu a mers, sufleteşte nu a mers, am simţit că e fals, că e o formulă falsă, şi atunci am lăsat deoparte orice altceva şi am zis: o să scriu un jurnal. Aşa cum mi-am imaginat că aş nara toate întâmplările groaznice din spital, atunci când se întâmplau, efectiv îmi repetam la sfârşitul zilei: astăzi s-a întâmplat aşa, astăzi am trecut prin asta, astăzi mi s-au spus cuvintele astea şi partea estetică a venit cumva din sinceritate, pe măsură ce scriam îmi găseam cuvintele să fac în aşa fel încât să sune totuşi ca un text uman, nu ca un text clinic.

Nu mi-am propus o variantă estetică, nu am stat să mă gândesc oare cum aş putea, ce mecanisme literare aş putea să folosesc sau la ce metafore aş putea să apelez ca să explic mai bine întâmplarea asta. Au venit de la sine cumva, dar preţul a fost durerea pe care am simţit-o scriind textul propriu-zis. 

Mă rog, acesta este ingredientul ideal pentru un scris de calitate. Durerea în diversele ei forme, fireşte, nu într-un singur sens. Când erai în spital ştiai ce se întâmplă în stradă?

Nu. Eram total deconectată de realitatea din stradă. Erau nişte momente cu nişte suferinţe atât de inexplicabile că realizam că ceea ce mi se întâmplă nu e normal. Undeva în adâncul meu îmi dădeam seama că nu e normal, dar mi se spunea tot timpul de către medici că aşa e peste tot în lume, aşa se întâmplă igiena, aşa se întâmplă îngrijirea arsului peste tot în lume şi e firesc să iau câte 5 antibiotice pe zi, e firesc să se facă băile fără analgezie, e firesc, e firesc. 

Această încercare de normalizare a unei aberaţii, a unei orori, a unei atrocităţi, m-a debusolat complet din toate punctele de vedere. Ai noştri încercau din răsputeri să ne ţină departe de ce se auzea pe afară, pentru că în fiecare zi mai auzeam că a mai murit cineva dintre cei pe care-i cunoşteam şi care ne erau prieteni, dacă nu ne spuneau ai noştri mai răzbătea de la televizorul din cabinetul asistentelor câte o ştire, dar nu am ştiut că au ieşit aşa de mulţi oameni în stradă. Nu am ştiut practic nimic. 

Am trăit doar suferinţa acelor zile fără un reper din exterior. Poate că a fost o problemă, pentru că dacă am fi discutat mai mult despre asta poate ne-am fi dat seama mai repede că ceea ce ni se întâmpla nu era de fapt normal şi nu aveam tot ce ne trebuie şi aşa mai departe. Dar nu, am fost deconectată aproape sută la sută de la realitatea din stradă.

Hai să trecem la activitatea ta de voluntariat. Despre ce e vorba? La lansare Melania Medeleanu a vorbit puţin despre cum te-a cunoscut şi ce aţi făcut împreună, dar aş vrea să văd cum a intrat voluntariatul în viaţa ta şi mai ales ce presupune, dacă mai faci, ce-ţi doreşti de la treaba asta?

Cea mai mare dorinţă pe care am avut-o a fost să găsesc un sens celor petrecute. Şi voluntariatul mi-a dat şansa să folosesc o tragedie personală pentru a ajuta nişte oameni care trecuseră prin lucruri cumplite la rândul lor, fie şi doar fiindu-le alături şi arătându-le că am şi eu cicatrici şi ştiu cum îi doare. 

Am început în Connected Camp, prima ediţie a taberei pentru copii cu arsuri organizată de asociaţia Magic Camp. Acolo am cunoscut o mulţime de copii care se ruşinau de cicatricile lor sau nu izbuteau să gestioneze psihic trauma prin care trecuseră şi mam jucat foarte mult cu ei şi mi-am redescoperit şi iubirea de viaţă în cadrul taberei respective. Am câştigat ceva din uşurătatea pe care o aveam dinainte, când nu eram împovărată de aşa de multe coşmaruri. Am realizat că poţi să faci dintr-o suferinţă foarte mare ceva bun pentru cei din jur şi cumva am rămas cu ideea că cel mai bun sens pe care poţi să-l dai unei traume este într-un fel sau altul să te pui în slujba celor care au nevoie de ceea ce poţi tu să le oferi cu experienţa pe care ai dobândit-o din trauma respectivă. 

Dar, a fost foarte greu emoţional, pentru că nici eu nu-mi gestionasem încă, şi nici acum nu pot să zic că am ajuns la final de drum cu gestionarea problemelor pe care le am după Colectiv şi după acele luni din spitalele româneşti, şi atunci am încercat la un moment dat să rămân, să fac în continuare voluntariat. Asta a însemnat că m-am implicat într-o mulţime de campanii de strângere de fonduri, am fost prezentă fizic la evenimente, din Magic Camp în principal, cu ei am colaborat foarte mult, şi acolo unde am putut am mai ajutat şi alte cazuri de arşi care aveau nevoie de fonduri ca să plece la tratament sau pentru operaţii. Iar acum încerc, şi sper să reuşesc să termin facultatea de psihologie, o facultate făcută la bătrâneţe, la 34 de ani, am început-o anul trecut.

Bătrâneţe! Eşti născută în preajma revoluţiei!

Da. La bătrâneţe în sensul că o facultate la peste 30 de ai te loveşte diferit faţă de una făcută în tinereţe, când încă ai senzaţia că tot ce zboară se mănâncă.

De ce psihologie?

Psihologia şi medicina au fost primele mele iubiri în adolescenţă, pe parte profesională cumva. Mi-ar fi plăcut foarte mult să studiez fie psihologia, fie medicina, pentru că am în familie un nepoţel autist şi am urmărit de-a lungul anilor cum a fost supus la nenumărate nedreptăţi din partea aceluiaşi sistem medical şi social de la noi, şi am vrut să fiu un agent al binelui. Dar m-a lovit laşitatea pe ultima sută de metri şi mi-am spus că nu cred c-aş putea să gestionez, să am de-a face cu atâta suferinţă zi de zi. 

Am fost întotdeauna ruptă cumva între o variantă şi cealaltă, am fost prinsă între lumi. Pentru că, pe de o parte mi-ar fi plăcut tare mult să fiu un scriitor în adevăratul sens al cuvântului, să mă dedic artei scrisului, literaturii, să pot să visez cu ochii deschişi şi să am nivelul acela de libertate pe care cred că trebuie să-l aibă orice artist şi orice scriitor. Dar am fost foarte repede aruncată în viaţa adevărată, care te copleşeşte şi te tăvăleşte prin noroi câteodată. 

A fost decesul tatălui meu, care m-a îngenuncheat, am dat cu capul de realitate întrun mod foarte brutal şi nu mi-am mai putut reveni niciodată după aceea. Eu eram elevă la Liceul de Artă în momentul respectiv şi îmi plăcea foarte mult grafica, eram talentată, nu eram un geniu, dar aveam talent. După ce a murit tata nu am mai putut să desenez, nu ştiu de ce. E ca şi cum mi-ar fi tăiat cineva mâna şi mi-ar fi înlocuit-o cu mâna altcuiva. Nu a mai funcţionat tuşul pe hârtie, liniile nu au mai fost ce erau înainte, şi încercând să substitui expresia artistică cu o altă formă, am descoperit literatura şi scrisul, care m-au ajutat să găsesc o cale să înlocuiesc ce pierdusem. Am simţit că pot să mă exprim mai bine în scris şi găsesc mai mult refugiu în literatură decât o făceam în arta plastică înainte. 

După aceea au venit alte lovituri din partea vieţii, a fost diagnosticat nepoţelul meu cu autism, sora mea a suferit o depresie, practic toată familia noastră s-a destrămat şi eu am simţit nevoia să fiu într-un fel sau altul agentul, liantul care să ţină totul strâns lipit şi funcţional. A avut un foarte mare impact asupra capacităţii mele de a-mi crea un spaţiu personal în care să intru şi să pot să îmi găsesc forma de exprimare artistică şi să o pot şi reprezenta, fie plastic, fie în scris, fie în alt mod. 

Atunci s-au născut aceste două Alexandre diferite, Alexandra care voia să facă ceva concret, să studieze medicina sau psihologia şi să ajute, şi Alexandra care voia să scrie despre lucrurile frumoase care-i plăceau şi despre viaţă şi să facă poezie şi să fie artistă. Şi am pendulat cumva de-a lungul vieţii între cele două direcţii, iar acum, după ce am izbutit să scriu şi am văzut că poţi să faci bine, poţi să te ajuţi măcar pe tine şi pe ceilalţi scriind, chiar şi despre ceva cumplit prin care trecusem, simt că am depăşit cumva o barieră psihologică pe care o aveam şi pe care mi-o puneam singură atunci când spuneam că poate nu scrisul e soluţia, poate ar trebui să faci ceva mai concret. 

Cumva mă simt liberă acum să le fac pe amândouă, să studiez şi psihologia, pentru că-mi place domeniul şi mă fascinează şi mi s-a părut întotdeauna o ştiinţă extrem de interesantă şi de umană, şi să scriu fie despre asta, fie despre mine, fie despre alte lucruri la care ţin. Chiar şi ficţiune. Am şi început de altfel, am nişte povestiri scurte la care lucrez şi încerc să mă încheg cumva, atât ca scriitoare, cât şi ca „om de bine”, cum îi place Melaniei să zică. Sper să reuşesc. 

Au fost nişte ani foarte grei şi, vorbind cu tine acum, îmi dau seama că nu prea am vorbit cu nimeni despre asta. Au fost, într-un fel sau altul, secretele mele şi am încercat să nu le prea divulg. Dar da, interesant, nu mă aşteptam să iasă din mine asta acum.

Sunt curios dacă şi în ce măsură te vei mai întoarce spre muzică, dacă vei vrea să mai scrii despre muzică, dacă s-a schimbat felul în care asculţi muzica, dacă te mai interesează ce făceai înainte.

A rămas un instrument de salvare foarte la îndemână pentru mine muzica, şi o iubesc în continuare şi o onorez acum în feluri diferite faţă de cum o făceam înainte când scriam despre muzică. Şi cred că scrisul despre muzică a fost, într-un fel sau altul, şi o formă de a mă ascunde în ceva ca să nu fac marea lucrare a scrisului adevărat, pentru că-mi oferea ceva mai facil, care era mai uşor de sintetizat, oferea un soi de beneficiu instant. Era un instrument de a scrie totuşi, fără a scrie cu adevărat. 

Pentru că la revistă, orişicât aş fi vrut să fac conţinut de calitate în sensul convenţional al noţiunii, nu prea aveam cum. Pentru că mai nou orice revistă e şi un website, nu mai prea ai forma fizică, şi atunci trebuie să creezi conţinut mult, repede şi bun, dar nu neapărat artistic sau de calitate. Cititorul nu mai e aşa de pretenţios şi devorează informaţia mai mult decât expresia, felul în care e transmisă. Şi, într-un fel sau altul, deşi îmi plăcea foarte mult ce făceam şi încercam să fac şi articole bune şi să scriu, plăcerea mea era să scriu recenzii de disc, asta adoram, pentru că simţeam că acolo pot cu adevărat să exprim, să arăt şi ceva din pasiunea mea pentru scris şi pasiunea mea pentru sens. Dar acum, c-am început să scriu literatură – să spun asta în faţa ta? – când tu eşti un scriitor consacrat…

Numai în faţa mea poţi spune asta…

Aş vrea să merg pe drumul ăsta şi să văd unde mă duce.

E bine că ai ajuns în sfârşit aici, pentru că din ce-mi povesteai mai devreme, mă gândeam: cum ţi-ai dat seama că asta e o intrare bună în literatură? În adolescenţă, zic. E straniu cum, având experienţa a ceea ce se întâmpla în familia ta atunci, nu te-a absorbit literatura, nu te-a atras cu totul. Pentru că erai victima perfectă a literaturii.

Aşa e. Şi a fost contraproductiv pentru mine că nu mi-am dat seama mai repede că aş putea să fac. Am scris mult şi în adolescenţă, am povestiri scurte şi poezii cu tot cu unele din perioada aceea. Sunt toate pe un harddrive şi ţinute acolo la căldurică. Dar nu m-am considerat niciodată suficient e bună. Asta a fost problema mea în toată viaţa. Totdeauna am simţit că, dintr-un motiv sau altul, nu sunt destul de bună.

Dacă te consolează, să ştii că asta o să o simţi permanent, indiferent câte cărţi vei publica.

Probabil că da, dar mi-a creat o barieră foarte mare şi nu am reuşit să trec peste ea şi atunci mă absorbeau foarte tare necazurile existenţiale, necazurile din familie, eram foarte implicată în rezolvarea lor inclusiv ca timp pe care-l petreceam încercând să fac asta, şi resursele pentru a cultiva pasiunea asta şi pentru a mă dedica ei erau câteodată insuficiente. Parcă nu-mi rămânea destulă persoană ca să pot să scot din Alexandra ce trebuia să iasă la iveală. Am continuat, am scris tot timpul, în toată perioada, şi când eram la revistă scriam, dar scriam 50 de pagini şi abandonam. Ziceam: sună ca naiba, n-o să citească nimeni chestia asta. De ce ar vrea cineva să citească aşa ceva? Şi cred că am vreo zece povestiri scurte care au supravieţuit, pe care nu le-am şters, vreau să mă întorc la ele şi să văd care dintre ele ar putea deveni ceva bun şi care mai bine ar rămâne acolo, ca un soi de fantomă.

Hai să îi pun întrebarea asta, „de ce cineva ar vrea să citească aşa ceva”, legată chiar de jurnalul tău, pentru a încheia cumva rotund discuţia noastră. E o întrebare implicită, dar aş vrea să văd care sunt aşteptările tale de la carte şi mai ales de la cei care ar putea fi interesaţi de ea. Tu spui câteva lucruri în Cuvântul înainte, dar te întreb şi faţă-n faţă.

În primul rând cred că ar trebui să fie interesaţi de carte pentru că e o carte care spune adevărul, chit că e un adevăr subiectiv până la urmă, cum e orice adevăr trăit pe pielea ta. Dar spune adevărul despre Colectiv într-un fel în care nu a mai fost spus până acum, cu un nivel de sinceritate şi de lipsă de înfrânare care nu cred că a mai fost prezent în spaţiul public şi literar până acum, până la Jurnal.

În plus, dacă-mi permiţi, este un „behind the scenes” pentru că nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu adevărat în spital.

Da, exact. Cred că e o idee foarte bună şi ai pus punctul pe i foarte frumos. E un „behind the scenes” a unor zile care pentru opinia publică şi pentru oamenii obişnuiţi au rămas multă vreme un mister. E bine să se ştie ce s-a întâmplat de fapt şi cum am trăit noi acele momente, cât de multă suferinţă a fost cu adevărat atunci şi ce nedreptăţi s-au făcut. Cred că e bine să fie citit pentru că m-am străduit să fac în aşa fel încât lectura să fie plăcută, să fie o lectură care să te lase cu un sentiment de reumanizare poate, la finalul ei să te simţi mai om şi să simţi că tu ai face mai bine dacă ai fi în locul oamenilor care au fost atunci la putere. 

Mă refer în general, oamenii care au avut puterea supra destinului nostru, indiferent că vorbim despre autorităţi sau orice altceva, că tu ai face mai bine şi sper că poate cineva care a citit Jurnalul, când va fi pus într-o situaţie în care va avea de ales între bine şi rău, să-şi amintească dintre paragrafele lui şi să-i servească ca un soi de îndrumar în procesul de reumanizare a actului medical, a societăţii, a atitudinii faţă de semeni, să te facă să te gândeşti de două ori înainte să dai o şpagă sau să faci un lucru nedrept sau să judeci pe cineva, să-l etichetezi într-un anumit fel, fără să ştii toată povestea. 

Pentru că noi am fost nedreptăţi din multe puncte de vedere şi nu cred că suntem singurii. Ce cred iarăşi că e bun în jurnal e natura emblematică a unui anumit tip de comportament care reiese din pagini şi cu care am avut toţi de-a face. Nu cred că există o persoană, dacă strângem acum în încăperea asta 20 de oameni, nu cred că există un om care să nu fi avut parte de dezumanizarea din sistemul medical într-o formă sau alta, sau de dezumanizarea unui funcţionar sau de dezumanizarea unei alte ipostaze a României cu care a intrat în contact. 

Cred că natura universală a comportamentelor care reiese din paginile jurnalului poate să ne servească, să ne gândim să fim mai buni ca oameni. Cred că la asta se reduce totul, cred că asta e dorinţa mea cea mai mare: să contribui cu cartea asta adevărată la apariţia unui crâmpei de bunătate în sufletul unui om care poate se simte pierdut la momentul respectiv şi are nevoie de ceva care să-i amintească de ce e bine să fii bun.

Alexandra, am nouă întrebări standard şi una specială pentru tine. Despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Ne referim la copilăria timpurie?

Alege, nu sunt atât de strict

Ivanhoe de Walter Scott.

Nu cred că s-a mai răspuns cu cartea asta până acum.

Mi-a plăcut spiritul cavaleresc.

Câţi ani aveai?

9-10 ani, ceva de genul.

Şi nu e o lectură pentru fete, aş zice.

Nu e, dar mie mi-au plăcut întotdeauna. Spre exemplu mi-au plăcut filmele SF foarte mult, mi-a plăcut Alien, seria mea preferată de filme SF, Predator mi-a plăcut mult, poate pentru că am petrecut foarte mult timp cu ai mei, cu tata în special, şi el era pasionat de SF şi mi-am dat seama de ce îi place, pentru că era un univers fascinant. Mi-a plăcut foarte mult Star Trek de exemplu, mă uitam la Star Trek cu el, Spock a fost personajul meu preferat multă vreme. Mi se părea fascinant cum nişte personaje aşa de diferite pot totuşi să existe împreună într-o comunitate. SF-ul a fost o lungă perioadă de timp preferatul meu, şi după acea mi-a plăcut literatura cavalerească. Îmi plăceau poveştile de capă şi spadă.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii? Şi aici din nou, rămâne la latitudinea ta să alegi perioada sau forma de revelaţie pe care ţi-a produs-o o carte sau alta.

Sunt aşa de multe! Oscilez între două. Creaţie a lui Émile Zola mi s-a părut un roman cu care am rezonat foarte profund, poate pentru că unul dintre personaje e un copilaş cu ceea ce astăzi s-ar numi nevoi speciale şi e vorba despre mai mult sau mai puţin, bine, tema principală e alta, dar destrămarea unei familii care intră în cercul acesta vicios al conflictului provocat de ceva ce nu pot să schimbe, şi aici era vorba despre acest băieţel care suferea de un retard destul de evident. Şi Ernesto Sábato, Despre eroi şi morminte. 

Trebuie să fi fost mai mare când ai citit-o.

Da. Dar cea care m-a marcat – sunt trei de fapt – cu adevărat şi mi-a rămas în suflet a fost Maestrul şi Margareta de Bulgakov.

Şi ai bifat şi literatură franceză, şi sudamericană, şi rusă.

Da. Mi-a plăcut foarte mult povestea de dragoste din Maestrul şi Margareta.

Ce carte clasică – tu, absolventă de Litere – n-ai citit deloc sau până la capăt?

În căutarea timpului pierdut de Proust. Clasică în sensul de consacrată.

Nu e timpul pierdut să o reiei.

Da. N-am reuşit să o duc până la capăt, nu din punctul de vedere al stilului, dar mi-a amintit de experienţa pe care am avut-o cu Sadoveanu în liceu, m-am plictisit îngrozitor. Şi ştiu că e urât să spui asta.

Mai ales în faţa cuiva care a făcut o antologie cu cele mai bune povestiri ale lui Sadoveanu.

Dar, după aceea, după ce am trecut de nebunia adolescenţei şi am intrat la facultate şi am început să citesc pe bune Sadoveanu, l-am înţeles în sfârşit.

Sadoveanu are ghinionul să fie predat într-un mod nefericit.

Exact. Şi chiar am vrut să spun, chiar le-am spus şi profesorilor mei atunci la facultate, că incredibil cât de diferită este experienţa în facultate, când îl citeşti cum trebuie şi cu bagajul de cunoştinţe necesar şi mai matur sufleteşte, şi ce diferit e când eşti mic şi prost.

Şi depinde ce citeşti din Sadoveanu, pentru că opera lui este de departe, cantitativ vorbind, cea mai copleşitoare.

Da, şi cred că asta a fost problema şi cu Proust. C-am încercat să-l citesc la o vârstă la care nu era momentul pentru aşa ceva, dar vreau categoric să-l reiau şi să mă pun la punct, pentru că e ruşinos, mi-e ruşine de mine.

Presupunând că citeşti, şi nu-mi imaginez că nu, dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Mi-a plăcut mult Antohny Doerr cu Toată lumina pe care nu o putem vedea, dar, dacă ar fi să iau o carte cu mine pe o insulă pustie, nu ar fi dintre cele recente. Aş lua Maestrul şi Margareta.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme? În Maestrul şi Margareta n-aş zice!

Nu. Nu e o lume în care să trăieşti, dar mi-ar plăcea… O să-mi pară rău după ce o să plec de aici.

Asta e partea cea mai frumoasă din chestionar, regretul.

Exact. O să-mi amintesc „trebuia să spui cartea aia”.

Dar e un joc, nu te judecă şi nu te verifică nimeni că ai dat cel mai onest şi bun răspuns.

Îmi dau seama că mi-au plăcut foarte multe cărţi care ar putea fi numite triste şi de aia mi-e greu să aleg.

Dar întrebarea e „pentru o vreme”. Adică nu te muţi acolo definitiv.

Aş zice Ultima licronă a lui Peter Beagle, pentru că e o carte fantasy foarte drăgălaşă, pe care chiar o recomand şi copiilor, şi adulţilor. Peter Beagle face o literatură fantasy deosebită, care merită o şansă. Poate nu e cel mai mare scriitor de literatură fantasy, dar are o notă de umanitate şi de gingăşie care-mi place foarte tare.

Pentru următoarea întrebare îţi ofer posibilitatea să dai două răspunsuri: ce scriitor / muzician din istorie ai invita la o cină gătită de tine?

Să fie şi muzician, şi scriitor?

Alege unul şi unul.

La cină l-aş invita categoric pe Edgar Alan Poe.

I-ai găti o salată cu cărăbuşi?

Supă de inimă… nu. Cred că i-aş pregăti, deşi cred că Baudelaire era cu absintul, dar lui Poe i-aş găti ceva bio şi sănătos, cred că ar avea nevoie de bucurie în viaţa lui. Cred că i-ar prinde bine o friptură de…

Corb.

Friptură de corb, ce crudă e asta! O friptură de pui sănătoasă, cu mult sos şi cu un piure de cartofi românesc. Asta i-aş face lui Edgar Alan Poe, chit că sună absurd, şi după aceea un vin roşu foarte bun…

Pelin.

I-aş găti exact ceea ce n-ar zice cineva că i-ar plăcea. Iar ca muzician pe Ville Valo de la HIM mi-ar plăcea foarte mult să-l chem la o cină.

E şi frumuşel.

Da, e frumuşel. E idolul adolescentelor până la urmă.

Mai e? Am pierdut legătura cu muzica lui, de la o vreme nu l-am mai auzit.

În 2018 cred că a renunţat la HIM, dar acum a revenit solo, o să iasă primul lui album solo, în ianuarie. Şi da, el am înţeles că mănâncă cu plăcere de Crăciun carne de ren.

Dacă vrei, te pot pune în legătură cu el. Îţi fac rost de emailul lui.

Da? Ar fi o experienţă interesantă, l-aş întreba multe. Am şi avut un interviu cu el, pentru Maximum Rock Magazine, şi mi s-a părut un tip foarte fain, nu se dezminte. Nu ştiu cum e ca om, dar muzica lui mi-a fost alături chiar în cele mai dificile momente ale vieţii mele şi ar fi o experienţă interesantă să pot să-l întreb, ca atunci când ai o cunoştinţă care e psihoterapeut sau e dentist şi îi pui exact întrebările pe care nu vrea să le audă. L-aş întreba despre piesele lui.

Cum mă întreabă lumea pe mine: ce-mi recomanzi să citesc?

Exact!

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii? Ce muzică ai trimite pe naveta din Alien?

Tot rockul clasic.

Tot?Trebuie să alegi ceva!

Dificil.

Alege o trupă.

U2. Cred că U2 face un tip de rock maturi.

Nu ştiu ce ar zice tatăl tău, care te-a crescut cu Led Zeppelin.

Tata ar fi spus sigur Deep Purple.

Hai să trimiţi U2, dar până în albumul Zooropa.

De acord.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, dar una şi una singură, care ar fi aceea?

Sărăcia. Ştiu că e un răspuns demn de un tânăr care trăieşte într-o societate postcomunistă, dar fără să intru în politică şi în alte domenii pe care nu le stăpânesc aşa cum ar trebui ca să dau un răspuns mai emancipat, cred că dacă nu majoritatea, cel puţin foarte multe, semnificativ de multe probleme vin din sărăcia şi sărăcia este cea care ucide visuri şi ucide concret uneori oameni şi stârpeşte şanse. Asta aş încerca să rezolv. Îmi place foarte mult ideea de „universal basic income” cred că se numeşte, ar fi frumoasă o lume în care nu am mai avea sărăcie.

Unde voiai tu să pleci la studii, în Scandinavia, cred că acolo e deja o realitate.

Da. Mi-ar plăcea să văd o lume în care oamenii să nu mai îndure privaţiuni, ar fi foarte frumos să vezi. Multă lume spune că am înnebuni dacă nu am mai avea greutăţi, dacă nu am mai avea probe de făcut.

E o teorie, ca şi cum ai încerca să eradichezi tristeţea.

Da. Dar eu am multă speranţă în specia umană, în om.

Am văzut, din păcate pentru tine. Pentru ultimele două întrebări am două jocuri de imaginaţie; prima: în fanteziile tale ce superputere ai?

Fie citesc gândurile oamenilor, fie ceva mult mai cool, şi anume pot să controlez tunetele şi fulgerele, ca Sailor Jupiter din Sailor Moon şi ca Thor.

Dar la ce ne-ar ajuta asta pe noi, săracii?

La nimic. Ar fi doar foarte cool.

Pentru ultima întrebare am ales ceva clişeic: ce actriţă ar juca rolul tău într-un film despre Colectiv?

Wow! Ce întrebare dificilă!

Eu am un răspuns, să ştii.

Sunt foarte curioasă ce răspuns ai Mie îmi place foarte mult Natalie Portman, mi se pare o actriţă versatilă şi e şi foarte frumuşică. Dar nu sunt eu de Natalie Portman, let’s face it.

Nu ştiu dacă ea e de tine.

Ei, nu. Cred că mi-ar plăcea să fie o fată, poate nu foarte celebră, dar care să simtă rolul foarte profund şi să facă o treabă foarte bună. Mi-ar plăcea să fie un rol de lansare pentru cineva care e foarte talentat şi căreia nu i s-a dat şansa să îşi fructifice talentul. Mi-ar plăcea ca un film după o carte ca Jurnalul din 66 să fie un film de debut bun pentru un tânăr care merită. Cred că asta mi-ar plăcea cel mai mult. Dar acum trebuie să-mi spui.

Da. Eu mă gândisem la Anne Hathaway.

Da, bine. Şi Anne Hathaway e foarte frumoasă, cred că mă depăşeşte, dar sigur că aş fi extrem de flatată. Am văzut o memă foarte drăguţă cu Anne Hathaway la vârsta asta şi dedesubt scria: „How you aged when you not problematic”. Pentru că era foarte fresh.

Mai aveam aici o notiţă pe foaie şi vreau să închei cu asta. În cartea ta e un singur cuvânt pe care nu l-am înţeles, l-am căutat şi nu l-am găsit: nonolăi.

Da. Nonolăi e în Târgu Mureş, în anumite comunităţi se foloseşte cuvântul nonolăi pentru a descrie acel şort pe care-l poartă femeile mai în vârstă în loc de peste lenjeria intimă sau pe post de lenjerie intimă.

Chiloţi cu mânecuţe?

Chiloţi cu mânecuţe.

Sau hamleţi.

Exact, sau hamleţi. Doar că noi le spunem nonolăi. Şi în spital, unul dintre motivele pentru care cred că nu am luat-o razna complet a fost solidaritatea pe care am găsit-o în rândul celorlalţi răniţi cu care am socializat în perioada aceea, stăteam nopţile şi vorbeam unii cu ceilalţi, pentru că eram destul de mulţi în salon la început, şi mă amuza foarte tare că unele dintre prietenele mele mai vechi şi pe care mi le făcusem proaspăt atunci în spital, ele fiind născute-crescute în Bucureşti, nu erau la curent cu anumite regionalisme sau expresii, cum le zic eu, ţărăneşti, din Ardeal. Şi le-am contaminat cu expresiile mele pitoreşti şi aşa a ajuns Flavia să rostească cuvântul „nonolăi”; cum de altfel aveam şi alte cuvinte mai puţin potrivite pentru a fi rostite într-o emisiune elevată, pe care le-am insuflat celorlalţi.

noiembrie 2022