„Vreau să iau cititorul prin surprindere și să-l amuz“

Interviu cu Alex Tocilescu

Marius CHIVU: Vreau să abordez cumva diferit întâlnirea asta cu tine, Alex, și să începem discuția pornind mai de demult, de la faptul că ai locuit o vreme în Germania, ulterior în State. De ce te-ai întors?

Alex TOCILESCU: Despre asta tocmai scriu o piesă de teatru [Bun de export]. Și am ajuns la actul doi, în care mă întorc, dar nu știu încă să zic de ce. Așa, la vremea aia, mi s-a părut o idee bună.

Să te întorci.

Da. Se întâmplau chestii, în plus că eram în America și nu făceam nimic. De asta m-am hotărât să mă întorc. M-am dus acolo, m-am uitat pe pereți, m-am plimbat prin parcuri.

Cât ai stat?

Un an. 

Ți-ai permis.

Eram căsătorit cu o fată care avea un job foarte OK acolo și da, mi-am permis.

Asta era în 2008. În 2009 te-ai întors, publicaseși deja prima ta carte de povestiri, Eu et al., deci erai cumva un scriitor român care trăia în străinătate.

Da. Când m-am întors, cred că le publicasem pe toate trei deja.

Da. Și Carne crudă, în 2007, și Standard, în 2009.

Da. În primăvară. Și de asta m-am întors, pentru că eram un scriitor român în America, și cum omul se definește probabil prin cel mai bun lucru pe care poate săl facă și cum alternativa la scris la mine cred că era verificarea de formulare, cu asta mă ocupasem până atunci, da, pretindeam că sunt scriitor.

Cum ai dat cu nasul de literatură? Mă refer la citit, când ai început să citești.

Păi, dacă poveștile – Shakespeare rescris de Charles și Mary Lamb – sunt literatură, și probabil că sunt, nu mai sunt teatru, la trei-patru ani, cam așa. Am și învățat foarte de mic să citesc, că bunică-mea n-avea nimic mai bun de făcut decât să-mi spună litere, mai întâi citeam mărci de mașină – Dacia, Trabant, Lada sau, mă rog, Lada se scria altfel la vremea aia, că era cu caractere chirilice – și după aia tot citeam. 

Știu că eram foarte mic, stăteam la masă și bunică-mea îmi dădea piure cu furculița în gură și eu aveam o carte și citeam, eram ocupat, nu puteam să mănânc singur. Mi se pare un mod mișto de a susține literatura. Adică s-ar putea face și acum. Dacă cineva vrea să citească, să-i dăm de mâncare în gură direct.

Cumplit!

Nu, de ce? Mie mi-a plăcut.

Ai trăit într-un mediu cu cărți? Tatăl tău regizor de teatru, dar vorbești mai mult de bunica.

Cred că da. Tata regizor de teatru, bunica era acasă și cărțile mi le lua maicămea, probabil. Adică așa-mi amintesc. Ea lucra la Ministerul Transporturilor, care era pe lângă gară, noi locuim între gară și Piața Victoriei și erau cel puțin două librării în drumul ei spre casă. Nu știu dacă zilnic, dar foarte des se întorcea cu cărți. Așa că da, am trăit cu ele, plus că erau și în casă, nu le citeam doar pe acelea, ci și cărțile bunicului, care fusese doctor și avea tratate cu morți în care-ți arată cum să-i tai, să determini cauza decesului.

Îți plăceau?

Le-am citit mai târziu. 

Pentru pornografie sau pentru ce?

Pentru poze, pentru că am învățat multe chestii din ele. Cum poți să te spânzuri deo clanță, dar o luam și eu științific, că la șase ani nu te gândești să te spânzuri de-o clanță.

Dar știi că există cazuri de suicid la copii mult mai mici decât ne imaginăm.

Nu făceam parte din categoria aceea, n-am avut niciodată astfel de gânduri.

Se citea la tine acasă? Se mergea la teatru, la film? Ce se făcea, cultural vorbind, în familie?

Cred că în primul rând se asculta muzică. Adică, atunci când era taică-meu acasă, punea muzică nonstop, și de fapt și eu am învățat să folosesc pick-upul și casetofonul foarte devreme. Cam asta era. Era un soundtrack al casei care cred că o exaspera pe bunică-mea, că era și dată foarte tare muzica – dacă ai o stație bună și niște boxe ca lumea, n-o să asculți la 2, dai și tu la 6. Da, se citea, știu că taică-meu stătea până noaptea târziu citind, până hăt, 3, 4, 5, cât avea chef, maică-mea se culca mai devreme, dar până atunci citea și ea, eu citeam, bunică-mea citea niște cărți franțuzești de domnișoară de pension, dar avea șaptezeci de ani, nu mai era domnișoară de pension, dar tot avea chestii. Erau zile în care preferam să stau în casă să citesc în loc să ies afară să mă joc.

Îți ghida lecturile tatăl tău? Era interesat de ce citești?

Maică-mea îmi povestește că atunci când mi-au dat Charles și Mary Lamb, am pretins că l-am citit într-o zi, iar taică-meu a zis: hai, mă, că n-ai cum s-o citești într-o zi – aveam patru, cinci ani –, ăsta mic minte. Și m-a ascultat, m-a întrebat cine erau personajele, el știind Shakespeare, că montase de altfel deja, și da, am știut tot. Asta e povestea maică-mii, dar sunt copilul ei, e mândră și probabil că a exagerat și ea puțin. 

Dar nu știu, citeam ce nimeream. Erau totuși cărți foarte mișto pentru copii, în afară de Jules Verne și Dumas, pe care i-am terminat înainte să încep școala, dar cam toți copiii aveam lecturile astea pe la șase ani, Gellu Naum, după care am înnebunit, nu Zenobia, normal, ci Cartea cu Apolodor. [râde]

Tocmai împietrisem. La cinci ani citeai Zenobia!

Citeam tot ce părea citibil, tot ce avea o copertă frumoasă, de fapt. Cred că de asta am citit de mic SF-uri, că mai vedeai un monstru, un robot care calcă pe o planetă străină.

Chiciuri din astea imaginative.

Da. Cred că am știut mai mult Asimov decât Lamb prin copilărie, destul de șmecher totuși.

Ai autori pe care știi sigur că i-ai descoperit prin tatăl tău?

Japonezii de obicei, pentru că el era fascinat de cultura japoneză și literatura japoneză și cam tot ce era japonez în casă am luat de la el. Acum mie-mi vine în minte Murakami, dar sunt mulți, mulți alții. 

Dar bănuiesc că pe Murakami l-ai descoperit tu acum, nu îl descoperise tatăl tău.

Cred că l-a citit înaintea mea, oricum. Și mai era – cum îl chema pe ăla care s-a sinucis, care a încercat să dea o lovitură de stat și nu i-a ieșit?

Yukio Mishima?

Da. Yukio Mishima. De astea citeam de la el. Și-mi zicea, adică ne ziceam unul altuia: uite o carte bună, dă-mi și mie ceva, și cărți proaste, adică ne recomandam cărți proaste, mai mult el, cu bucurie, că uite ce proastă e asta, extraordinar!, am râs. Nu mai știu acum să zic o carte proastă.

Te lua la teatru?

Mă lua la teatru, am fost la Antigona cred, la toate repetițiile și vreo douăzeci de reprezentații, adică am văzut cum se naște un spectacol și cum n-a murit imediat, și o bună parte din viața lui. Și când eram mic mă duceam, dar nu înțelegeam mare lucru. Mi se părea că nu face nimic.

Nu te-a luat niciodată figurant?

În film. A făcut pentru Televiziunea română prin 1985, probabil, o serie de schițe umoristice.

După japonezi.

Nu, culmea, era după români. Era Antologia umorului românesc. Și acolo am jucat un copil îmbrăcat în marinar care fuge după o bicicletă și când bicicleta se oprește, îi dezumflă cauciucul și pleacă. Cam așa ceva.

Ai fost bun? Promiteai?

Nu mi-a zis nimeni nimic. Cred că n-am fost prea bun. 

Mai ai filmarea pe undeva?

Nu, n-am găsit-o. Și am mai jucat într-un film nu mai știu al cui, în care eram un violonist în visul unui copil. 

Alex, să vorbim despre proza ta. Ai deja trei volume de proză scurtă, volumul tău de debut, Eu et al., din 2005, se va edita în curând la Polirom. Tocmai ai lansat la Târgul de carte Imperiul pisicilor, trei volume de proză scurtă și un roman foarte mic, cam la o sută de pagini, deci tot un fel de nuvelă, să zicem, mai extinsă. De ce proză scurtă? Ești leneș?

Da, exact. E foarte simplu. Adică o termini în două ore.

Bine, genul tău de proză scurtă.

Da. De acord, or fi și alte genuri de proză scurtă. Mi se pare că genul de povești pe care sunt în stare să le scriu pot fi rezumate în suficient de puține pagini încât să nu fiu nevoit să fac un roman din ele. Nu că aș fi citit foarte multă proză scurtă, n-am citit, tot descopăr câtă proză scurtă n-am citit, descopăr asta citind-o, evident. 

Dar e greu să fii amuzant, pentru mine cel puțin, pe un spațiu mai lung pe hârtie. Plus că mi-e frică când văd cum se scurg paginile alea pe ecranul computerului, zici: stai, am ajuns la șapte, la nouă, să ne oprim odată! Oricum, de multe ori nu mi se pare că are sens ce am scris până acolo. Dar de obicei are.

Cum ai ajuns la proză scurtă? E adevărată povestea că ai scris să-i faci în ciudă lui Luca Dinescu?

Cred că da. Dar nu ca să-i fac în ciudă. Fiind noi foarte buni prieteni din copilărie, când s-a inventat internetul sau, mai bine zis, când a ajuns în casele noastre, am început să ne dăm e-mailuri. Nu știu cât aveam, șaptesprezece, optsprezece ani, mai mult probabil, că era Windows 98. Și dându-ne noi e-mailuri, el începuse de dinainte să scrie proză scurtă, ne trimiteam proză pe e-mail, noi doi și încă un prieten. De fapt, Luca a trimis primul, și de gelozie probabil, că uite ce chestii mișto face lumea, am zis: stai că pot și eu, cât de greu o fi? Dacă poate Luca.

L-ai copiat?

Nu ca stil, dar ideea cu scrisul a fost a lui. Ba da, și ca stil. De fapt, el scriind niște chestii destul de nonconformiste, nu mi-a păsat de reguli. Adică am văzut că poți să ieși din tiparul obișnuit.

Asta e destul de rar întâlnit, ca cineva să se apuce de scris inspirat de un prieten de-al lui care nici el nu e scriitor, și nu citind.

Atunci, stând în Germania, veneam în fiecare vară în România, cum se întâmplă, te duci la mare, te întâlnești cu o fată foarte frumoasă, stai de vorbă cu ea, vrei s-o cucerești, whatever, dar n-ai timp, că tu pleci, ai avion a treia zi. Așa că am scris multe scrisori foarte lungi. Eram, probabil, prin anii nouăzeci unul dintre cei mai buni scriitori de scrisori din România.

Scrisori de mână.

Da, scrisori de mână, de patruzeci de pagini, cu poezii, cu desene.

S-or mai păstra? Există o arhivă?

Sper că da, sper ca după moartea mea, care să survină cât mai târziu, o să apară de undeva niște băbuțe care să zică: „uite ce scria Tocilescu, m-a iubit bărbatul ăsta”, mințind, evident.

Deci erau mai multe femei, fete?

Nu simultan.

Dar foloseai, adică copiai pasaje inspirate.

Nu, nu păstram scrisorile. Adică nu știu ce-am scris. Bănuiesc că s-au dus multe lucruri bune pe apa sâmbetei. Da, era una pe vară, probabil.

Pentru că, de ceva vreme, tot postezi – nu știu cum să le spun – niște schițe în care ai dialoguri imaginare cu pisicile tale, Mircea Cărtărescu a zis că ai inventat un gen, ceea ce e posibil să fie adevărat. Alți comentatori de pe Facebook se plâng de astfel de limbaj licențios al pisicilor tale. De ce vorbești urât?

Ele vorbesc urât, eu doar transcriu. Sunt totuși niște animale care par să vorbească urât. Și șoarecii, și șobolanii – animalele de ce ar avea o reținere în a vorbi urât? Nu le oprește nimeni și nimic, adică nu trebuie să țină cont de niște cutume sau de politețe. E o pisică, nu e politicoasă prin definiție. Adică, dacă cineva îmi roade căștile, nu cred că o să vorbească frumos după aia, să zică: „scuză-mă, dragul meu, nici nu mi-aș fi închipuit c-o să te dezamăgesc”. Nu, zice ce are de zis despre mine și căștile mele. Nu cred că am inventat genul, pentru că a mai făcut asta cineva înainte, dar n-avea poze.

Cine?

Nu mai știu. Mi s-a zis: „a, faci și tu cum făcea ăla”.

Dar nu era un scriitor.

Nu știu. 

Tot un facebookist.

Da, un facebookist. Și acum mi-e foarte greu să scap de chestia asta cu pisicile, pentru că mi se întâmplă să postez niște gânduri din astea profunde, adânci, adevărate despre USR, despre Nicușor Dan, despre dramele cotidiene, și lumea să zică: „dar de ce nu mai pui poze cu pisici?”. Bine, am scris aici o pagină A4 despre cum ar funcționa România și tu-mi zici unde-s pozele cu pisici? 

Poate că ar trebui ca în gura pisicilor să pui niște meditații politice, poate ajung mai ușor la oameni.

Ele au avut câteva meditații politice, dar după aia s-au întrerupt. Ele degeaba vorbesc despre politică, că apare un păianjen care trece pe perete și zic: uite, ce mișto, un păianjen, hai să plecăm – și uită tot ce au gândit înainte.

Ai mulți păianjeni acasă?

Nu. Să zic că molii, apar molii din când în când. Nu trăiesc într-o casă ocupată de molii, dar cam cu asta se joacă pisicile.

Cartea asta are în titlu pisici, Imperiul pisicilor, deși încă de la primul tău volum există povestiri cu pisici. De unde ai moștenit pasiunea asta pentru acest animal minunat? Care a fost prima ta pisică?

Prima mea pisică, de care nu-mi aduc aminte prea bine, a fost când aveam șapte sau opt ani, cred că opt, și a locuit la noi în casă o vreme și a murit. Nu știu de ce a murit. Era o pisică bolnăvicioasă probabil. După aia, când am ajuns în Germania și aveam unsprezece, doisprezece ani, un prieten de-al lui taică-miu, un fel de om legendar, interlop sau așa ceva să zic, un personaj foarte interesant, ne-a întrebat dacă vrem o pisică. Și am zis da. 

El era combinat, printre altele, cu o stewardesă cred, sau nu știu ce făcea, era o tipă care stătea într-un apartament de-al lui și avea și trei pisici, tot ale lui. Și cum era pe cale să se despartă de ea și trebuia să-și pregătească terenul, a scăpat mai întâi de pisici. Și m-am dus acolo, și erau trei pisici persane superbe, una portocalie, una neagră și una albă, și cum aia albă mi s-a părut cea mai tristă, am luat-o, pentru că îmi era milă de ea. Deci am avut timp de optsprezece ani o pisică persană albă, o tristă. După aia n-a mai fost tristă. Era tristă că era chinuită de celelalte. Nu, era foarte distantă, adică stătea întotdeauna acolo unde n-ajungeai cu mâna și oricât teai fi întins, puteai ajunge la un centimetru de ea. Era foarte bună pe calcule deastea. Și așa am descoperit pisica. 

Nu știu, mai erau în bloc, era o pisică, Negruța, a unei babe, adică aici în București, baba Aurica, și noi tot cântam „baba Aurica trage cu pisica”, că ea era cumva foarte protectoare a pisicilor. Și după aia am tot avut pisici, adică din 1991 am tot avut nonstop pisici, cu o pauză de iepure. Neinspirată…

Știi că tocmai am fost acum o săptămână în Budapesta și am văzut ceea ce nu-mi imaginam că o să văd, o fată plimbându-se, ținând în lesă un iepure enorm! Și am înțeles că se practică și în București așa ceva, doar că e nevăstuică. 

N-am văzut nevăstuica din București. Știu că în Cluj este un iepure, pentru că la protestele din februarie au apărut niște poze cu un tip care-și plimba iepurele, sau după proteste, nu știu.

Alex, în prozele tale scurte se întâmplă o grămadă de grozăvii, nu doar că se vorbește licențios, dar dacă ai avea niște cititori din Coaliția pentru Familie, să zicem, unii ar putea să spună că subminezi valorile naționale, că atentezi la integritatea religioasă a poporului română, că ești un pornograf nenorocit și alte asemenea lucruri. O faci cu bună știință? Îți place să epatezi burghezul?

Nu. Adică eu, fiind burghez, cum să-mi placă una ca asta? Sunt un burghez greu de epatat, totuși. Nu, într-adevăr, în prozele mele apare foarte des Dumnezeu sau, mă rog, în ultimul volum cred că mai puțin, doar o dată, mai apar Iisus, Cavalerii Apocalipsei, dar pentru că sunt niște personaje clișeistice arhicunoscute cu care e foarte ușor să te joci. E foarte mișto, că poate să ducă unde vrei tu și da, evident, să scandalizezi. Dar pornografia de obicei scandalizează mai mult decât părțile în care apare Dumnezeu. 

E incredibil. Suntem la 2017 ani după Dumnezeu și în continuare ne scandalizează.

Da. Și mă bucur dacă se scandalizează lumea, că înseamnă că citește. Sau evident, că nu înseamnă că citește, ci că a auzit că cineva a zis că. 

Ăsta e un principiu al tău când scrii? Adică să-i creezi un anume disconfort cititorului convențional sau să-l iei prin surprindere.

Da, să-l iau prin surprindere și să-l amuz, dacă se poate, și să nu se prindă de la bun început unde, cum vreau să-l amuz. Adică să zică: OK, am înțeles asta cu Cavalerii Apocalipsei care vin în România, dar ce li se întâmplă? Și ce li se întâmplă e ce nu se așteaptă el să li se întâmple. 

Ai ideea povestirii dinainte de a o scrie sau începi povestirea având o premisă, și pe măsură ce scrii, găsești situațiile cât mai neașteptate?

Da, varianta a doua. Nu cred c-am avut vreodată vreun final când mam apucat să scriu. Adică găsesc întotdeauna o situație.

Nici acum, când ai publicat cartea, n-ai multe finaluri!

Da, știu. 

Stai prost la finalizare, dar e interesant. Știi că greutatea cărților tale nu stă în ultima frază, în general.

Nu. În ultima frază de obicei e cineva care pleacă să-și aprindă o țigară, e cât se poate de banal. Dar ce, e vreo greutate în prozele mele?

Nu, tocmai. Ce vreau să spun e că e o prejudecată cum că o proză scurtă ar trebui să aibă neapărat un astfel de final, deși, din nou, vorbim de tipuri de proză scurtă, dar mi s-a mai întâmplat mie, în calitate de autor de proză scurtă, să mi se reproșeze că prozele se termină brusc, ca și cum nu știu cum ar trebui să se termine o proză scurtă.

Da, că nu poți, ca la un cântec, să bagi un acord de pian și să aștepți până se termină, nu ești Beatles. Și oricum, nu era o regulă enunțată nu mai știu de cine, probabil Hemingway – încearcă să începi proza cât mai târziu posibil și s-o termini cât mai repede.

Cât mai aproape de final.

Da. Adică spui o bucată foarte mică de întâmplare. Că și ale mele nu sunt din alea care se întind pe zece ani, de obicei.

Să știi că sunt puțini autori de proză scurtă care au un timeline al desfășurării unui destin, să zicem, într-o proză scurtă, care să se întindă pe mulți ani. Și dacă ar fi să aleg un element definitoriu, asta ar fi pentru proza lui Alice Munro, de pildă, numai la ea găsești proze scurte cu o pauză ce acoperă, să zicem, ani de viață din perioada unui personaj. În general, prozele scurte sunt concentrate pe perioade scurte.

Sunt un fel de improvizații, sunt un fel de solouri probabil, dacă ar fi să o iei muzical. Nu concep o proză scurtă ca o simfonie, în care să te gândești dinainte că o să aibă trei părți, alegro. Sau cel puțin eu. Iei instrumentul, te joci, ai terminat, lumea aplaudă.

Ai niște personaje predilecte? Te întreb, poate că mi-am dat eu seama sau citindu-te din exterior, ți se pare că te joci mai mult cu un anumit tip de personaje?

Dumnezeu, care apare des, și am un „eu” exagerat, care fumează câte cinci țigări deodată, are multe brichete la el.

Un penis enorm.

Da, exact. Exagerat, na. E mișto că pot să-i dau tot felul de exagerări de făcut și e OK, adică pot să fiu eu și totodată să mă iau în derâdere. Nu mai știu. Un „eu” bate la tobe, e un compozitor de marșuri acel „eu“; tot același care salvează o pisică din mâna unor copii.

Apropo de pisici, vorbeam mai devreme despre acest „gen” – între ghilimele – al pisicilor vorbitoare de pe Facebook, pe care le-ai inventat sau nu leai inventat tu. Prozele tale au întotdeauna un motto câte o piesă care cumva dă soundtrackul imaginar al textului respectiv. E o treabă inventată de tine sau tot așa, e pescuită de pe undeva?

Eu o folosesc pentru că mi se pare fix ce zici, e un soundtrack, când scriu ascultând o piesă, mi se pare mai ușor pentru cititori să spun care-i piesa, ca să înțeleagă, dacă vor, modul, să intre mai ușor în mut.

Te apuci să scrii și atunci, în playlist, vine David Bowie. Nu ai pus David Bowie și apoi te-ai apucat să scrii.

Nu, exact. Se întâmplă. În plus, pari deștept când ai acolo o listă foarte lungă, nu cred că am inventat-o sau nu știu dacă am inventat-o, Stephen King avea multă vreme mottouri din piese, în Christine, de exemplu, cu mașina aia ucigașă, care a fost și ecranizată, și acolo era cam aceeași muzică. Nu mai țin minte, dar acolo se potrivea și situațiilor, adică e unul care vrea să spargă o mașină și e „Keep A-Knockin’ (But You Can’t Come In)” a lui Little Richard. Stephen King este un om cu umor.

Ca și tine, Stephen King cântând la chitară.

Da, da!

Nu pot să cred că știi!

La fel de prost.

Da, tot cam așa. El cred că nici nu are înregistrări, spre deosebire de tine, cântă mai mult prin cluburi, dar cântă genul ăla de hard-rock, blues, mai puțin pretențios – nu că ce cânți tu e foarte pretențios! Noi cumva așa ne-am cunoscut, cred că te-am citit cam în aceeași perioadă în care-mi trimiteai pe e-mail demo-urile tale, niște piese cântate în dormitor, după care ți-ai format trupa Aeroport, ai avut și un hit, one-hit wonder. Ce se mai întâmplă cu trupa asta? În care, apropo, cântai împreună cu Luca Dinulescu.

Cu trupa asta nu se mai întâmplă nimic, și chiar mă întrebam: oare cum faci? Dacă ești un one-hit wonder și după aia ai mai scris un hit, să zicem, nu e aiurea să-l scoți cu aceeași trupă?

Adică trebuie să respecți statutul de one-hit wonder!

Nu știu cum să faci. Adică este Edwyn Collins, de exemplu, care are piesa „A Girl Like You”.

Da, dar el continuă să cânte și are albume foarte mișto, numai că n-a mai dat hituri.

Exact! Dar el a fost înainte la o trupă de care am uitat, dar se zice că ar fi fost cool. O fi avut un hit și cu ăia? Adică ești un one-hit wonder cu o trupă, mai scoți un hit cu ei? Oricum, aici ar fi fost complicat, că trebuie să ne readunăm.

Păi scoți încă un hit cu ei, doar că schimbi numele.

Da, probabil. Cumva e păcat să strici chestia asta de one-hit wonder, iar two-hit wonder chiar nu există sau nu e remarcabil.

Deja de la two-hit wonder ai un album de „great hits”.

Da, exact.

Dar tu ai scos un one-hit wonder fără să ai album. Voi nici măcar n-ați scos albumul.

Nu, nici măcar nu a apărut undeva piesa aia. Adică e pe SoundCloud și cam atât. Nu mai am nici brutul, nimic, e un .mp3 la 320k, ăsta a fost.

Poate cineva scoate un bootleg cu tine în concert. Țin minte că la un concert nici n-aveați prea multe piese, ați cântat „Simona Ionescu“ de vreo trei ori.

Da, dar erau variante diferite. Adică era prima și am mai dat o variantă punk, și nu știu care ar fi putut să fie a treia. Oricum, cea mai bună variantă era o horă. Bateristul nostru de atunci – altul nici n-am avut, de fapt – era student la Conservator și îi plăceau chestii din astea bizare, cum ar fi hora. Adică tempoul, cum să bată pe ea, și aia a fost de departe cea mai bună variantă a „Simonei Ionescu“ care va exista vreodată, a fost făcută în dormitorul meu și acolo a și rămas, că n-am înregistrat nimic.

Alex, dintre toate identitățile tale – punkist, administrator de bloc, facebookist, consilier, influencer –, care ți se pare că te reprezintă în momentul ăsta?

Eu încerc să mă reprezinte toate. Cred că în primul rând sunt copywriter, din asta-mi câștig pâinea, și în plus e ceva ce-mi place, după aia sunt scriitor, că nu pot să zic că sunt scriitor, că dacă ai fi scriitor, ai trăi ca un scriitor, fie ai fi foarte bogat.

Asta deja puțin e o treabă depășită. Puțini oameni trăiesc ca scriitori, iar faptul că ai patru cărți e suficient să fii un scriitor.

Da, dar nici nu sunt un boem sau alcoolic.

Și asta e depășită. Scriitorii de azi sunt vegani, sunt militanți pentru dreptul balenelor, pentru schimbările climatice.

Da, suntem foarte lamb, așa ca gașcă.

Suntem responsabili.

Superb. Da, așa este, suntem responsabili, dar e puțin trist. Aș fi preferat să fiu un scriitor din ăla care stă într-un castel și moare pentru că i se inflamează o fractură.

De secol șaptesprezece!

Da, de secol șaptesprezece, optsprezece. Ăia se duelau. Noi ce facem acum? Nici măcar nu ne certăm, suntem așa, politicoși toți.

Schimbi canalizarea la blocul tău. Înlocuiești faianța pe scară.

Nu sunt un bun președinte de bloc, nu sunt cel mai bun. Nu, nu sunt bun probabil. Dar nimeni nu știe de fapt ce face un președinte de bloc, nici eu. 

Uite, eu m-aș fi așteptat ca în volumul tău de proză scurtă să găsesc ceva de pe scara blocului.

Culmea, recitind Eu et al., mi-am dat seama că am acolo o proză în care eu sunt președinte de bloc.

Și nu-ți mai aminteai de ea.

Nu-mi aminteam.

Vezi, ficțiunea a chemat realitatea.

Știam că e una, se cheamă „Administratorul”, și știam că e ceva cu un administrator. Nu sunt exact președinte de bloc, dar sunt un șef de comitet acolo, și e fix în blocul ăla, parțial lucrurile s-au întâmplat zece ani mai târziu exact cum am scris, adică administratorul a fugit cu banii, doar că în proza mea administratorul se dovedește a fi președintele României, adică el de fapt a fugit ca să devină președinte.

Îți dai seama? Peste zece ani o să fii în cosmos și o să dai o mostră de spermă unor extratereștri.

Sper din tot sufletul! Asta ar fi după ce am făcut sex cu astronauta americană, care e foarte drăguță.

Apropo de scara blocului. Ana Maria Sandu a scris o carte de proză scurtă, Pereți subțiri, care adună șaptesprezece proze care au loc toate în ambianța și în mediul unei scări de bloc și vom avea toți trei un eveniment, plecând de la cărțile voastre, pe 30 noiembrie, la Verona, dacă nu mă înșel.

Da. Am citit cartea Anei Maria și sunt foarte gelos, pentru că și eu voiam să scriu despre destinele din blocul meu.

Poți s-o faci, pentru că oricum sunteți la o distanță stilistică enormă.

Da, dar dacă ar fi făcut-o prost, nu era o problemă, adică ziceam: hai că mai încape una. Dar e foarte, foarte frumos cum a scris și cum a descris și a făcut toate universurile alea care se ating sau nu.

Cartea asta mă face să vreau să mă duc la Ana Maria acasă și să urc pe scările alea și să mă uit la toate ușile și să văd cine e cine. Adică sunt foarte curios dacă e așa, pentru că pare o bucată de realitate – nu e o bucată de realitate, evident, e o carte foarte frumoasă.

Uite, în ceea ce te privește, asta e o fantezie a cititorului în căutarea căreia nu poate pleca, adică n-o să se ducă nimeni la Băneasa să caute chepengul prin care se intră în iad.

Și de ce nu?

Cred că e pe lângă Cărtărescu, nu? El stă la Băneasa.

Cred că da, eu îmi imaginam locul, nu mai știu dacă am îngropat un animal în pădurea Băneasa, dar am senzația că da.

E o frază foarte stranie ce ai zis tu acum!

Pentru că îmi amintesc că da, pe motanul Frăsinel, despre care de altfel e vorba acolo, cred că la Băneasa l-am îngropat.

Frăsinel? De ce Frăsinel?

Era al lui taică-meu, așa i-a zis. Nu pot să intervin în nomenclatura pisicilor. Și da, e vizavi de ambasada americană sau cam așa îmi imaginez, nu mai știu, deși nu cred că cineva ar putea să îngroape o pisică vizavi de ambasada americană, că ar fi împușcat. Adică sunt și oamenii ăia acolo cu un scop, lunetiști sau ce or avea, mă gândesc.

Uite, pentru că tocmai ai spus treaba asta, cred că ai făcut ceva, dar nu ești foarte sigur, dar ai scris o proză despre asta, discuția noastră a pornit cu tine fiind mic și citind din Gellu Naum. Ai vreo întâmplare stranie legată de tine ca cititor, citind o carte în care recunoști ceva extrem de personal sau în care ți se pare că granița dintre ficțiune și realitate și vis s-a estompat într-un mod foarte interesant vreodată? S-a întâmplat treaba asta?

După cum vezi, eu confundându-mi propria viață cu propria literatură și neștiind unde, cine, ce-a făcut, iată, ăsta e un caz foarte personal. Da, bănuiesc. Adică literatura, bucăți din literatură mă bântuie.

Dar nu din literatura ta.

Nu din literatura mea. De exemplu, tatăl lui Luca, Denis Dinulescu, și el scriitor, are o proză care se întâmplă în apartamentul vecin apartamentului meu, și întotdeauna m-am întrebat dacă e adevărat. Întotdeauna când am fost acolo, am căutat semne care să-mi răspundă la niște întrebări: e adevărat că ăia se fugăreau în jurul mesei? E adevărat că era un trenuleț? E o proză foarte absurdă și bizară și haioasă, și o caut acolo. Cum, evident, cam tot ce citesc din literatura română încep să regăsesc spațial cel puțin, cunoscând locurile, e ușor să-ți imaginezi și ți-e ușor și să-ți pui întrebări.

Te-am întrebat asta pentru că și tu, ca și mine, îl adori pe Mircea Horia Simionescu. Și el are literatura aia cu totul și cu totul specială și de fiecare dată când citeam o carte de-a lui și ieșeam pe stradă, nu știu, vedeam bucăți din cărți, întâlneam personaje. Literatura lui Mircea Horia Simionescu are calitatea asta. Că o iei razna.

Da. Sunt „surorile Pricop”, cele două care se uită la televizor nonstop și comentează ce văd la televizor și comentează boli, și comentează cafele, și comentează tot, care nu știu dacă apar peste tot la el sau doar în Dicționarul onomastic, pe care eu tot timpul mi le-am imaginat ca pe cele două mătuși ale mele, Marioara și Eloisa, adică erau ele, erau surorile Pricop. 

Am citit Mircea Horia Simionescu când eram suficient de mic încât să nu fi uitat de existența celor două doamne care erau foarte bătrâne, trăiau într-o casă undeva între Banu Manta și Titulescu, ceva foarte vechi și nobil și totodată distrus, că cineși mai renovează casa la optzeci de ani? Da, înțeleg, Simionescu se regăsește, polițiștii pot fi din Simionescu. Ai dreptate, e o poză cu un polițist care stă în Piața Victoriei cred, și nu mai știu ce se întâmpla, îl calcă o mașină pe pantof sau așa ceva. Dar da, îl regăsesc.

Alex, prima întrebare din chestionarul All you can read: care ar fi cartea copilăriei tale?

Foarte greu. Citind multe cărți în copilărie, hai să zicem că-mi doream să fiu D’Artagnan, deci probabil ceva de Dumas, îmi place Cei trei muschetari, îmi imaginez. Dar îmi doream să fiu și vânător de balene, nu citisem Moby Dick, dar știam povestea din Moby Dick și credeam că e mai mișto decât atât sau că are o sută de pagini. Sau Jack London, să zic.

Care ar fi cartea care ți-a deschis ochii? Asupra vieții, asupra literaturii.

Cred că aș alege Mircea Horia Simionescu, că e cumva o carte de referință pentru mine. Mă tot întorc la Dicționarul onomastic și la Bibliografia generală.

Hai să zicem tetralogia „Ingeniosul bine temperat”.

Da. Sunt niște cărți care cumva îți tot amintesc de ce există literatură.

Și cărți în care ai impresia că a scris despre tot, că nu se mai poate scrie după. E incredibil să citești o carte și să ai impresia că a terminat literatura.

Da. Nu înțeleg de ce nu e mai celebru de atât. Oricum, și Apolodor a lui Naum, aia probabil că ar fi una dintre primele cărți.

Zi o carte clasică necitită deloc sau până la capăt.

Război și pace, Anna Karenina, sunt o grămadă. Am avut cândva o listă pe Facebook cu toate cărțile pe care nu le-am citit.

Dintre cărțile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

Cred că pe a mea.

Te-ai citi pe tine? Și ce ai face? Că nu poți s-o faci cadou!

Da, dar dacă uit ce am trăit, măcar am cartea care să-mi amintească când trăiesc pe o insulă.

Păi alea sunt lucruri trăite?

Nu, dar na, începi să-ți pierzi personalitatea. Stai și mănânci nuci-de-cocos și banane.

În ce carte ți-ar plăcea să trăiești pentru o vreme?

Probabil că aici răspunsul corect pentru toată lumea ar fi Marele Gatsby, dar parcă aș vrea într-o carte de Bukowski, totuși. Barem e cald de obicei, sigur e sărăcie, dar nu e chiar lucie, asta este foarte romantic la el.

În ciuda sărăciei, tot timpul sunt femei și băutură.

Exact! De fapt, nu pot să zic că mi-ar aduce mari bucurii, mai ales băutura, dar e drăguț așa, are o lume frumoasă. 

Ce scriitor din istorie ai invita la o bere?

Pe foarte mulți. Ce e mișto e că stând în București, chiar poți să inviți pe foarte mulți la o bere. 

Da, dar din istorie. Adică poate să fie oricine. Inclusiv cuplul Charles și Mary Lamb. 

Pe Leonid Dimov. E un poet pe care îmi doresc să-l fi cunoscut. Și scrie foarte frumos și sunt curios dacă așa era, cum scria.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spațială pentru a întâlni alte civilizați?

David Bowie. Clar. Sau Integrala.

Dar n-ar fi prea familiar pentru ei?

Păi, ca să leg puntea dintre noi și ei. Le dai „Starman“ și ei zic: a, deci ne așteaptă, ce drăguț!

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv dintre toate problemele planetei una, și una singură, care ar fi aceea?

Ultima dată când mi-ai pus întrebarea asta, am avut un răspuns atât de bun, încât nu pot să-l schimb, e același lucru. Aș face să nu mai fie cutremure în România!

Pentru că stai într-un bloc cu bulină, știu.

Exact! Adică ce altceva să faci?

Dar cutremurele din România nu sunt o problemă a planetei.

Nici nu-mi pasă de problemele planetei. 

Te conjur să-ți pese de problemele planetei!

Asta e cea mai mare problemă a planetei care mă privește direct.

Tocmai pentru că ai mai dat răspunsul acesta, te rog să alegi altă problemă.

Să rezolv altă problemă… aia cu încălzirea nu, că mie-mi place să fie cald și oricum asta e.

Dar nu e doar despre căldură.

Păi, vreau să profit și eu prin rezolvarea asta. Adică ce să fac? Opresc încălzirea globală și după aia mor de frig și tot pe mine mă înjură lumea, că: uite, nu putea să rezolve și el altă problemă planetară? Să fie pace în lume ar fi probabil, deși bine, plictisitor, despre ce am mai vorbi? 

Care e locul preferat din București? Poate să fie orice, o cafenea, o librărie, o stradă, o clădire.

Culmea, sunt multe străzi și clădiri, foarte puține librării și cafenele. Mai mult stau acasă. Deci probabil că ăla este locul din București.

Nu poți să le recomanzi ascultătorilor noștri…

…să meargă la mine acasă. Da, așa e. E o casă pe o stradă, dar trebuie să mă uit pe ce stradă. O luăm pe strada Theodor Aman, pictor, așa se cheamă, trecem de Roca și facem dreapta pe strada Transilvaniei, unde e ceva clădire chinezească, nu ambasadă, cred că un institut cultural chinezesc, și vizavi de el e o casă acoperită cu iederă, cu o curticică foarte mică și totul e foarte cochet, o mie nouă sute douăzeci. Deci strada Transilvaniei la intersecția cu Aman, la treizeci de metri să zic.

Pentru întrebarea specială, m-am gândit să preiau cumva premisa din povestirea ta „Un înger se arată” și te întreb așa: dacă ar veni un înger și ți-ar propune o felație, la ce n-ai putea renunța și l-ai trimite pe înger la dracu’?

La din ce în ce mai multe lucruri, pentru că ajung la vârsta aia în care ești foarte materialist și da, mă, înger, lasă-mă cu felația ta. Adică nici măcar mașina nu i-aș da-o, dacă ar zice: o să fie best ever, dar îmi dai BMW-ul. Nu, nu se poate. Nu. Prietena, pisicile, mașina – în ordinea asta, probabil. Pe de altă parte, acum depinde și cum arată îngerul, că dacă e clar că e cel mai șmecher înger ever. Bine, îngerul ăla e femeie în proza mea și premierul României refuză. 

[mai 2017]