„All you can Read”, cu Marius Chivu

interviu cu Alex Tocilescu

Marius CHIVU: Bună seara, bine aţi venit la „All you can read”, la prima noastră ediţie muzicală pe de-a întregul, după unii, literară sau amestecată după alţii. Îl am invitat pe Alex Tocilescu, ca şi Dylan, compozitor şi cântăreţ la chitară, ca şi Dylan a scris proză şi versuri, ca şi Dylan protestează, mai des pe facebook, e adevărat, deci omul potrivit pentru a discuta despre cazul Nobel-ului acordat lui Bob Dylan. Bine ai venit, Alex Tocilescu.

Alex Tocilescu: Bine te-am găsit.

Dragă Alex, înainte de a se decerna Nobel-ul a fost un text care s-a viralizat pe internet, pentru că era un text foarte bun şi cred că rămâne în continuare cel mai bun text-analiză despre Nobel-ul din acest an, a fost scris de Alex Shephard de la New Republic. Din păcate, e acolo o frază care sună cam aşa: „Bob Dylan, 100% is not going to win. Stop saying Bob Dylan should win the Price”. Ei bine, sa întâmplat fix asta, Alex Shephard  revenit imediat cu un text-interviu împreună cu editorul lui în care dezbăteau cazul acesta în care i-a luat prin surprinde premierea lui Dylan. Am avut norocul – pentru că despre noroc e vorba – ca înainte premiului să fi scris şi eu pe Art Seven o recenzie în care vorbeam de cărţile lui Dylan, cu doar două săptămâni înainte, dar în Dilema spuneam că, după ce se va acorda Nobelul, se va ridica una dintre aceste două întrebări: „cine mai e şi ăsta?” sau „Nu ştiam că e aşa un mare scriitor”.

Exact. 

A fost a doua întrebare. S-o luăm mai pe departe, să te întreb înainte de a se acorda Nobelul, cum priveai tu lucrurile? Aveai vreun favorit, te gândeai că o să ia Murakami sau vreun african, vreun.. habar n-am?

Toată lumea are favoriţii ei. Eu speram, inutil sau în zadar, să fie sau Michael Chabon, sau  Kazuo Ishiguro.

E prea tânăr Chabon.

Da. Şi Ishiguro probabil că a scris prea puţin. Pe de altă parte, ascultând şi implicându-mă în toată cearta asta, mi-am dat seama, şi de fapt tu ar trebui să fii aici mai priceput decât mine, că se poate face deja o listă cu „de ce nu ne plac următorii câştigători”. Adică, oricine ar fi fost, ar fi fost discutabil. Adică Thomas Princen scrie cărţi groase şi nu le înţelege nimeni. 

Sigur nu s-ar fi dus să-şi ridice premiul şi să ţină discursul!

Exact. Murakami este „easy listening”, e prea popular. 

Philip Roth e prea misogin.

Exact, şi în plus scrie mereu aceeaşi carte. Ne-am săturat de poveştile lui de familie, pentru că doar asta auzim. Şi mai cine? Adică, oricum şi la toţi ceilalţi dinainte, cum ai scris şi tu în Dilema veche, e discutabil. Adică Transtromer, pe care nici nu ştiu să-l pronunţ, ca de altfel toată lumea, ar fi un DJ mişto, adică e un nume cool de DJ, DJ Transtromer.

Fac aici o paranteză: cei care se plâng, legat de Dylan, „n-a scris decât două cărţi şi nişte versuri”. Păi şi Transtromer, cantitativ vorbind, a scris şi mai puţin decât Dylan. Pentru că Dylan, m-am uitat acum că am fost curios, câte albume a înregistrat şi câte piese. Hai să-ţi spun: a înregistrat 37 de discuri şi 522 de cântece. Transtromer cred că a scris jumătate!

Şi oricum, acesta nu e un premiu care să premieze cantitatea, slavă Domnului! Ce facem numărăm semnele? Spunem: „îţi mai lipsesc 2000, n-ai umplut pagina, nu putem să-ţi dăm premiul? Adică nu e neapărat pentru grafomani. Şi ok, pentru unii au redefinit literatura, o nouă definiţie a celor care au dat premiul. Dar doar pentru unii. Oricum, Dylan e propus, bănuiesc, de vreo 15 ani se spune că ar fi propus şi inclus în listele de la „Ladbrokes” şi alte case de pariuri, şi nimeni până acum nu s-a supărat. Adică nu e Hagi, nu e Belodedici, să zici că n-are nicio legătură. E ok.

Păi nu s-au supărat pentru că nu credeau că are vreo şansă! Îl tolerau pe listele alea.

Păi da! Tot degeaba ar fi fost. Şi e destul de debilă discuţia că „ce e aia, literatură? Că a scris subţire, a scris versuri”. Păi da, mai scrii şi versuri.

Legat de discuţia cu bursa de dinaintea Nobelului. Dacă ne adunăm nişte prieteni şi pariem toţi pe tine, şi tu ajungi pe lista aia. Adică n-are nicio relevanţă. E o listă a cititorilor-pariori. Şi aranjăm într-un fel sau altul să fii propus de către o Uniune de creaţie şi e suficient. Câte cărţi ai?

Trei. Lejer. Adică mai mult decât Dylan, oricum.

Plus că ai viaţa înaintea ta! Astea fiind discuţiile de dinainte, fireşte că surpriza a căzut greu. Ce m-a surprins pe mine, ai văzut şi tu de altfel, e că presa americană a fost mai puţin mirată de alegerea asta, deşi ar fi putut invoca la fel de bine orice alt mare scriitor din tradiţia marii literaturi americane. Li s-a părut cumva mai firească câştigarea lui Dylan decât europenilor. Din câte am văzut eu, survolând presa.

Da. Presa europeană, care e mai cu nasul pe sus – nu toată, dar în The Telegraph din Londra era un articol în care spunea: sigur, în epoca lui Trump e normal să câştige Dylan Nobelul, că ne-am prostit cu toţi, nu mai avem cultură înaltă şi popul e tratat drept literatură, deşi nu e, pe când presa americană probabil că a tratat popul întotdeauna mai înţelegător decât noi, europenii.

Când zici „pop” înţeleg că te gândeşti la cultură populară, ceea ce e mai mult decât trei fete care dansează pe scenă şi fac play-back.

Nu e chiar Kylie Minogue, Bob Dylan. Plus că acolo, în America, mai toţi oamenii care scriu în ziua de azi în presă au crescut cu Dylan şi le e foarte apropiat, şi şi-au bătut capul să-l înţeleagă. Şi oricum, pentru ei e important. Probabil mai important decât oricare alt cantautor pentru oricine altcineva, oriunde pe lumea asta.

Dacă e să alegi o figură reprezentativă pentru cultura populară din ultima jumătate de secol, Dylan e. Pentru că e, de departe, cel mai influent, e de departe cel mai respectat. M-am uitat şi pe lista de premii şi distincţii pe care a luat-o Dylan, deci are toate premiile. Să ţi le enumăr: are nişte Grammy-uri, ceea ce e firesc; are şi un Pulitzer, are un Golden Globe, are un Oscar.

Astea sunt pentru „Things have change”, probabil. 

Pentru piese de pe coloane sonore. Deci are toate premiile. Doar National Book Award îi lipseşte. Şi acum Nobelul, pe lângă alte distincţii. Fireşte că e în Academia de arte şi litere, că e în Rock and roll Hall of fame, Folk hall of fame. 

Da, a primit medalia preşedintelui Obama. Bineînţeles că şi Obama a avut o intervenţie despre Dylan. Bine, ce frumos ar fi să avem vreodată un politician care să vorbească despre un artist plauzibil, adică nu cum a zis Băsescu că citeşte Levantul. Obama oricum avea Maggie’s Farm în playlist de vreo 8 ani.

Cred că de la început, când era campania.

Adică îl crezi că-l ascultă, îl crezi că-l înţelege şi-l crezi că-l admiră.

Hai să-ţi citesc un poem din această carte, Tarantula, a lui Bob Dylan, tradusă foarte bine de Sorin  Gherguţ la Humanitas. e greu de spus dacă e un roman, e greu de spus dacă e proză, e ceva între, aşa cum tot discutăm deja despre arta lui Dylan. Se cheamă „Trosnet de noapte neagră iresponsabil”:

„Statele Unite nu-s protejate fonic, ai putea să crezi că nimic nu poate ajunge la acele zeci de mii care vieţuiesc în spatele Zidului dolarului. Dar frica ta poate face să pătrundă adevărul. Imagine cu ţăran: izmene, căciulă de raton, sugrumându-se singur cu pantoful. Nevasta lui împiedicându-se în cranii, cu părul pe moaţe. Copilul lor poartă un scorpion. Scorpionul poartă ochelari. Copilul bea gin. Toţi au baloane înţepenite în ochi. Că n-o să se bronzeze niciodată în Mexic, e limpede. Trimite-ţi dolarul azi, dă-te peste cap sau ţineţi-vă gura pe vecie! Smardoiul intră înăuntru, îi trage un şut băiatului cu ziarele, ştii unde, şi începe să rupă fâşii din cămaşa depanatorului auto.

Poetic aşa…

Avangardist! Să ascultăm şi una dintre piesele noastre favorite de la Dylan şi ne întoarcem să mai dezbatem cazul lui. 

[Muzică]

Dragă Alex Tocilescu, am numărat cărţile lui Dylan, să vedem câte sunt cu adevărat. Arte cartea asta de poem în proză, „Tarantula”, scoasă în ’71, apoi un volum „Descrieri şi desene”, ’73, un prim volum de versuri în ’85, volumul de memorii n 2004, un alt volum de versuri în 2004, un alt volum de versuri în 2014, care apropo, numără 960 de pagini cu „adnotări critice”, făcute de trei critici literari, deja intrăm serios în domeniul literaturii. Plus în ultimii ani 6 albume de picturi şi de desene. S-au scris despre Dylan 12 biografii şi 53 de cărţi, despre arta şi opera lui. Cum ziceam, a înregistrat aproape 40 de discuri şi a compus un total de 522 de cântece. În afară de Dylan, mai e un singur premiat Nobel care scria şi compunea muzică, care compunea şi cânta.

Rabindranath Tagore. Am citit şi eu un articol pe tema asta.

Asta mi s-a părut de departe cea mai tare, nu te-ai fi aşteptat!

Nu, şi care şi el are mii de piese, şi vorbesc serios, peste o mie, care apar în filme indiene, nu mai ştiu dacă nu şi imnul naţional are legătură cu el. Am uitat cu toţii cine e el, cel puţin eu recunosc că nu l-am citit.

Am citit ceva, n-aş putea spune că l-am citit, dar îmi amintesc unde l-am descoperit. În cărţile lui Eliade. Crezi că e importantă dimensiunea politică a lui Dylan? Mă gândesc, cum ai spus tu, că orice scriitor ar fi luat Nobelul, oricăruia i-am fi găsit nişte hibe, aşa cum la fel de bine, în spatele fiecărei alegere am fi găsit o motivaţie politică.

Exact. Adică eu nu văd motivaţia politică la mulţi dintre câştigătorii recenţi. 

Apolitismului!

E şi asta o motivaţie politică. Cred că Dylan a făcut şi a zis atât de multe la viaţa lui, încât poţi găsi inclusiv şi motivaţia politică, pentru că vrând-nevrând a fost implicat în partea politică a mişcării hippy din anii ’60. Povesteşte foarte mişto în cartea lui de amintiri, care teoretic e primul volum din trei, aşa a rămas.

Deocamdată a apărut singurul, deşi sunt vreo 12 ani de atunci.

Super. Rapid nu e.

Îţi dai seama cum se va vinde când îl va scoate, anul viitor?

Povesteşte acolo despre toţi tinerii aceia, libertate, drepturile omului, toată povestea lor frumoasă, care veneau şi trăgeau de el să fie în fruntea mişcării. Veneau fizic, adică intrau la el în casă şi-i ziceau: „Dylan, hai cu noi! Facem un marş”. Şi el zicea: „Nu, stau acasă, mă uit la televizor, e baschet”. Şi ziceau: „dar tu eşti profetul! – Nu, sunt un om care se uită al baschet în momentul ăsta şi te rog să ieşi afară”. Cam asta era relaţia. Adică avea cântece, inspira, dar nu s-ar fi ridicat de pe canapea sau n-ar fi vrut s-o facă. Cred că de aceea a şi făcut două albume foarte proaste la începutul anilor ’70, „Self portret” şi încă unul, ca să-i enerveze pe oameni şi să arate că nu e un profet şi să-l lase odată în pace.

Dar are şi un album ca „Bringing it all back home”, care e despre aducerea americanilor înapoi acasă de pe frontul din Vietnam, şi oricum, multe din piesele lui sunt anti război. Iar despre drepturile civile nu mai vorbesc cât a cântat. Adică, cumva, el a umplut probabil o nevoie în cultura populară, cineva care să cânte toate lucrurile astea. Plus că a cântat forte mult despre sărăcie.

Oricum, e mai ok să cânţi despre sărăcie decât despre bogăţie. Opusul e probabil un rapper care spune „uite ce aur am la gât”. 

Sau un manelist.

Adică: ar putea fi interpretat ca un premiu politic? Nu cred că a fost, nu cred că la asta s-au gândit, pentru că mult mai la îndemână ar fi fost Adonis, poetul sirian, la care evident că s-ar fi zis că e un premiu politic, dacă l-ar fi primit el.

A făcut închisoare, că e exilat…

Da, că e Siria, care e în focus. Ucraineni nu mai poţi să iei acum, dar se găsea ceva mai politic de atât: un refugiat.

Până şi Ngugi wa Thiong’o, că şi ăsta trăieşte în exil şi a avut probleme pe-acasă. Cred că a şi fost încarcerat o scurtă perioadă.

Iată! Adică rezolvări politice sunt multe, sau nu ştiu, poate oamenii urmăriţi politic scriu mai bine, habar n-am, nu cred. Dar opera lui Dylan are atâtea dimensiuni încât poţi să-l acuzi de orice.

Când zici politic nu e foarte direct. Tocmai asta-l face special pe Dylan, că n-ai cum să nu legi premiul acesta dat unui american, unui poet care a cântat ce a cântat, să nu-l legi de faptul că zilele acestea ne confruntăm cum alegerile americane în care imbecilul de Trump e cu gura peste tot, vrea să construiască ziduri împotriva mexicanilor, să apuce femeile de peste tot. Adică e greu să nu-l pui într-o astfel de ecuaţie mai mare şi să zici: americanilor, uite unde sunteţi pe cale să ajungeţi, când aţi luptat atât de mult pentru toate drepturile pe care pămpălăul ăsta acum vi le flutură pe sub nas să vi le ia!

Sigur, poate fi şi asta o explicaţie, deşi cred că Dylan a avut şi o fază mai creştină pe la începutul anilor ’80, când era aproape creştinopat, s-ar spune, nu că ar fi ceva greşit, dar era neaşteptat la el. Nu doar să găsească un Dumnezeu, dar să mai fie şi ăla al catolicilor, protestanţilor, al cui l-a găsit.

El fiind evreu, ducându-se la Zidul Plângerii, unde l-au fotografiat, lumea nu ştia cum să interpreteze gestul lui. E foarte mişto scena aia din memorii.

Da, fiind evreu, dar nu suficient, dar prea mult… e foarte greu să fii evreu. Dar iarăşi, şi aici totul este interpretabil. E evident că sunt unii care au zis: „cine să câştihe? Un evreu!” Evident că dacă ar fi luat un japonez, tot i-ar fi găsit o fărâmă acolo… Mi se pare că e un om nu doar al Americii, ci al întregii lumi, inclusiv al României. Mulţi au scris pe facebook: „ce s-ar bucura Pitiş!”. Corect, s-ar bucura, şi odată cu el o generaţie întreagă pentru care Dylan, şi literar vorbind, e mult mai important decât aproape oricine altcineva.

Asta au recunoscut toţi. Spunea Leonard Cohen, imediat după Nobel, că „să dai Nobelul lui Dylan e ca şi cum ai oferi o distincţie vârfului Everest pentru faptul că e cel mai înalt”. Tom Waits a salutat treaba asta, Springsteen, dar ce mi s-a părut amuzant în toată povestea asta, şi continuă în momentul în care noi facem emisiunea aceasta, e că Dylan încă n-a dat niciun semn. Şi teoria mea – am şi scris asta în Dilema şi o să apară înainte să se întâmple – e că e posibil să nu accepte Nobelul. Ţi-l imaginezi pe Dylan ţinând un speech în Academia suedeză?

Da. El nu obişnuieşte să facă ce se aşteaptă de la el, şi oricum, îşi vede de treaba lui. Adică poate să-l accepte, prin noiembrie parcă trebuie să meargă acolo să-l ia.

Sau la începutul lui decembrie.

Dacă nu l-ar fi acceptat, l-ar fi refuzat deja. Adică, e deja o acceptare tacită.

Cred că-i şi place toată nebunia asta!

Îi şi place, bineînţeles. Sau îşi caută cuvintele, deşi le cam are la el. El a avut un speech, că nu pare genul de om care să ţină cuvântări şi care să fie şi memorabile. El pe scenă de obicei vine, nu spune nimic, începe să cânte şi pleacă când termină de cântat. A avut un speech la ceva premiu Musicares Awards, o asociaţie, un ONG american care strânge fonduri pentru artişti în suferinţă şi care nu-şi permit un tratament. I-au dat un premiu, s-a dus şi are o cuvântare de 20 de minute sau chiar mai mult, în care spune cine sunt oamenii importanţi pentru el, cine sunt oamenii neimportanţi pentru el, de ce i se pare ok să existe fundaţia aceea şi să facă ce face, trece cumva prin istoria lui personală şi prin istoria muzicii americane, foarte coerent şi foarte frumos, şi bănuiesc că, când o să primească Nobelul, dacă o să-l primească, o să aibă un discurs minunat despre de ce e literatură şi nu e literatură ceea ce face.

Plus că s-ar putea să doneze banii, şi din nou să le facă o „aroganţă” tuturor care abia aşteptau milionul acesta. De altfel, a scos acum câţiva ani un album de colinde, banii însă fiind donaţi integral într-un scop caritabil, el fiind de altfel putred de bogat. Probabil e primul scriitor – să-i zicem scriitor – care n-are nevoie de banii aceştia. De ce? Pentru că e muzician.

Să mai citesc un poem din Tarantula şi ascultăm încă una dintre piesele noastre favorite de la Dylan. Poemul se cheamă „Sfat pentru modelul hoinarului”:

„Vopseşte-ţi încălţările, Dalila. Calci pe zăpadă albă, unde o sângerare din nas ar tulbura universul. Pe aceste alei înguste cu bufniţe şi chitarişti flamenco, Jack Parr şi alte sex-simboluri îţi sunt trofee. Uită-te în băile unde-şi are pasăre sălaş, căci, când va ieşi în zbor cu o sabie în aripă, având alături un interpret de muzică country, digerând un porumbel călător, doar ai putea să-ţi schimbi stilul de fornicaţie, de înghiţit săbii. Doar ai putea să-ţi schimbi felul în care dormi pe cuie, să-ţi vopseşti încălţările în culoarea măgarului fantomă. Dinţii tigrului de hârtie ies din aluminiu, mai ai de mers vreme lungă până la Babilon. Vopseşte-ţi încălţările, Dalila. Vopseşte-le cu un burete.

E adeseori haios!

[Muzică]

Are foarte mult umor, şi o arată inclusiv reclamele în care a jucat. Iar cea cu IBM Watson, în care el se conversează cu un computer şi computerul îi spune „am făcut o analiză a tuturor versurilor pe care le-ai compus şi reies două teme majore: timpul trece şi dragostea păleşte!”. Şi el zice: „that’s is about right”. Apropo de bani, că tot vorbeam înainte de pauză despre dimensiunea financiară a premiului Nobel, care-l lasă rece pe Dylan, în 2014 s-a vândut la o licitaţie foaia pe care a scris versurile de la „Like a rolling stone”, deci un petic de hârtie cu versurile scrise de mână, tăieturi probabil. Ştii cam cât s-a oferit pentru bucata aia de hârtie? 2 milioane de dolari! De altfel, sumele în ceea ce priveşte arta lui pe zonele acestea de licitaţie sau de cărţi bibliofile sunt destul e mari. Când i-au scos cei de la Simon and Schuster volumul de 960 de pagini de poezie, 50 de exemplare au fost numerotate şi semnate de el şi s-au vândut cu 5000 de dolari bucata, iar directorul editurii a zis că este de departe cea mai scumpă carte pe care a scos-o vreodată editura lui. E ciudat, că dacă stai să te gândeşti că e un poet al străzii, care cântă despre toate lucrurile pe care le-am amintit mai devreme, ajunge de fapt în epoca asta atât de valorizat.

Şi el nu s-a ferit niciodată de comerţ, de a fi comercial. A jucat în spoturi, în Victoria Secret, toată lumea i-a sărit în cap. E fix treaba lui. Are un jemenfişism atât de dezvoltat, încât tratează părerile altora cu o maximă nepăsare, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Nu-i pasă ce crede lumea despre el. O singură problemă are lumea şi cum îl vede ea, spune în memorii că nu înţelege de ce nu e considerat un chitarist bun. Pentru că el crede despre sine, şi îl cred, că a ascultat suficientă muzică folk cântată la chitară acustică, crede despre sine că e un chitarist bun şi că toată lumea-i apreciază versurile şi cumva asta poate nu-l doar, dar îl irită. Nu mai ştiu unde zice, dar e mişto să vezi că până şi Dylan are o râcă.

O insatisfacţie profesională.

Da. Şi are şi principiul, probabil şi dreptatea. Ştie de altfel să se autoevalueze.

Nu ştiu cât de bun chitarist e, că nu mă pricep, dar se pricepe el foarte bine la chitară, şi citeam în New Yorker un material foarte frumos despre Leonard Cohen şi albumul lui, care stă să apară. „You want it darker” se cheamă. Cohen are 82 de ani acum, e un pic mai mare decât  Dylan, care are doar 75. S-au întâlnit de multe ori, s-au apreciat şi se apreciază reciproc şi povesteşte acolo în material [nu înţeleg], care de altfel a scris şi el despre Dylan, susţinând că merită Nobelul, spune Cohen cum s-au întâlnit la un moment dat şi Dylan i-a făcut o analiză stilistică a felului în care compunea cântecele, pe structuri. Cohen e un pic mai naiv, el abia a învăţat, el spune: ştiu doar câteva acorduri, şi povesteşte amuzat că nu înţelegea ce-i spunea Dylan despre structura cântecelor lui. Asta mi s-a părut foarte mişto. Şi, dacă tot suntem la partea asta cu chitara, o să-ţi citesc probabil pasajul meu favorit, de data asta din cartea de Memorii, în care Dylan povesteşte cum se ducea la spital, la Woody Godfrey, unul dintre eroii lui, chitariştii pe care-i admira foarte mult, Woody Godfrey fiind internat la un spital, el ducându-se acolo să-i cânte. Şi povesteşte Dylan:

„Locul era de fapt un azil, lipsit de orice spirit de speranţă. Pe holuri puteau fi auzite gemete. Cei mai mulţi dintre pacienţi purtau uniforme lungi, care nu li se potriveau, şi obişnuiau să se perinde în timp ce cântam melodiile lui Woody. Unuia îi cădea capul mereu pe genunchi, apoi şi-l ridica şi-i cădea la loc. Un altul credea că este urmărit de păianjeni şi alerga în cerc, lovindu-se cu mâinile peste braţe şi peste picioare. Altcineva, care se credea preşedinte, purta o pălărie a Unchiului Sam. Pacienţii îşi roteau ochii în cap, limba, adulmecau aerul. Unu-l lingea permanent buzele. Un infirmieri în halat alb îmi explica faptul că acesta credea că mănâncă nişte comunişti la micul dejun. Scena era înfricoşătoare. Dar Woody Godfrey ignora totul. Un asistent îl aducea afară, ca să mă vadă. Şi, după ce petreceam o vreme cu el îl lua înapoi. Experienţa mă marca şi mă consuma psihic. La una dintre vizitele mele, Woody mi-a povestit despre nişte cutii în care se aflau poeme şi cântece scrise de el, dar care nu fuseseră cântate sau înregistrate vreodată. Mi-a spus că erau depozitate în pivniţa casei lui de pe Connie Island, şi că puteam să le iau. Dacă mi le doream, să mă duc la soţia lui Margie şi să-i explic pentru ce am venit. Ea mi le-ar fi adus. Mi-a dat indicaţii cum să găsesc casa. Într-una din zilele următoare am luat metroul de la staţia de pe West Four Street până la capăt, aşa cum explicase el, până la Brooklin. Acolo am păşit pe peron şi am pornit să caut casa. Woody îmi spusese că-mi va fi uşor să găsesc. Am observat ceva ce părea să semene cu un şir de case peste un câmp, ca în descrierea lui, şi am luat-o înspre ele. Doar ca să constat că traversez o mlaştină. Am intrat în apă până la genunchi, dar mi-am continuat drumul, zărind pe măsură ce înaintam luminile caselor. Nu vedeam să existe altă cale. Când am ajuns de cealaltă parte a mlaştinii, pantalonii îmi erau fleaşcă de la genunchi în jos şi începuseră să îngheţe. Aveam picioarele aproape amorţite, dar am reuşit să găsesc casa şi am bătut la uşă. Mi-a răspuns, abia crăpând uşa, o dădacă şi mi-a spus că Margie, soţia lui Woody, nu era acasă, Dar unul dintre copiii săi, Arlo, care mai târziu avea să ajungă şi el interpret profesionist şi autor al propriilor cântece, i-a spus dădacei să-mi dea voie să intru. Arlo avea probabil 10-12 ani şi nu ştia nimic despre vreun manuscris al tatălui său încuiat în pivniţă. N-am vrut să fiu insistent, dădaca se simţea tot mai stânjenită, aşa că am mai rămas doar cât să mă încălzesc un pic, după care mi-am luat la revedere şi am plecat, cu ghetele încă pline de apă, şi am traversat înapoi, cu chiu, cu vai, mlaştina, până la metrou. 

40 de ani mai târziu, aceste versuri vor ajunge în mâinile lui Billy Bragg şi ale grupului Wilco, care le vor compune melodii, le vor aduce la viaţă şi le vom înregistra. Totul sub îndrumarea fiicei lui Woody, Nora. Aceşti cântăreţi probabil nici nu se născuseră probabil, atunci când eu făcusem acea excursie prin mlaştină către casa lui Woody.

Destul de frumos.

Hai să mai ascultăm încă una dintre piesele lui şi ne întoarcem.

[Muzică]

Alex, după ce s-a dat Nobelul tu ai fost printre primii care au comentat bucuroşi pe facebook, vorbind de tradiţia poeziei din care se trage stilul de textier al lui Dylan.

Asta am citit şi eu la alţii. 

Da, dar ai fost primul care ai scris. Crezi în ea? Spuneai acolo, spuneau alţii, că vine de la greci, trece prin psalmii creştini, prin versurile elisabetane, ajunge până la generaţia beat din care a fost şi pe care i-a influenţat.

În primul rând, e foarte evident că Dylan are o cultură uriaşă. Oricum, cred că toţi cântăreţii de folk memorează câteva sute de cântece, ceea ce nu e simplu, pe care, cum povesteşte el, le auzea o dată sau de două ori cântate de alţii şi le repeta, ca un rapsod cumva. După aceea, el zice că Shakespeare l-a influenţat, că s-a gândit mult la sonetele lui, le ştie, a citit multă poezie americană, multă poezie non-americană şi din toate acestea a făcut ceva nou. A fost şi acuzat, şi lăudat pentru asta. Că unele dintre textele lui sunt reinterpretări cu modificări minore ale unor piese, ale unor standarde din folkul sau blues-ul american, că a avut şi, şi. Şi, dacă a recântat ceva, a cântat în stilul lui, a dat un alt sens, o altă însemnătate. E frumos că aduce, prin ce face, un omagiu întregii poezii scrise vreodată, de la Homer până azi. Asta nu prea se mai întâmplă.

Tradiţia asta de trubadur lasă deoparte dreptul de proprietate asupra unor forme de exprimare, pentru că aşa era. Vorbeam de o cultură orală, care de fapt se găseşte foarte bine, şi prin asta a supravieţuit şi prin asta e grozavă toată cultura blues-ului şi a folkului în sine. Adică „The great american sound book” sau cântecele astea pe asta se bazează, pe nişte standarde, aşa cum este şi în jaz acum, au ajuns în jaz mai târziu, un fel de tezaur scris de autorul anonim popular şi aflat la îndemâna oricui, oricărui poet cult care e liber să le lucreze sau să le ducă mai departe. Aşa cum, la noi, ştim că Mioriţa a fost culeasă de Alecsandri. De fapt, e foarte mult Alecsandri acolo, e de fapt opera lui Alecsandri. Fireşte că el a găsit balada aia pe undeva, dar aşa cum e ea acum, este Alecsandri. Mie mi se pare clar.

Înţeleg. Nu e contestabil. Şi exact aşa a procedat şi el. Oricum, iarăşi mi se pare un merit destul de mare să păstrezi vie o cultură. Poate nu merit literar, sau poate e de fapt, să păstrezi vie o cultură albă, neagră. Cum ai zis, blues-ul, folkul nu s-au scris, nici nu era nevoie, unii nici nu ştiau să scrie, adică interpreţi. I-a adus într-o formă modernă,  i-a purtat până în zilele noastre şi în afară de el nu sunt mulţi care să fi făcut asta. Şi, oricum, nu în America unde mai mult, bluesul negru american a fost aş spune păstrat în viaţă de trupele din Marea Britanie, de Led Zeppelin, care-i adorau pe oamenii aceia, care ştiau cine e Robert Johnson, când poate în America nu mai ştia nimeni de el, şi căutau viniluri vechi – nu ştiu dacă acum se spune viniluri, când eram eu tânăr se spunea discuri –, căutau discuri vechi cu blues şi le reinterpretau.

Cineva care reînnoadă tradiţia asta foarte bine e Jack White, dintre chitariştii care preiau, găsesc tot felul de piese obscure, şi dacă ai văzut filmul acela foarte frumos  cu trei generaţii de chitarişti, Jimmy Page, the Edge şi el, îmi scapă acum numele, „It might get loud”, este întrebat Jack Pide care este cântecul lui rock favorit din zona tradiţională, şi alege un gospel, care n-are chitară. Îl cântă doar cu versurile şi zice: ăsta e, de fapt rockul. Niciodată nu m-aş fi gândit aşa, aşa cum mulţi până la Dylan nu s-ar fi gândit la un textier ca la un poet. Aşa că, ce-mi place mie foarte mult în decizia comitetului suedez e tocmai îndrăzneala de a sparge graniţele literaturii. Până la urmă e „scandalos” – între ghilimele – faptul că dai premiu pentru literatură unui muzician, dar în acelaşi timp să ne gândim de ce putem face lucrul acesta.

Poate o fi şi de la vârstă, poate că suntem mai tineri decât alţii şi de aia ni se pare normal. Nu cred că un membru al Academiei române, la vreo 70 de ani, n-o să înţeleagă de ce l-a primit Dylan.

Bine, cred că membrii Academiei în general nu înţeleg nimic.

Da, e drept. n-ar fi înţeles oricum, oricine l-ar fi primit. Să zic că e la îndemână să i-l dai lui Dylan? E foarte important. Ce cântă el e important. Până şi chestiile neimportante ale lui sunt sau par importante, albume minore care au nişte piese destul de surprinzătoare. Adică „Knocking on heaven’s door”, pe care-l ştie toată lumea. „Knockin’ on heavens door” este de pe sountrack-ul lui Pat Garret şi Billy the Kid, un film în care Dylan şi joacă de altfel, un western, şi nici nu e socotit album Dylan probabil de adevăraţii dylanologi. Mie îmi place cel din tot ce a făcut, deşi cred că are vreo cinci piese cu versuri, şi versurile se repetă în principiu. Adică „Knocking on heaven’s door” şi în rest e ceva despre Billy the Kid, care e cu femei prin Mexic şi poveşti.

Nu e Desolation row, care are 10 minute şi care are câteva sute de versuri!

Exact. Dar şi Desolation row, şi sunt atât de multe versuri, deşi probabil că el nu stă şi cântă la chitară şi cântă în acelaşi timp din gură, că nu e mierlă. Gândeşte înainte, le pune pe hârtie şi după aceea ia o chitară şi încearcă să le dea o interpretare.

Ai văzut că în cartea lui de memorii vorbeşte foarte mult despre procesul lui creativ, şi zice: erau prea multe versuri, am început să le tai, să le comprim, să le fac. Adică vorbeşte mai mult despre cum a compus versurile decât despre cum a compus acordurile. Şi aş vrea să mai citesc un mic pasaj din întâlnirea lui cu Archibald MacLeish, un mare poet american pe care-l cheamă la el acasă la un moment dat.

„MacLeish mi-a spus că mă consideră un poet serios şi că opera mea va fi o piatră de hotar pentru generaţii după mine, că eu eram un poet postbelic al Epocii de fier, dar că părea că moştenisem ceva metafizic dintr-o epocă trecută. Îmi aprecia cântecele pentru că acestea se implicau în societate. MacLeish mi-a povestit că Homer, care scrisese Iliada, era de fapt un cântăreţ orb, şi că numele lui însemna „ostatic”. De asemenea, mi-a spus că există o diferenţă între artă şi propagandă, explicându-mi diferenţa dintre efectele lor. M-a întrebat dacă l-am citit vreodată pe poetul francez Francois Villon, şi i-am spus că-l citisem. Şi apoi mi-a spus că a remarcat o anume influenţă a lui în opera mea. MacLeish mi-a vorbit despre versuri albe şi despre versurile cu rimă, despre elegii, balade, sonete şi aşa mai departe.”

Foarte multe discuţii despre poezie în cartea lui Dylan, foarte multe nume de poeţi, poţi să faci o listă cu zeci, am făcut-o, dar n-are rost să o mai citim acum, iar când totuşi Archibald MacLeish îl întreabă care sunt eroii lui preferaţi, el zice: Robin Hood şi Sfântul Gheorgjhe! Şi cu aceasta mai ascultăm încă una dintre piesele noastre favorite de la Bob Dylan. 

[Muzică]

Dragă Alex, am extras nişte titluri de cărţi pe care el, în diverse ocazii, ar fi spus că sunt importante, au fost importante în formarea lui. Şi iată-le: romanul „Fructele mâniei” de John Steinbeck, „Tropicul cancerului” de Henry Miller, „Pe drum” de Jack Kerouac şi „Howl şi alte poeme” de Ginsberg. De altfel, toţi poeţii generaţiei Beat i-au fost apropiaţi. Ce n-a putut citi: „Zgomotul şi furia”, iar despre Balzac are un pasaj foarte simpatic în memoriile lui. Zice aşa:

„Îmi plăcea mult scriitorul francez Balzac. Am citit „Pielea de şagri” şi „Vărul Pons”. Balzac era plin de haz. Filozofia lui de viaţă era cât se poate de simplă: afirma, în esenţă, că materialismul în stare pură e reţeta pentru nebunie. Superstiţiile păreau a fi singurele adevăruri pentru Balzac, totul poate fi analizat. Adună-ţi energia, aceasta este secretul vieţii. Poţi învăţa multe de la domnul Balzac. E chiar amuzant să-l ai tovarăş pe drum. Când îi cade un dinte, se întreabă suspicios: oare ce o însemna asta? Pune totul sub semnul întrebării. Hainele i se aprind de la o lumânare şi el se întreabă dacă focul e un semn bun. Balzac chiar te face să râzi!”

Mai e un episod foarte simpatic, când se duce el să viziteze Casa memorială  a lui Tolstoi şi povesteşte cum l-a convins pe ghid să-l lase să se plimbe cu bicicleta lui Tolstoi. Asta i s-a părut foarte amuzant! Şi mai are o frază simpatică despre James Joyce: 

„am vrut să-l rog pe Archibald MacLeish să mi-l explice pe James Joyce, să pună un pic în ordine ceea ce părea complet scăpat de sub control. Pentru mine, James Joyce părea cea mai arogantă fiinţă de pe lumea asta. Avea ochii larg deschişi şi o mare uşurinţă a discursului. Dar ce zicea acolo, eu nu mă prindeam!”. 

E vorba, fireşte, de Ulysses.

Ce-mi place la cartea asta e că-ţi arată cât de cotidian, cât de al zilelor noastre, totuşi, e Dylan, deşi ştie şi el de unde se trage. Are la un moment dat o explicaţie a unui moment din viaţa lui, cred că prin anii ’70 sau ’80, când el de fapt spune că şi-ar dori să fie un om obişnuit. Cum visul altora e să ia Premiul Nobel şi să fie importanţi, cunoscuţi, apreciaţi şi adoraţi, el spune că – citez din memorie – ce i-ar plăcea ar fi să aibă un job la care să se ducă la ora 9 dimineaţă, de la care să se întoarcă la ora 5, să joace baschet în faţa casei cu copiii, să stea într-o suburbie americană banală şi să fie un om banal. Şi, citind toată cartea, îl şi crezi. Adică el chiar ar fi, probabil, preferat asta, dacă n-ar fi fost un suficient de bun poet şi cântăreţ încât să nu-şi permită să fie un om „normal”, ca toţi ceilalţi. Nu subapreciază niciodată poporul, oamenii în totalitatea lor. Nu se crede special, deşi e special, ştie că e special şi ar vrea să nu fie, dacă s-ar putea.

Tot din cartea asta reiese imaginea unui om destul de aşezat. Adică familist, s-a căsătorit devreme, a făcut 5 copii cu două femei.

E alt pasaj în care povesteşte cât de serios şi cât de aproape a fost de la a-şi cumpăra o fabrică de cherestea. Nu ţi-l imaginezi! Şi făcea calcule, adică prin anii ’80 stătea cu o foaie pe masă şi se gândea dacă are 180.000 de dolar sau cât costa fabrica respectivă, dacă are bani de investiţii, de aparate. Îmi place întotdeauna când vezi, mai ales în memorii – sigur, orice memorie de obicei e o înşirare de nume, de oameni importanţi cu care autorul s-a întâlnit şi evenimente senzaţionale la care a participat. Dar aici scrie mai mult despre cum şi-a dorit o fabrică de cherestea decât despre concertul din Royal Albert Hall, în care a cântat prima oară pe chitară electrică şi cineva a strigat „Iuda”. E frumos ce-l marchează, şi ca om ai vrea să stai cu el. Sau nu ştiu dacă ai vrea să stai cu el, pentru că pare ursuz uneori şi seamănă puţin cu o babă. De fapt, prin anii ’90 aşa şi cânta, dacă-mi amintesc.

Dragă Alex, am fi putut să discutăm mult despre o grămadă de lucruri interesante care sunt în biografia lui Dylan şi care nu sunt în biografia lui Dylan, dar pe care le cunoaştem noi. Oricum, vă recomandăm să-i citiţi cărţile. Alex, mulţumesc că ai venit, sper să asculte cât mai multă lume muzica lui Dylan, dacă n-au făcut-o sau n-o fac deja, pentru că merită. 

Să aveţi o seară plăcută în continuare!