“All you can read”, cu Marius Chivu

interviu cu Alex Tocilescu

Marius CHIVU: Bună seara, sunt Marius Chivu şi bine aţi venit la „All you can read”. În această seară am un invitat, e vorba despre scriitorul Alex Tocilescu pe care, dacă nu-l cunoaşteţi de pe facebook, e destul de activ, poate iaţi citit cărţile. A publicat trei până acum, „Eu at al”, la Editura Polirom, 2005, „Carne crudă”, la Brumar, 2007, un roman porno de buzunar să-i zicem, şi Standard, 2009, la Paideea. În 2010 a înfiinţat şi o trupă punk, Aeroport, împreună cu Luca Dinulescu, un alt tânăr scriitor al generaţiei sale, au scos şi un single, „Simona Ionescu”, poate n-a intrat cu totul în uitare şi vi-l mai amintiţi. De altfel, povestirile lui au fiecare ca moto un titlu de piesă. Aşa că mi se pare cât se poate de potrivit pentru emisiunea noastră despre cărţi şi muzică. Bine ai venit, Alex.

Alex Tocilescu: Salut!

Ce ai de spus în apărarea ta?

M-am blocat în cuvintele „tânără generaţie”, pentru că mă uit la ceas şi e 2015 şi fac 38 de ani şi nu mai sunt tânăr.

Generaţia tânără e considerată până pe la 35.

Eu mă gândeam astăzi că, dacă aş avea cu zece ani mai puţin ar fi foarte ok. 

Am convenit să vorbim în seara asta despre Murakami şi despre un volum al lui de proză scurtă apărut anul trecut, „Bărbaţi fără femei”, în traducerea Ileanei şi a lui Florin Oprina, la editura Polirom. De altfel, la editura Polirom i-a dedicat o serie de autori, sunt până în acest moment vreo 15 cărţi.

Şi foarte bine au făcut.

Murakami, deci un autor japonez foarte occidental în gusturi şi în stilistică, de altfel, proprietar de bar fiind înainte de a deveni scriitor, s-a familiarizat cu jazul, cu cultura populară, a tradus din scriitori americani, din Fitzgerald, din Capote, din Carver, aşa că nu e totuşi un japonez ca Mishima. 

Nu, dar are acel ceva misterios pe care nu prea-l găsim la fel la europeni. E cumva greu de definit ce-l face pe Murakami special, pentru că da, ai dreptate, e practic un scriitor japonez de cultură europeană. Are foarte multă muzică în cărţile lui şi foarte puţină muzică japoneză. În „Bărbaţi fără femei”, cea despre care vorbim, e singurul mix de cultură, pentru că la un moment dat un personaj cântă Yesterday al Beatles-ilor, nu mi-e clar dacă în japoneză, dar cred că da. 

E un dialect, de fapt.

Într-un dialect foarte caraghios, ridicol s-ar părea, noi nu-l înţelegem, slavă Domnului!, e tradus puţin moldoveneşte, fără să fac vreo evaluare valorică a dialectului sau a limbii din Moldova.

De altfel, două piese ale Beatles-ilor dau titlurile a două povestiri a lui Murakami, cea de care zici, Yesterday, cealaltă e un „Drive my car”. Cred că este favorita mea din cartea asta, un tip rămas văduv şi care se împrieteneşte cu fostul amant al soţiei lui. Fiecare ştie despre celălalt, dar întâlnirea lor se face cumva în afara acestei recunoaşteri, sunt ca doi bărbaţi care la un moment dat au cunoscut aceeaşi femeie. Foarte interesantă povestire.

E foarte mişto „Drive my car”, pentru că acţiunea se petrece în bună parte în maşina eroului care e actor, dar care nu conduce. Are un Saab decapotabil şi angajează o gagică să i-l conducă, ceea ce mi se pare foarte elegant. Adică cine nar vrea să aibă un Saab decapotabil şi să nu-l conducă el? Frumos.

Cred că şoferiţa chiar e tânără, nu ca noi.

Da. 

E interesantă obsesia lui Murakami pentru Beatles, e veche, se vede şi din „Pădurea norvegiană” practic, primul lui mare hit internaţional, pentru că Murakami e monstruos de bine tradus, este şi un autor foarte prolific de altfel, şi premiat. În fiecare an se discută că e pe lista scurtă a autorilor care ar putea să ia Premiul Nobel. Poate şi combinaţia asta a lui de rădăcini japoneze, dar în acelaşi timp foarte tributare culturii occidentale, îl face atât de uşor de tradus şi de iubit de toată lumea.

Probabil că da. Tocmai mă gândeam că cumva opusul lui ar putea să fie cazul Kazuo Ishiguro, care e alt autor pe care-l iubesc destul de mult, care, ca şi Murakami, e japonez. Spre deosebire de Murakami, părinţii lui au emigrat în Anglia când el avea 5 ani şi este strict britanic, şi cred că scrie cea mai frumoasă engleză la ora actuală, adică e foarte bine tradus, dar e păcat să-l citeşti în română. E o sensibilitate japoneză la ambii, şi oricum cultura japoneză are nişte fineţuri, rafinamente care în Europa probabil că sunt binevăzute pentru că noi nu le avem. Adică acolo unde Houellebecq dă cu toporul, Murakami vine cu un ac, şi nici măcar nu înţeapă, doar îl pune pe masă şi e de ajuns.

Dacă tot am zis atât de muzică facem o mică pauză, să ascultăm nişte hituri britanice, şi ne întoarcem la japonezii noştri.

[Muzică]

Spuneai înainte de pauză de Ishiguro şi de limba engleză foarte frumoasă pe care o vorbeşte şi care pare să fie de fapt o condiţie răspândită. Autorii care cresc de fapt în alte culturi, reuşesc să-şi asimileze limba adoptivă atât de bine şi poate şi pentru că ei de fapt vin cu un mare handicap, cu un complex, poate şi cu o dorinţă de afirmare. Tot se spune despre Cioran al nostru că scrie atât de bine în franceză, încât îi depăşeşte stilistic pe autori, devenise un maestru.

Da. pentru că zici asta, eu scriu în română şi am trăit douăzeci de ani în Germania, în care cred că cel mai lung text în germană pe care l-am scris, oricum nu era literar, şi era probabil o lucrare la istorie să zic. Poate în facultate da. Dar şi din cauza handicapului simţit vizavi de ţară şi de limbă mai ales. Sunt în Germania destui autori turci, ruşi, emigranţi sau din a doua generaţie, care însă şi-au inventat o limbă a lor, pentru că germana are atâtea articole pe care habar nu poţi să ai unde să le pui, încât mai sari peste ele şi cam aşa vorbesc mulţi străini, creând o limbă nouă şi chiar literară. Sunt mulţi autori, recunosc că nu cred că am citit mai mult de doi şi nici n-aş şti să-i numesc.

Ce spui tu sunt avantajele multiculturalismului, pentru că emigranţii care ajung în Europa nu sunt toţi oameni neşcoliţi sau nu ajung neapărat să exerseze profesii mărunte. Ajung unii să facă şi ei profesii liberale, să scrie. În Anglia e chiar bine, uită-te în fiecare an pe lista premiilor Book Arts sau Concorde, şi op să vezi că jumătate din ei nu sunt britanici sau francezi. 

Da, şi în plus chiar sunt buni. Probabil că în România şi în anumite cercuri conservatoare din Vest s-ar putea presupune că imigranţii care scriu sunt împinşi în faţă pentru că sunt imigranţi, nu pentru că sunt scriitori.

Din raţiuni de corectitudine politică.

Exact. Nu mi se pare că ar fi aşa. Cel puţin nu în Anglia.

Uite, în Anglia, ca să continui ce spuneam mai devreme, anul acesta Book Arts Prize l-a luat un jamaican, iar lista Concorde-ului e plină de scriitori veniţi dinspre Pakistan, Afganistan, zone din acestea. Întorcându-ne la Murakami, avem volumul acesta „Bărbaţi fără femei”, titlul e foarte bun, dar nu e al lui, e al lui Hemingway, al doilea volum de proză scurtă al lui Hemingway publicat în 1927 are titlul acesta. Ce e interesant e că, cu mici variaţii, titlul a tot fost folosit. Richard Ford are un volum care se cheamă „Bărbaţi cu femei”, şi Shahrnush  Parsipur are un volum tot de proză scurtă „Femei fără bărbaţi”. Nici nu ştiu ce combinaţie ar mai fi: femei fără femei, femei cu femei, bărbaţi fără bărbaţi, bărbaţi cu bărbaţi. Cam acestea au mai rămas, aviz pentru cei care sunt în căutare de titluri.

Şi eu mă gândeam să-mi fac o notă.

Sunt şapte povestiri care surprind diverse forme ale singurătăţii masculine. Oameni rămaşi văduvi, părăsiţi sau care au relaţii adulterine nestabile, e o societate japoneză, pare şi din filmele pe care le-am mai văzut, că are o problemă sau cuplul în societatea japoneză astăzi pare să se îndepărteze de imaginea tradiţională.

Bănuiesc că da. Pe de altă parte, evident că Murakami nici nu caută cuplurile fericite, care or mai exista şi ele, săracele, pe undeva. Nu sunt prea interesante. Adică ce poţi să spui mai mult decât: s-au cuplat când aveau 25 de ani şi au trăit împreună până la adânci bătrâneţi şi au murit pe rând.

Ăsta e basm.

Exact. Bine, ca să nu mai spun că avem situaţii cum e Șeherezada, parcă se cheamă, unde nu înţelegi nimic despre personajul principal care e într-o cameră dintr-un motiv, n-o să aflăm din care pentru că se pare că nu e important.

E vorba de o femeie care din când în când vizitează un bărbat pentru a-i face menajul şi mai mult decât atât, timp în care îl întreţine cu poveşti.

Exact, şi cu sex. El nu poate ieşi din casă. Nu vom afla de ce. Da, şi în general la Murakami relaţiile nu sunt normale. El nici nu caută normalul, nici nu-l interesează, adică nu face cronici, nu scrie romane uriaşe de 700 de pagini despre istoria a trei generaţii ale aceleiaşi familii, puţin îi pasă. Şi ultima proză, dacă nu mă înşel, cu un doctor.

„Organul independent” se cheamă, dar aş vrea să discutăm după ce luăm o pauză de muzică, nu înainte de a te întreba dacă ţie nu ţi s-a părut că subiectul Şeherezada, femeia care intră pe furiş în camerele, mai ales aş spune povestea mai veche în care, îndrăgostită de un bărbat fiind, intra pe furiş în camera lui, îi observa obiectele, îi atingea hainele, nu ţi s-a părut că seamănă cu subiectul din filmul Bin Jip a lui Kim Ki-duk, dacă ai văzut filmul.

Nu l-am văzut. 

Trebuie să-l vezi! La fel, aceeaşi poveste cu o femeie care intră prin efracţie în casele oamenilor şi le face curăţenie. Asta e tot.

Dar, aşa ceva avea şi Wong Kar-wai în Chungking Expres, probabil, în care tot aşa, o tipă se îndrăgostea de un tip, nu-i făcea curat, dar intra şi era pe acolo. Şi parcă mai era şi într-un film, Omnibus, cu patru filme ale unor regizori francezi despre Tokio, nu mai ştiu dacă Gaspar Noel sau care dintre ei, avea un film despre ceva cam pe acolo, o femeie care intra în viaţa unui bărbat fără să fie văzută, simţită, auzită. Deci e foarte posibil ca asta să fie ceva recurent în cultura lor, să vină de undeva şi noi să nu avem nici cea mai mică idee de unde.

E o formă stranie în toate poveştile acestea de manifestare a apropierii dintre oameni, că de asta ne şi plac, că sunt ciudaţi până la urmă. Spuneai la început că dintre japonezi îl înţelegi mai bine decât cei clasici, nu este atât de marcat de cultura japoneză. În acelaşi timp, şi-a păstrat stranietăţile astea în poveştile lui Murakami.

Da, şi toate le au. Adică nu este nicio poveste normală la cap. De fapt la el nimic nu e normal. Pe de altă parte, nici nu-ţi dă senzaţia unui supranatural. Adică nu se explică şi nici tu ca cititor nu ţi le explici neapărat prin supranatural, prin „forţe” – aici am făcut nişte ghilimele în aer. Şi asta cumva mă face şi mai mult să vreau să merg să văd Japonia, să văd dacă e adevărat şi dacă, când stau la hotel, o să vină o persoană nevăzută, îndrăgostită de mine, care să-mi facă curat în cameră. Dar la hotel se întâmplă mai des asta.

[Muzică]

Ziceai înainte de pauză de povestirea „Organul independent”, unde e vorba de un gigolo de fapt, de un bărbat care satisface femeile, e foarte priceput la treaba asta, şi care cumva se îndrăgosteşte la un moment dat de o femeie care îi căutase serviciile pentru a răzbuna adulterul, infidelitatea soţului ei, şi cumva gigoloul ăsta al nostru cade în capcana dragostei, spre partea a doua a vieţii lui, că nu mai e nici el foarte tânăr.

Şi devine totul foarte trist şi întorsătura e şi mai tristă. Finalul este deosebit de trist şi frumos în acelaşi timp. Cred că e proza care-mi place cel mai mult din carte sau am reţinut-o cel mai bine.

E tristă. Nu spunem finalul pentru că stricăm toată plăcerea celor care vor citi din cartea de povestiri a lui Murakami, doar că e mai mult decât trist, e cumva ce ziceai şi tu înainte, are o doză de supranatural. Pentru că nu-ţi imaginezi situaţia fiind verosimilă până la capăt. De fapt, finalul se transformă într-o metaforă a tristeţii bărbatului, e o întruchipare a senzaţiei lui, n-o poţi citi într-o cheie realistă. Cum e altfel se întâmplă şi cu povestirea care probabil e cea mai interesantă în premise, s-a îndrăgostit şi care iar face o trecere la obsesia lui Murakami pentru Kafka. Are un roman care se cheamă „Kafka la malul mării”.

Un roman în care cineva vorbeşte cu pisici, care e superb. Oricine iubeşte pisicile sau le urăşte trebuie să citească cartea respectivă, ca să înţeleagă mult mai multe despre ele.

Nu înţeleg chestia asta cu pisicile, mie-mi plac mai mult câinii. Crezi că pisicile sunt mai literare?

Nu, dar cred că sunt mai uşor de personalizat decât câinii. Un câine e un câine şi rămâne un câine, îmi pare rău pentru pasionaţii de câini, dar el are două sau trei feţe. Sau, în fine, nu ştie să-şi exprime sentimentele în prea multe feluri şi nici nu are prea multe sentimente, că e un animal. Evident că şi pisica e un animal, şi la fel de drept, el poate să aibă aceeaşi mină toată viaţa, şi totuşi să-i atribuim diverse stări, gânduri, sentimente. În plus, pisicile au o răutate, dar e o răutate jucăuşă, e ceea ce le face să dărâme paharul de apă de pe masă. De ce ar face asta? n-au niciun motiv, paharul nu le-a făcut nimic, nu se mişcă, nu miaună, nu latră, nu chiţăie, e un obiect mort, plin cu apă, pe care-l dărâmă.

Pentru că poate fi dărâmat!

Exact. Un câine nu face lucruri din astea pentru că le poate face. Şi cred că asta e mişto la pisici, că nu ştii la ce să te aştepţi din partea lor.

Fascinaţia pentru pisici, mai ales în legătură cu literatura, e destul de puternică. Şi spun asta pentru că eu, care ţin de trei ani un curs de creative writing, împreună cu Florin Iaru, la un moment dat una dintre teme este să scrie cursanţii o povestire din perspectiva sau în care să vorbească un animal. Şi automat zic: fără pisici! Pentru că dacă nu spun asta, toţi îmi vin cu pisici. Poate că e ce spuneai tu, o întruchipare mai uşoară sau poţi vedea mai degrabă o pisică vorbind. Poate e vina lui Alice în ţara minunilor.

Mă simt foarte vinovat, pentru că recent mă uitam ce am mai scris de când n-am mai publicat, în ideea că poate o să public din nou cândva ceva. Şi am, cu fiecare dintre pisicile mele, cel puţin trei proze.

Câte ai?

Două pisici. Câte una despre moartea fiecăreia dintre animalele respective. De fapt la Alberta, care e ultima decedată, am chiar două proze cu moartea ei, evident că în ambele vorbeşte. Nu ştiu, atât ne duce mintea poate, sau pe unii dintre noi.

L-am invocat mai devreme pe Hemingway cu titlul ăsta „Bărbaţi fără femei”. Hemingway trăia înconjurat de pisici, era totuşi un bărbat, luptase, vânător, văzut prin excelenţă gen „bărbatul”. Şi-a luat singur viaţa, şi totuşi acasă era înconjurat de pisici!

Da, pentru că sunt moi. Oricum sunt mult mai moi decât un câine. Poţi să le ţii în braţe, câinii mai mici sunt ridicoli dar asta e, câinii mai mari nu poţi să-i ţii în braţe. Pisica e probabil şi un înlocuitor de partener, un erzaţ. Că se duce femeia la baie, în bucătărie, în curte sau la muncă, ai o pisică totuşi care o înlocuieşte. Nu o înlocuieşte pe deplin, dar e o prezenţă.

Înlocuieşte mişcările ei domestice.

Exact. E ceva care se aude în casă, are face podeaua să scârţâie, e o explicaţie cumva a lumii înconjurătoare, pisica. Poate că exagerez, dar mie aşa mi e pare. Şi evident că, oricât de bărbat ai fi, e ok să ai o pisică. De ce ai avea un câine dacă tot eşti şmecher.

Cu aceste vorbe trecem la muzică şi ne întoarcem la Murakami, şi nu la pisici, la un gândac.

[Muzică]

Ziceam de Desam s-a îndrăgostit, el preia de fapt scenariul kafkian, în care de data aceasta gândacul păstrează conştiinţa umană care-l ajută cumva să se îndrăgostească de o prezenţă feminină ca Vaideea. Deci cam asta e.

Proza începe cu gândacul care a devenit om, încercând să se obişnuiască cu picioarele prea puţine, cu mâinile prea lungi, cu echilibrul. E foarte mişto scrisă toată partea aceea, cu organul sexual care e cu totul altul şi este foarte sculat de la bun început. Şi se îndrăgosteşte de o femeie cocoşată.

Care se chinuie să repare o broască la uşă.

Cum îi cheamă pe cei care repară broaştele?

Lăcătuş.

Aşa. Deci o femeie lăcătuş. 

Şi care, fiind atât de diformă, poate e nostalgia gândacului după condiţia lui destul de respingătoare înainte de metamorfoza asta într-un biet corp uman. E o povestire practic sucită, în oglindă, faţă de povestea kafkiană, şi introduce o poveste de dragoste. La Kafka în general nu te prea aştepţi la asta.

Da. Plus că aici îţi introduce o poveste de dragoste şi ţi-o mai bagă şi în plin război, probabil. Adică, acţiunea se petrece în, probabil, Praga anilor 1939-1940, într-un moment în care nu era prea plăcut să fii la Praga, bănuiesc.

E destul de coerent, dat fiind existenţa lui Kafka. Eşti un cititor de Murakami? Eu n-am citit foarte mult, din cele 15 romane mi-e şi ruşine să spun câte am citit.

Câte?

Să trecem.

Dar de ce? Am cumva impresia că Murakami e socotit un fel de Coelho mult mai bun. 

Ai din partea mea asta?

Nu din partea ta, deşi acum, că zici…

E mult mai amuzant şi mult mai interesant decât Coelho. Măcar prin asta şi nu l-aş pune în aceeaşi categorie.

Iată! Dar, totuşi, e privit „de sus”.

Ăsta e un efect pervers. Pentru că orice autor care scrie mult şi se vinde bine, dintr-o dată atrage asupra lui suspiciunea faptului că e un grafoman care face un mare compromis comercial. 

Da. Dar, pe de altă parte, dacă omul are atâtea poveşti de spus, de scris? Da, mi se pare că se repetă, are anumite patternuri pe care le întâlnim în multe poveşti, dar pe alea le are şi Paul Auster, şi nu s-a plâns nimeni până acum. Şi n-o să zică nimeni că Auster e un scriitor comercial.

Dacă ai avea de ales, când intri într-o librărie, ce ai prefera să cumperi? O carte de povestiri sau un roman? Ai preferinţă pentru genuri?

Da. Romanul. Pentru că pari mai serios când citeşti romane.

Deşi tu scrii povestiri.

Bineînţeles că scriu povestiri, dar şi eu mă întreb cine citeşte povestiri. Că par simpluţe. Nu că ar fi simpluţe, că nu sunt. Nu mă refer la ale mele acum, nici ele nu sunt, ci în general e un gen pe care şi tu-l ştii prea bine, şi ai tot încercat să combaţi lucrul acesta, e un gen trecut cu vederea care pare superficial. Pe de altă parte prefer romanele, pentru că îmi place să intru într-o lume şi să rămân foarte multă vreme în ea. O proză scurtă o citeşti în 20 de minute, o oră dacă e lungă, pe când într-un roman poţi să rămâi patru nopţi.

Sau patru săptămâni, dacă ne gândim la ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu, Solenoid, 850 de pagini.

Da, dar înţeleg că se poate citi în 8 zile, asta a spus Gabriel Liiceanu, dacă nu mă înşel. Câte o sută de pagini pe seară.

Asta a fost o formă de încurajare din partea editorului!

[Muzică]

Spre final avem un chestionar, sunt şapte întrebări, şase întrebări se vor repeta cu toţi invitaţii mei de aici încolo, a şaptea e de fiecare dată alta şi încerc să o pun într-o oarecare concordanţă cu spiritul şi personalitatea invitatului meu. Prima întrebare este aşa: care ar fi cartea care ţi se pare că ţi-a deschis ochii? Asupra lumii sau asupra literaturii, depinde de tine. 

Probabil că asta e cartea la care mă întorc cel mai des, sunt două de fapt. Asupra literaturii sunt cărţile lui Mircea Horia Simionescu, Biografia generală, Tetralogia, care mi-au arătat cât de diferit poate să scrie o singură persoană şi care, dacă ar fi fost scrise azi şi nu acum 50 de ani aproape, probabil că ar fi făcut ca Simionescu să fie văzut cu totul altfel. Mie mi se pare că e un scriitor uriaş.

Este!

Dar, în fine, el a murit între timp, din păcate. Şi nu cred că i-ar fi păsat să se bucure de succes, dar cui nu-i place?

Nu se ştie. Cărţile au un destin ciudat.

Dar, dar Nobelul nu mai poate să-l ia acum, şi nici măcar premiile USR nu mai poate să le ia. A doua carte care mi-a deschis ochii este „Legile lui Murphy”, nu mai ştiu când s-a editat în România, în  1991-1992.

Care e o carte, totuşi, cu autor colectiv.

Exact, dar care-ţi spune atât de multe despre lume, încât nu faci după aceea decât să redescoperi legile în orice s-ar întâmpla. Sau, probabil, îţi dă o perspectivă ironică asupra lumii.

Întrebarea doi: dacă ar fi posibil, cu ce scriitor din trecut sau din prezent ţiar plăcea să te întâlneşti şi să stai de vorbă?

Mă gândesc că cu Mark Twain, pentru că mi se pare că e genul de om care are foarte multe de povestit, şi dacă tu la un moment n-ai ce să-i zici, zice el. Că are, cu biliard, cu cum s-a întâlnit el cu unul, cu altul.

Întrebarea trei: o carte clasică necitită sau neterminată.

Îmi oferi prilejul să mă laud, pentru că acum vreo doi ani, când toată lumea punea pe facebook acele liste cu cele mai bune 10 cărţi pe care le-am citit, în care toţi se chinuiau să-şi etaleze cunoştinţele, am făcut o contra-listă cu cele 10 cărţi importante pe care nu le-am citit. Şi, evident că sunt mult mai multe. Război şi pace n-am citit, Ana Karenina n-am citit, n-am citit o grămadă de Cehov, n-am citit Orbitor a lui Mircea Cărtărescu, n-am citit diverşi francezi. În afară de englezi şi americani, n-am citit foarte mult.

Eşti şi tânăr!

Da, exact.

Întrebarea patru: ce tabieturi de cititor ai?

Am două pisici, deci începând de aici decurge restul. Plus că a fost o vreme foarte îndelungată, de fapt toată adolescenţa mea, mi-a plăcut să citesc în cadă, cu apa curgând. Adică consumând apă perpetuu.

Să menţii temperatura.

Exact. O temperatură constantă, potrivită lecturii. Nu ştiu cât a costat-o asta pe maică-mea care plătea întreţinerea, bănuiesc că foarte mult şi acum, ulterior, îmi pare foarte rău. Tabietul s-a schimbat. Stau în pat, dacă am o pisică pe partea dreaptă lângă mine nu e niciun deranj, se poate şi fără, dar e mai bine cu, veioza din spate aprinsă, dar şi ruloul tras pe jumătate şi cam atât. Adică nu trebuie să fumez sau să beau cafea.

Am două întrebări legate de muzică. Albumul preferat al trupei preferate?

Cântăreţul meu preferat este David Bowie şi nu văd cum se mai poate schimba asta vreodată, şi probabil că albumul preferat este Outside, 1995. 

Şase: cel mai ascultat cântec din viaţa ta?

Tot. Adică evident că e pe albumul preferat, şi bănuiesc că e „I’m deranged”, care e piesa a 16-a şi o ascultam nonstop, câteva luni, şi care de altfel apare şi în Lost Highway-ul lui David Linch, la început şi la sfârşit, şi m-am bucurat enorm să văd că David Linch are gusturile mele.

Ultima întrebare, care este doar a ta: dacă ai avea superputerea de a rezolva una şi una singură dintre marile probleme ale planetei din acest moment, care ar fi aceea?

Aici ar trebui să vedem care sunt marile probleme ale planetei.

Alege una, nu trebuie să le spui pe celelalte.

E foarte greu. Nu sunt ecologist, conflictul israeliano-palestinian nu ştiu ce super-putere m-ar ajuta să-l rezolv, probabil că şi dacă aş face-o n-aş rezolva de fapt nimic, aş opri placa tectonică care activează sub România.

Ca să salvezi?

Nu. Pentru că stau într-un bloc cu bulină. E simplu.

Aici voiam să te aduc!

Mulţumesc Alex, am discutat mai mult decât ne-am imaginat la începutul emisiunii.

Mulţumesc pentru invitaţie.

Ne vedem lunea viitoare cu un alt invitat, cu o altă carte pe care v-o recomandăm implicit să o citiţi, cu alte muzici din spatele cărţii respective şi din colecţia de muzici preferate ale invitatului care va fi.