„Scriu poezii foarte lungi, nu pot să mă abţin”

interviu cu Ales MUSTAR 

Marius CHIVU: Dragă Ales Mustar, suntem la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara, unde tu ai mai fost, unde team şi descoperit acum nişte ani. Eşti născut în 1968 la Ljubljana, ai studiat literatura engleză acolo, după care ţi-ai dat un doctorat în literatura română, în Bucureşti. Cum cineva din Slovenia prinde gustul literaturii române? 

Ales MUSTAR: Eu cred că în viaţă totul este o coincidenţă. Am descoperit România în Timişoara, deci după căderea comunismului, trei prieteni am făcut autostop până aici, ca să vedem şi România, şi auzind limba, deci eu vorbesc franceza şi bineînţeles şi sârbo-croată, şi auzind cuvintele slave şi latine, aceasta m-a impresionat atât de mult încât, când m-am întors la Ljubljana am văzut un afiş pe Facultatea de Litere, lectură de limbă română, m-am înscris şi am rămas. 

Şi când mi-am luat licenţa am avut două soluţii: una a fost să predau engleză într-un liceu sau într-o şcoală primară, dar profa mea mi-a zis: de ce nu încerci cu o bursă? M-am înscris, am ajuns în Bucureşti unde nu cunoşteam pe nimeni şi m-am descurcat foarte bine. În România am cunoscut-o şi pe soţia mea, tot slovenă, tot scriitoare, Lidija Dimkovska, aşa că totul, foarte multe lucruri sunt legate de România. Şi chiar cu soţia mea noi vorbeam română până la nuntă, după aia s-a mutat şi, ca să exerseze limba slovenă, am trecut la slovenă, dar ne mai certăm în română, deci când vrem să fim foarte expliciţi ne certăm în română.

Dacă limba română te-a intrigat prin amestecul de structură latină şi cuvinte slavone, Bucureştiul cum ţi s-a părut ca oraş? 

Asta a fost în 1995-2000, în acea perioadă a fost total diferit. Deci atunci se mai vindeau pateuri pe la metrou, mie mi-a plăcut şi acest oraş atât de expresiv. Mie mi-a plăcut Bucureştiul la nebunie. Deci noaptea dacă ţi-e foame, dacă ţi-e sete, poţi să-ţi cumperi şi pâine, şi bere.

Acasă te privesc ciudat colegii, prietenii tăi, că te-ai ataşat de România întrun asemenea fel?

Nu cred. Eu oricum sunt un om care mereu caută ceva mai mult în viaţă. Naş zice că sunt un om extravagant, dar nu vreau să fiu un om de zi cu zi. Mereu vreau să cunosc alte lucruri, să fac ceea ce nu fac alţii.

Dacă tot te-ai specializat în literatura română, în ce măsură o urmăreşti, comparativ cu literatura slovenă? 

Urmăresc cred mai mult literatura română. Ca poet, literatura română pe mine m-a format. Eu scriam de mult, de când mă cunosc, şi la şcoală, după aceea la liceu proful meu de slovenă mereu m-a încurajat că pot să fiu scriitor, că am talent, dar în momentul în care am ajuns în România şi am cunoscut poezia română, cumva m-am deschis şi am văzut că poezie pot să scriu. La noi nu mai este aşa de tradiţională. Deci tinerii acum s-au schimbat, eu cred că scriitura mea şi pentru literatura slovenă este un pic deosebită. 

Din ce fel de familie provii?

Tatăl meu a fost şofer, mama educatoare la grădiniţă şi nu se prea citea. Eu m-am născut cu această dorinţă de a citi. Mereu căutam, mă duceam la bibliotecă şi împrumutam. În casă nu aveam prea multe cărţi, părinţii mei nu prea cumpărau.

Dragă Ales, ai tradus din clasici în viaţă ai literaturii române: Ion Mureşan, Ana Blandiana, Cărtărescu, Ţepeneag, Robert Şerban, poezie sau proză?

Mai degrabă proză. Este foarte greu să publici poezie în slovenă, cu atât mai mult să publici o traducere. Trebuie să ai un noroc. Lidija a luat un premiu şi primeşte şi traducerea cărţii, iar lumea este mult mai interesată în proză. Şi proză se citeşte. Mai există un sistem al bibliotecilor care a rămas din trecut, deci cărţile sunt scumpe, tirajul este mic, este o ţară de 2 milioane, un roman ajunge acum la 35 de euro, o carte de poezie la 25 de euro, deci se împrumută, se citeşte, şi eu chiar verific sistemul şi da, se citeşte.

Traducerile pe care le-ai făcut au venit asociate acestor premii ale autorilor români sau ai încercat şi tu să aduci cititorilor sloveni nişte autori care-ţi plac ţie sau care au însemnat mult pentru tine?

Am tradus mult şi din generaţia mea. Am tradus pe Lungu, pe Teodorovici.

Şi simţi că publicul sloven, cei care au ajuns să citească cărţile, a fost interesat, impresionat? 

Au apărut cronici bune, lumea citeşte. Am avut, interesant, o anecdotă la biblioteca din cartierul meu, eu stau la coadă şi bibliotecara recomandă unei cititoare o carte, cred că a fost Miruna de Bogdan Suceavă, şi zice: asta este o carte foarte interesantă despre tradiţii româneşti. Şi am zis: eu sunt traducătorul acestei cărţi. Astea sunt lucruri care într-adevăr merită, când vezi aşa, când nu este curtoazie, când chiar vezi că lucrurile se întâmplă. Tatiana Ţâbuleac a fost în februarie la un festival şi sala a fost arhiplină. Am fost uimit, i-am tradus Grădina de sticlă.

Asta e o întrebare care mi se pune mie frecvent şi am să ţi-o pun şi ţie: în ce măsură poţi trăi din scris în Slovenia? E o ţară totuşi mică, 2 milioane de locuitori, dar o ţară cu o economie mai bună decât a noastră şi plasată mai înspre Vestul Europei.

Nu se poate trăi din scris. Există acest statut de liber profesionist, noi amândoi, cu soţia, îl avem, asta înseamnă că nu plăteşti contribuţii sociale, nu eşti angajat cu pensie. Trebuie să faci altceva. Sau să te duci să scrii cronici, cei care au terminat, sloveni, mai fac lecturi, iar noi trăim, eu sunt traducător autorizat, pe lângă traducerile literare. Un cuplu nu poate supravieţui. Un cuplu de scriitori fără ca unul să aibă un loc de muncă nu se poate. Deci, cu greu, sau ai un standard foarte scăzut.

Ce înseamnă că eşti traducător autorizat? Traduci şi alte tipuri de texte din limba română? 

Hotărâri judecătoreşti. Mă duc la tribunale, traduc, stau cu infractori.

Dar asta nu-ţi place?

Eu cred că am cunoscut o lume pe care nu aş cunoaşte-o niciodată. Şi vezi că infractorii sunt şi ei oameni, şi cred că m-am eliberat de foarte multe prejudecăţi, deşi sunt uneori şi nişte cazuri care te pot afecta foarte mult emoţional. Dar este un job bine plătit. Asta este. Ca să trăim noi doi decent.

Datorită infracţionalităţii româneşti.

Asta este.

Nu te-ai gândit niciodată să încerci să scrii tu însuţi proză, având aceste cazuri, sau au legătură cu teatrul pe care-l scrii? Nu ştiu ce fel de texte pentru teatru scrii.

Eu cred că trebuie să relatezi detaşat. Cred că odată o să scriu, când n-o să mă mai ocup, mai fac notiţe. Asta este una. A doua, mi se pare că într-un fel abuzez de vieţile altora. Nu ştiu. Dar este un alt lucru important care mi s-a întâmplat: o dată am fost foarte obosit pe o bancă şi vine o judecătoare de instrucţie pe bicicletă. Şi nu ştiu, cumva, ea a făcut o cercetare la locul faptei, a fost un om mort, dar asta în urmă, şi cumva am început să vorbim cum noi ştim această viaţă până în măruntaiele ei. Şi ea a spus că fratele ei este actor, tatăl regizor, şi chiar am văzut un film care vorbeşte despre migraţiune, cum totul este cumva fals, că tu ştii care este adevărul. Dar trebuie oricum să te autoprotejezi, că nu sunt doar cazuri cu furturi, există şi violuri, sunt multe. 

Uneori mi-a fost teamă să nu-mi pierd sensibilitatea, şi asta a fost o discuţie cu această judecătoare, că trebuie cumva să-ţi faci un zid. Poate asta este doar când eşti obosit, dar acestea sunt stările cele mai grele. Eu nu ştiu, aş vrea să scriu, am intenţia, dar când toate acestea vor fi în trecut, nu acum.

Dacă tot am amintit de teatru, povesteşte-ne puţin despre experienţa ta ca scriitor de texte care sunt jucate pe scenă. 

Eu mereu fac nişte lucruri ţintite. Am făcut piese de teatru fără actori. Deci, mi-a venit ideea că decorul, lumina, totul, că teatrul a devenit foarte pompos, să scoatem actorul şi să ne uităm. Şi primul a fost cu o maşină de spălat, şi eu scriam texte, pentru maşina de spălat am scris că este o maşină care spală toate păcatele, după aia maşini de tuns iarba, am scris dialoguri, cică au fost la concurs pentru miss – deci glume. Dar am avut succes, s-a râs, a râs publicul. Dar nu scriu dramă, ca o piesă de teatru, cu didascalii.

Aş rămâne tot în zona literaturii slovene, în ce măsură are complexele pe care ştii că şi literatura română le are? Că suntem o literatură mică, că nu suntem suficient de bine traduşi şi aşa mai departe.

Oricum, România este o ţară mare. Slovenia este o ţară cu 2 milioane de locuitori.

În curând şi România tot la 2 milioane o să ajungă, dacă se pleacă în ritmul ăsta.

Multă lume nici nu ştie unde este Slovenia. Eu cred că asta este. E o ţară mică, nici vecinii… Acolo, la Trieste mai ştiu, dar pe un italian de la Florenţa dacăl întrebi nu ştiu dacă ştie unde e Slovenia. Dar se străduiesc, mereu se găsesc traducători, dar nu ştiu care este promovarea acestor cărţi în străinătate, în librării. Eu cred că este un caz care seamănă cu România.

Înainte de pauză spuneai că Slovenia e o piaţă mică de carte. Încercam sămi amintesc ce scriitori sloveni cunosc eu, şi l-am cunoscut acum mulţi ani pe Tomaz Salamun, cu care am şi făcut un interviu, l-am cunoscut tot la un festival literar aici în România, din păcate nu mai trăieşte, în schimb l-am cunoscut mai recent pe Drago Jancar, cu care am făcut un eveniment împreună cu Mircea Cărtărescu, eu am fost moderatorul. Se zice că acest Drago Jancar ar fi Cărtărescu al Sloveniei? 

Este, e şi tradus în română de Paula Braga Simenc, o traducătoare foarte bună, şi traduce mult. Eu cred că el este cel mai tradus autor şi cel mai prezent şi în spaţiul german. Iar Tomaz Salamun a fost şi este forte cunoscut în Statele Unite. Şi a fost un om care a sprijinit mereu poeţii tineri.

Încercând să păstrez această paralelă cu Mircea Cărtărescu, care pe de o parte e foarte iubit în România, dar pe de altă parte a atras şi foarte multă animozitate, pentru că orice artist care ajunge foarte cunoscut la un moment dat trebuie, conform legilor româneşti, tras în jos, se întâmplă acelaşi lucru şi cu Drago Jancar la voi?

Cred că invidia colegilor există. Dar lumea îl citeşte şi pentru sloveni ni se pare că limba şi literatura sunt lucruri foarte importante şi poporul este foarte mândru, de fapt.

Sunt apreciaţi scriitorii în Slovenia? În spaţiul public sunt invitaţi la televiziune, scriu în ziare?

Acest lucru cred că timpul se schimbă. Ăsta este un lucru foarte trist, pentru că şi emisiunile culturale sunt multe. La televiziunea naţională a fost în prime-time, la 8; acum sunt la 11 seara, nu ştiu cine se mai uită. La ziare, dacă aveam în ziar un supliment de literatură cu 10 pagini, acum este o singură pagină. Asta este, din păcate.

Dacă te consolează, la noi e şi mai rău. Nici nu ştiu dacă mai avem emisiuni la televizor despre cărţi, iar suplimentele literare au dispărut, au rămas doar reviste, o parte din reviste au dispărut şi ele, pare că toată discuţia despre literatură s-a mutat în social-media, unde textele sunt infinit mai mici, e mult scandal, nu mai e un dialog consistent. Cum e în Slovenia? 

Este o problemă, nu pot să spun, pentru că eu nu sunt pe Facebook, nu utilizez reţele de socializare. Cumva vreau să rămân aşa, deşi văd că pierd uneori multe. Este o piesă de teatru şi am postat-o pe Facebook. Cei care te apreciază îţi mai trimit un email, dar asta este singura comunicare pe care o am. Voiam totuşi să-mi deschid, dar acum cred că o să rămân fidel şi n-o să deschid cont.

Ce te-a ţinut deoparte până acum de social-media?

Chiar această idee de pierdere a comunicării obişnuite. Şi văd lumea cum stă cu telefoane. Eu n-am această problemă, eu îmi beau cafeaua în linişte. Soţia mea cu telefonul, cu telefonul.

A, deci unul din voi ştie ce se întâmplă pe internet.

Da, şi îmi aduce la cunoştinţă toate dacă se scrie ceva despre mine.

Acum doi ani s-a tradus o antologie din poezia ta, se cheamă Portret al artistului între două vârste, la Editura Casa cărţii de ştiinţă din Cluj, şi teaş întreba, pe de o parte, cine a ales versurile, pe de altă parte de ce nu ţi-ai tradus tu însuţi poezia?

Eu cu Paula aşa am hotărât. Eu cred că, pentru a traduce poezie sau proză, cunoaşterea unei limbi nu este îndeajuns, pentru că uneori sunt nişte fineţuri pe care poate nu le-ai învăţat, pentru că n-ai trăit cu limba de mic. Şi sunt scăpări. Eu uneori mai făceam traducere brută şi văd, asta chiar ştiu că nu cunoşti, nu poţi să ştii chiar toate. De aceea traduc doar din română în slovenă, unde sunt stăpân al limbii. Aici sunt doar cunoscător.

Ne întoarcem la povestea selecţiei: ţi-a fost greu să alegi poemele tale cele mai bune pentru cititorii români? 

Eu scriu poezii foarte lungi, nu pot să mă abţin.

Trebuie să recomand aici un poem pe care l-am publicat pe site-ul Dilemei vechi, deci cine te caută acolo te poate citi cu un poem foarte lung, într-adevăr. Eşti încântat de această apariţie, consideri că te reprezintă bine antologia asta?

Cred că da.

În ce măsură un poet poate fi receptat foarte bine prin traducere? Ne întoarcem la povestea dificultăţii traducerii şi mai ales a apariţiei unei cărţi întrun alt spaţiu cultural. Crezi că pe de o parte faptul că am împărţit noi românii şi voi slovenii/iugoslavii acelaşi trecut comunist ne ajută să ne înţelegem mai bine unii pe alţii?

Este o întrebare destul de grea. Cred că trecutul comun ne poate uni mai mult, dar eu cred că am început să traduc din sete de a cunoaşte literatura română, pentru că la noi cred c-au fost doar doi traducători care traduceau în vremea socialismului, cred că e tradus Preda, poate Sadoveanu, şi apoi nu s-a mai tradus nimic. Literatură contemporană se citeşte mult, şi m-am hotărât să prezint literatură română contemporană şi se citeşte. Din când în când verific şi văd câte împrumuturi sunt. Şi se citeşte.

Am văzut recent un film, Vara lui ’91, făcut de un regizor, Ziga Virc, despre cum în 1991 Slovenia capătă independenţă, desprinzându-se de Iugoslavia. Nici nu ştiu ce a fost acolo, că revoluţie n-a fost, au fost nişte altercaţii, au murit nişte oameni din păcate, dar din ce mi-am dat seama, privind filmul, n-a fost propriu-zis o revoluţie cap-coadă.

De fapt armata iugoslavă a venit pentru 11 zile, au intrat cu tancuri, voiau cred că mai mult să sperie, n-au avut intenţii, pentru că oricum cred că acest război a fost planificat şi ei s-au retras cu tot echipamentul şi după aceea a început în Croaţia. Slovenia oricum nu i-a deranjat. În Croaţia, Bosnia şi Serbia eu văd acest război ca un război al religiilor, catolici, ortodocşi cu musulmani, aşa este. Deci catolici sunt croaţii, ortodocşi sunt sârbi, şi slavii care au fost islamizaţi sunt bosniacii acum, consideraţi ca popor.

Voi, slovenii, sunteţi predominant catolici?

Catolici şi un pic protestanţi.

Oricum, aţi avut norocul, ca să zic aşa, c-aţi fost cei mai la nord din fosta Iugoslavie, cei mai îndepărtaţi de centrul conflictual, dar totuşi experienţa trecerii prin comunism, ştim c-a fost mai bine în Iugoslavia decât în România, mă gândeam că treaba asta, pe de o parte, atrage o simpatie reciprocă între popoarele noastre, pe de altă parte, şi o formă a înţelegerii trecerii a 50 de ani prin comunism.

Oricum la noi a fost mult mai uşor, exista totuşi şi tortura, o insulă goală unde au fost deţinuţi politici, dar n-a fost o ţară închisă, deci oricum puteam să ne uităm la televiziunea austriacă, italiană. Puteam să ieşim şi călătoream, cei care aveau bani călătoreau, puteai să te duci la Paris dacă voiai. Deci asta n-a fost nicio problemă. Eu cred că slovenii şi românii nu se cunoşteau prea bine, dar acum vin aici, sunt căsătorii mixte, mi se pare că ne cunoaştem fiecare mult mai bine. Prezenţă este, sunt mulţi balerini la noi. Şi la Filarmonică sunt.

Vorbeam despre trecutul nostru relativ comun în comunism, deşi foarte diferit, cel sloven-iugoslav de cel românesc, care a fost destul de dur şi marcat de foarte multe lipsuri, există totuşi vreo formă de nostalgie faţă de perioada aceea iugoslavă? Pentru că ştiu că cel puţin în Serbia, mai înspre sud, o ţară care nici nu e în UE, voi sunteţi printre primii intraţi, sunteţi în toate structurile, NATO, UE, spaţiul Schengen, acolo există şi persistă o anume nostalgie faţă de Iugoslavia şi o simpatie faţă de Rusia. Slovenia, ca şi Croaţia, mi se par că, dintre fostele ţări iugoslave, sunt totuşi cele mai orientate spre valorile democratice europene.

Generaţia părinţilor mei trăieşte după vremurile socialismului, în care toată lumea avea serviciu, în acest sens. Dar slovenii au tânjit spre independenţă tot timpul. Oricum, în Iugoslavia a existat o federaţie, înainte a fost Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, după aia a fost Iugoslavia. Eu cred că o nostalgie există poate în generaţia mea, şi este interesant un alt lucru. Şi când au fost războaie, dacă ne întâlnim la un festival de literatură, deci sunt croat, sloven, macedon, mereu stăm la aceeaşi masă şi ne iubim. Eu cred că totuşi asta a rămas. Dar tinerii nu mai sunt aşa.

Spuneai înainte de interviu că ai făcut şi armata în perioada Iugoslaviei.

Da. Între Belgrad şi Novisad.

Fireşte că noi suntem nostalgici, într-o măsură şi eu sunt, faţă de perioada respectivă, pentru că atunci mi-am petrecut copilăria, adolescenţa, şi orice formă de întoarcere în trecut îţi declanşează o emoţie. Dar, dacă ar fi să retrăieşti un moment din perioada iugoslavă, care ar fi perioada care ţie ţi-a plăcut cel mai mult de atunci? 

Eu cred că muzica ne unea foarte mult pe tineri. Ascultam trupe din toată Iugoslavia, mergeam la concerte. Anii liceului, oricum. Totul este legat şi de vârstă, dar cred că muzica a fost un element care unea.

Bijelo Dugme…

Au fost şi trupe mai bune, dar Bijelo Dugme este cea mai cunoscută aici. 

Aici în Timişoara. Călătoreaţi uşor pe vremea aceea din Iugoslavia? Federaţia era totuşi destul de întinsă.

Da. N-au fost graniţe între republici. Aveam un tren, Veneţia-Tesalonic, care nu mai există. Deci acum, între Ljubljana, capitala Sloveniei, cu capitala Macedoniei, Skopje, nu mai există niciun tren. Nu mai este tren nici până la Belgrad, sunt nişte microbuze, s-a pierdut. Cred că după război. Dar acum, încet-încet lucrurile se pun la punct.

M-aş întoarce puţin la poezie să te întreb dacă voi, scriitorii din fosta Iugoslavie, literatura voastră are ceva în comun? În ciuda faptului că tu scrii în slovenă, ceilalţi scriu în sârbo-croată.

Trebuie să spun un alt lucru. Pentru independenţa Sloveniei au luptat scriitorii. Asta este un lucru, şi după aceea cred că s-au certat. Ei au scris o declaraţie, un poet a scris declaraţia independenţei.

Şi la noi un poet a apărut la televizor în timpul revoluţiei.

Dar noi, ca oameni, când ne întâlnim, mai ţinem unii la alții. Iar tinerii vorbesc în engleză. Chiar am fost undeva, şi o poetesă din Croaţia a vorbit cu o sârboaică în engleză. Nu mai ştiu tinerii, habar n-au despre Iugoslavia, cumva a dispărut complet.

Dacă ar fi pentru tine, care te ocupi de literatură şi ai prins şi perioada aceea, dacă ar fi să alegi un scriitor din spaţiul iugoslav care să fie cât de cât reprezentativ pentru toţi, ai alege pe cineva? 

Danilo Kis, Milorad Pavic, Ivo Andric, laureat al Premiului Nobel. Aceştia sunt traduşi. Se traduce destul de mult din sârbă în română, cred.

Crezi că există o vârstă propice pentru a scrie poezie? Mă leg şi de faptul că antologia ta de poezie tradusă în limba română se cheamă Portret al artistului între două vârste. Crezi că tinereţea e mai bună pentru poezie? 

Cred că partea a doua, dar eu am debutat destul de târziu, la vârsta de 32 de ani. Scriam tot timpul şi, cum spun eu, la mine totul este coincidenţă. În fiecare an, când este Ziua mondială a poeziei, este un open mic. Şi aşa mă duceam în fiecare an, şi am zis că să-mi iau şi eu poeziile mele, şi tot aşa, cred că au trecut vreo doi ani, după aceea m-am dus pe scenă, am avut un succes nemaipomenit. După aceea, într-o revistă l-au întrebat pe un editor ce părere are, şi spune: în fiecare an acest open mic poate să fie destul de plictisitor, dar avem în fiecare an o surpriză, iar anul acesta este Ales Mustar şi am căutat pe internet, nu e. Şi i-am scris: stimate, mi-aţi publica cartea? Şi a zis: da. În viaţa mea lucruri se întâmplă şi am aşteptat, şi am o grămadă de poezii pe care nu le-am publicat şi n-am să le public niciodată. Dar le am într-un sertar.

A doua întrebare legată de poezie este: cu ce parte a corpului crezi tu că scrii poezia?

Cu două părţi: inima şi creierul.

Dragă Ales, am ajuns la chestionar, prima întrebare e legată de cartea copilăriei. Care crezi tu că a fost cartea copilăriei tale?

Când am fost foarte mic a fost Albă ca zăpada, şi după aceea a fost o carte d epoezii: Când sufli cu baloane de săpun. Asta a fost cartea pe care după aceea am citit-o trei ani la fiecare două zile. Poezii.

Când ai suflat ultima oară baloane de săpun?

Cred că cu fiică-mea când a fost mică, să zic acum 10 ani.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii asupra lumii sau asupra literaturii?

Dostoievski, Crimă şi pedeapsă.

Câţi ani aveai când ai citit-o?

17 ani şi am făcut febră după aia. Nu glumesc.

De la carte sau tot o coincidenţă?

De la carte.

Ce carte clasică din literatura universală n-ai citit deloc sau până la capăt? 

N-am citit, recunosc, Un veac de singurătate.

Deloc? Sau n-ai terminat-o?

Deloc n-am citit-o, recunosc, păcatul meu.

Eu am citit-o, dar am terminat-o greu de tot! Şi am citit-o târziu, la maturitate.

Şi Ulysse nu l-am putut termina, deşi am absolvit engleza.

Dintre cărţile pe care le-ai citit recent, pe care ai lua-o cu tine pe insula pustie?

Este o întrebare foarte grea. Este un sârb care trăieşte în State, dar acum nu-mi vine.

David Albahari?

Vezi ce fac emoţiile? David Albahari, cred că s-ar traduce în româneşte Regatul animalelor.

E o carte de proză?

Da, dar a fost la noi, în Iugoslavia, nişte ciocolată cu abțibilduri.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Călătoriile lui Gulliver.

Ce răspuns bun! Ce scriitor din istorie ai invita la o terasă să beţi o bere în Ljubljana? 

Balzac.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Punk.

Aveţi punk în Slovenia?

Da. Slovenia a fost foarte avangardistă cu punk.

E vreo trupă semnificativă?

A fost, Niet se chema.

Ce nume bun pentru o trupă punk. Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Încălzirea pământului.

Deci ai trece peste războaiele care se înmulţesc, aparent, în momentul ăsta.

Astea tot timpul sunt, dar războiul cerului o să ne ucidă pe toţi. Aşa că eu cred că omul este groaznic, dar dorinţa asta de a lupta e nu ştiu de unde, dar e de ani de zile. Deci tot timpul. Şi nu învăţăm nimic, pur şi simplu.

Ai făcut armata?

Nu, dar după ce termini stagiul militar te mai cheamă să faci exerciţii militare, e posibil. Eu aveam o doctoriţă forte bună şi îmi scria scutiri. Pentru că am avut multe probleme acolo, nu m-am putut obişnui, şi am avut un medic la cazarmă, înţelegător, şi-mi punea în fiecare trei săptămâni, puteam să stau la dispensar şi să citesc. Şi am reuşit. Dar am putut să mă întorc acasă. De ceea am spus, odată ce ai o asemenea experienţă să trăieşti, că trebuie să te reîntorci – am zis nu. A fost un an de chin. Dar apoi, am fost foarte mândru când am ieşit din armată.

Dacă ar fi ca cineva, un român, să călătorească pentru prima dată în Slovenia, ce crezi că ar trebui să vadă sau să viziteze în mod deosebit?

Peştera Postojna. Oraşul Piran şi zona carstică este foarte frumoasă. Nişte sate mici, cu arhitectură deosebită, peisaj foarte frumos.

Dragă Ales, ultima întrebare a chestionarului, tot un exerciţiu de imaginaţie: dacă ţi-ai putea descărca memoria într-o inteligenţă artificială care să continue să scrie poezie şi după moartea ta, ai faceo?

Nu. Pentru că nu suport aşa ceva, cum am spus, nu sunt pe Facebook şi n-am încredere în aceste maşini, dezumanizează.

octombrie 2023