„În lectură găsesc satisfacţii pe care nu le găsesc când scriu”

interviu cu Adriana Bittel

Marius Chivu: Sunt deja trei ani de la ultima noastră discuție aici, nu ştiu ce s-o mai fi schimbat în literatură sau în viaţa dvs. Aţi mai scris ceva în aceşti ani?

Adriana Bittel: N-am scris decât pentru volumele colective de la Humanitas, nişte povestioare pentru Cum să fii fericit în România, ultimul volum, pentru Cartea simţurilor. Dar asta pentru că au insistat ei şi mi-a fost ruşine să-i refuz. 

Practic, ultimele cărţi publicate de dvs. şi aceste colaborări sunt rodul insistenţei celorlalţi.

Da.

Mi-aţi spus data trecută că nu s-ar fi reeditat romanul Fototeca sau Cum încărunţeşte o blondă.

Sigur, eu nu dau două paralele pe ele, pentru că, citind foarte mult, de vreo 60 de ani, am măsura exactă a valorii a ceea ce scriu. Ce să mă iluzionez? În literatura română există sindromul ăsta oglindă-oglinjoară, fiecare crede că e cel mai bun. Eu sunt exact pe dos.

Exact cine nu trebuie e pe dos. De fiecare dată când am vorbit m-a pus pe gânduri percepţia pe care o aveţi asupra scrisului, şi anume că dacă n-ai siguranţa – pe care de obicei nu o ai – că scrii lucruri extraordinare, solide, care rămân, de ce să mai scrii?

Asta aşa este, se scrie foarte mult, numărul cititorilor se reduce şi atunci ce rost are să mai scrii dacă există lucruri foarte bune, şi literatură aşa-zis clasică, şi literatură contemporană, lucruri minunate, dacă nu poţi să ajungi la baremul ăla sau dacă eşti conştient că există un barem de valoare? N-are rost să-ţi mai pierzi vremea scriind, mai bine faci altceva. Citeşti.

E adevărat. Dar un scriitor nu scrie doar pentru că are această conştiinţă a contribuţiei sale la panteonul literar, scrie şi din raţiuni personale, pentru că, după cum se aude cel mai des, „pentru că nu poate altfel”, „pentru că-i face plăcere”.

Nu e cazul meu. Dacă ştiu că nu este un lucru de primă mărime, aşa cum scriu eu că arată lucrurile de primă mărime, mi se pare pierdere de vreme.

Dar aţi scris câteva zeci de povestiri şi câteva romane. E ceva care consideraţi că poate are şanse mai mari la acest tip de posteritate?

Nu. Atunci scriam, era pe vremea comunismului, când atmosfera era cum era, nici n-aveai ce să faci şi atunci îmi făcea plăcere să scriu. Era ocupaţia care-mi plăcea. 

Aşa cum alţii croşetau sau făceau navomodelism.

Da. Atunci şi croşetam. E adevărat că eram tânără şi aveam mai multă răbdare. Acum nu mai am răbdare să fac un lucru care implică să te concentrezi. E chestie şi de vârstă, îţi cam pierzi răbdarea cu vârsta atunci când ştii că rezultatul se pierde într-o mare de literatură onorabilă, dar atât.

Dar pentru cineva, o persoană aşa discretă ca dvs., faptul că propria literatură se poate pierde într-o mare de literatură e o formă de consolare şi de uşurare. Cu atât mai mult ar trebui să scrieţi. Că nu sunt luminile pe dvs.

Nu! Pentru că mie-mi place mult mai mult să citesc, sunt dependentă de lectură, iar acolo găsesc satisfacţii pe care nu le găsesc când scriu. Adică descopăr mereu autori foarte talentaţi, chiar şi la noi, tineri foarte talentaţi. Ştii ce bucurie îmi dă când încep o carte a unui autor despre care nu ştiu nimic şi văd cât de bun este?! Uite, e un băiat despre care nu ştiam nimic, îl cheamă Vlad Roman, şi romanul lui se cheamă Cât mai aproape de tine. Am citit acolo, pe pagina de gardă, că e un băiat tânăr care, după ce a făcut Jurnalism, a făcut Filologia la Cluj, s-a retras în satul lui natal pe la Sebeş, Alba, pe undeva şi se ocupă de apicultură şi scrie. Îţi recomand să citeşti acest roman, mizez pe băiatul ăsta, cred că o să ajungă un foarte mare scriitor şi o să aibă o operă. Este evident un talent care sparge.

Și Tudor Ganea se ocupă cu apicultura şi a scris un roman care se cheamă Miere.

Trăieşte din apicultură. Am citit acolo, pe pagina de prezentare, că aşa se întreţine, din apicultură. Şi stă liniştit acolo şi scrie. Dar am rămas uimită câtă tehnică narativă ştie, poate intuitiv, e minunat. Am citit acum Chihlimbar de Cătălin Pavel.

Cătălin Pavel e un prozator foarte fin.

Mi-a plăcut extraordinar de mult. Tocmai că merge pe cu totul alt drum decât alţii, pe drumul agopian, seamănă foarte bine cu Agopian.

În romanul ăsta, pentru că nu și în celelalte.

Pe celelalte nu le-am citit. Dar e un stilist, are fraza muzicală, lucrată, o frumuseţe! Și e plin de idei, cred că e şi poet.

Are trei cărţi de poezie.

Poftim! N-am ştiut.

Şi mai mult decât atât, e arheolog.

Ştiu că e arheolog, că-i citesc rubrica din Dilema. E foarte, foarte bun! Şi uite, ştii ce bucurie-mi face asta? Am mai citit la Humanitas o fată pe care o cheamă Liliana Nichita, cartea se cheamă Împărăteasa, e un roman ţărănesc-ţărănesc, de spiţa Moromeţii, de o forţă, de o justeţe, de o autenticitate extraordinară! Uite, oameni tineri, foarte talentaţi. Mizez pe ei.

Spuneaţi că găsiţi în citit plăceri pe care nu le găsiţi în scris, ele sunt tipuri de plăceri diferite şi aş zice cumva complementare. Cred că fiecare începem să scriem fiind influenţaţi de plăcerea cu care citim, de faptul că vrem să reproducem acel act grozav al creaţiei. E un mimesis care vine dinspre citit atunci când ne apucăm de scris.

E adevărat, dar mai e ceva cu cititul. Intri în tot felul de lumi, la care altfel nai avea acces. Te identifici cu o varietate de personaje, eşti o mie de oameni pe care-i simţi, îţi îmbogăţeşte viaţa colosal! Scriind acolo, chiar dacă imaginezi personajele tale, tot tu eşti, ca să scapi dintr-un cotidian nu prea plăcut. Literatura este cu totul altceva decât scrisul în care, totuşi, pătrunde viaţa ta. Care nu e întotdeauna foarte plăcută.

Că tot aţi zis de comunism, acum de pesedism, cumva viaţa în România ne împinge mereu spre literatură. Când luaţi o carte sau căutaţi autori noi, aveţi prejudecăţi legate de cultura din care vine sau de subiectul cărţii? Ceva de genul „nu mă interesează viaţa unor triburi din Africa”.

În niciun caz! La mine e pe încercate, ca la pepeni. Încep şi, dacă văd că nu mă interesează şi nu-mi place, o las. Cum poţi să ai prejudecăţi legate de cultura din care vine subiectul?

Poate că nu m-am exprimat bine referitor la prejudecăţi, ci în sensul unor interese mai scăzute faţă de anumite culturi sau faţă de anumite subiecte atunci când alegi un roman. Mă gândesc la un roman istoric versus roman sentimental sau roman politic.

Nu, nici vorbă. Îmi plac cu precădere romanele istorice, fiindcă-mi place şi istoria, şi acum sunt într-o familie de pasionaţi de istorie, şi soţul, şi băiatul meu sunt înnebuniţi, îi aud vorbind şi am învăţat o grămadă de lucruri de la ei. Mă interesează foarte mult romanele istorice. Şi mă interesează şi cărţile de istorie propriu-zise. Am citit cu o pasiune nebună cărţile lui Montefiore, de exemplu, cele despre Stalin şi despre Romanovi. Ce e caraghios este că atunci când are subiect istoric merge extraordinar, ţinându-se strict de document, dar povesteşte foarte bine. Când vrea să facă roman, ficţiune, nu-i iese. Romanele sunt proaste, după părerea mea. Nu mi-au plăcut.

E tânăr, poate are timp să-şi revină în ficţiune, nu?

Are vreo 50 de ani.

Dvs. aţi lucrat foarte multă vreme în domeniul cărţilor ca redactor. Şi mă gândesc că există nişte cărţi foarte frumoase de memorialistică ale unor oameni care au scris despre experienţa acelor perioade, când erau redactori de carte sau corectori, lucrau la o editură sau la o agenţie de presă, şi mă gândesc la o carte foarte frumoasă care nu s-a mai reeditat şi ar merita, Amintirile unui corector, a lui Petre Stoica, sau la cartea Tiei Şerbănescu, Femeia din oglindă. Nu v-a dat târcoale gândul de a scrie o astfel de cărticică de memorii dedicată cărţilor şi vieţii dvs. în preajma cărţilor?

Asta ar însemna să-mi dau iarăşi importanţă. 

Importanţa ar fi istorică..

Da, dar ar însemna să bârfesc nişte oameni, să spun nişte anecdote neconvenabile lor.

Dacă aţi merge pe partea anecdotică, cum sunt cărţile lui Ioan Groşan, care sunt foarte amuzante, că tot a publicat una recent. Dar mă gândeam pentru o mai bună înţelegere a felului în care funcţiona pe atunci cititul, ce însemna cartea în viaţa unui om, pentru că m-am trezit de multe ori povestind studenţilor cum era înainte cu cărţile, că nu găseai, traducerile treceau printr-un filtru foarte sever, nu găseai în librării, că trebuia să ai înţelegeri cu librarii, că se cumpărau cărţi la pachet cu altele, toate lucrurile astea care sunt ciudate şi mă gândesc că, puse într-o poveste, i-ar interesa pe cei tineri.

Probabil, nu ştiu. Trebuie să am şi chef, dar nu prea am.

Cum vă informaţi atunci? Să zicem, în anii ’80, literar vorbind.

În primul rând, exista telefonul fără fir, adică trăind acolo, în mediul literar, şi având prieteni numai din mediul literar, se discuta despre cărţi: „Să citeşti neapărat aia!”. Era lume care avea privilegiul să voiajeze şi aducea din Occident cărţi care mergeau de la unul la altul. Aşa am citit Viaţă şi destin de Grossman în franţuzeşte, Soljenițîn, şi erau şi cărţi de literatură care veneau din Occident şi care treceau din mână-n mână, care circulau prin tot Bucureştiul. Cum circulau şi revistele literare străine. Revistele literare româneşti aveau şi atunci abonamente de mii de persoane, dovadă că-i interesa, şi puteai să afli din ele şi ce-a mai apărut la noi, şi dacă merită să-ţi cumperi o carte. Se vindeau şi la chioşc şi erau şi foarte multe abonamente. Dovadă că pe oameni îi interesa. E adevărat că la televizor n-aveai ce să vezi, erau doar câteva spectacole bune la care se ducea toată lumea şi câteva filme. Pe urmă, după ce a apărut videoul, ne strângeam la câte unul acasă şi vedeam filme foarte bune, venite tot prin aviatori sau prin cine putea să iasă. Altfel, erau cărţile.

E adevărat că pe atunci cartea nu avea o concurenţă serioasă pentru timpul liber. Cum se găseau, totuşi, cele din librării? Vă mai amintiţi aventuri?

Sigur că da! Lucrând la România literară, făceam rost. Dar omul obişnuit stătea la cozi imense când se băgau anume titluri aşteptate de lume. Şi cum aveai relaţii la măcelărie, aveai relaţii şi la librărie, să-ţi dea de sub tejghea, săţi facă rost, pus că erau cărţile monedă forte. Te duceai cu ele la doctori. Dacă îi duceai doctorului un pachet de cărţi, nu mai trebuia să-i dai Kentul, era mai mulţumit – depinde acum şi de doctor.

Credeţi că tocmai faptul că cărţile erau aşa de greu de găsit a contribuit şi la interesul mai mare? Pentru că era un fel de fruct oprit, dincolo de faptul că, într-adevăr, ca să-ţi petreci timpul liber, n-aveai atâtea alternative ca acum.

Nu că erau greu de găsit, pentru că tirajele erau uriaşe.

Şi atunci de ce se stătea la cozi?

Se stătea la cozi pentru că deși erau uriașe, tirajele erau insuficiente. Atât de mare era dorinţa oamenilor de a le citi.

Şi credeţi că a venit şi pe fondul unei creşteri masive de traduceri în anii ’60-’70? Adică multe dintre bibliotecile pe care de astăzi sunt din anii ’60-’70.

E adevărat c-a venit pe fondul ăsta şi nu pot să nu amintesc aici în primul rând revista Secolul XX a lui Hăulică, care ne familiariza cu numele importante contemporane din Occident cu mult înainte să fie traduse, şi ne dădea mostre care ne plăceau aşa de tare, că atunci când apărea cartea ştiam despre cine-i vorba şi ne duceam întins la ea. Și Editura Universal, a lui Romulus Munteanu – o fi avut el păcatele lui, dar în primul rând a publicat teorie literară.

Ediţii care se studiază şi astăzi în facultățile de filologie. 

Da, chiar aşa, şi apoi traduceri de literatură contemporană foarte bune.

Vă amintiţi de o aventură cu o carte pierdută, neîntoarsă la dvs., împrumutată?

Nu e doar una. Când îmi place foarte tare o carte, vreau să o citească şi alții şi o dau. Majoritatea cărţilor mele nu se mai întorc, fiindcă se dau de la unul la altul. Şi mie-mi pare bine. Dacă vreau să recitesc acea carte, mă duc şi o cumpăr, că acum există ediţii peste ediţii. Mi-am cumpărat Cevengur din nou, care se dusese, reeditată la All, mi le-am cumpărat pe cele de care-mi era dor şi nu se mai întorceau.

Mai sunteţi o cititoare de reviste literare?

România literară o primesc fiindcă cei de la redacţie, după atâtea zeci de ani, mi-o trimit. Şi băiatul meu îşi cumpără Observatorul cultural, iar când sunt prin oraş şi o găsesc, cumpăr Orizontul, că-mi place foarte mult, sunt nişte oameni foarte deştepţi acolo, revista Martei Petreu de la Cluj. Mai cumpăr Apostrof, cam astea. Da, sigur, îmi place să le citesc.

Fără a intra în detalii, credeţi că erau mai bune revistele literare dinainte de Revoluţie?

Unele au rămas la fel, altele au scăzut.

Că mă gândesc că importanţa lor era mult mai mare decât e acum. Pentru că acum ai atâtea căi de informare asupra literaturii, pe când atunci, trăind şi într-un lagăr comunist, revistele erau singurul fel de a te interesa de literatura care nu era în librării, tradusă.

Da. Aşa este. Acum unele reviste au şi varianta online, eu nu frecventez, dar cam toate. Multe sunt însă în scădere.

Dintre cele străine?

Dintre cele străine am avut o dezamăgire îngrozitoare! Am fost abonată din ’90 până acum, pe banii mei, la Magazine Littéraire. Şi şi-a schimbat patronul, devenind o revistă ideologică de stânga care nu mai are de-a face cu literatura decât foarte puţin. A dispărut tot ce mă interesa în ea. 

Dar cu ce au înlocuit conţinutul?

Conţinutul vechi l-au înlocuit cu cărţi de politică, de ideologie, de istorie, dar toate tendenţioase şi de stânga.

Sunt astfel de reviste franţuzeşti, mă gândesc la Esprit, de pildă, care asta fac. Ce sens avea să dubleze?

Nu ştiu. Ăsta care a cumpărat-o – m-am uitat, dar e un nume care mie numi spune mare lucru – a schimbat toată redacţia, a lăsat numai vreo doi din vechea redacţie, toată structura, de nu mai recunoşti nimic.

Mai era una franţuzească, Lire. 

Lire era mai de popularizare, nu era chiar pe gustul meu.

De când scrieţi la revista Formula As?

De vreo 25 de ani, cred. Săptămânal, despre cărţi. Este o rubrică de recomandări, adică scriu acolo numai despre cărţi care mi-au plăcut şi care aş vrea să ajungă şi la alții pentru că sunt cărţi care merită citite.

Aveţi impresia că lumea vă mai citeşte, vă ascultă, cumpără sau citeşte cărţile despre care scrieţi dvs.? Pentru că eu, de pildă, nu mai sunt sigur că scriu pentru oameni interesaţi de citit.

Asta este o revistă foarte populară, care pentru vremurile astea încă are un tiraj uriaş, aproape de 100 000 de exemplare.

Dar are şi un public care, să zicem, nu e prea citit.

Prin publicul ăla, că e o revistă pe care o ia bunica sau mătuşa şi o citeşte toată familia, se găsesc şi oameni interesaţi de rubrica mea, primesc scrisori. Uneori Sânziana ba-mi publică o pagină întreagă cu trei cărţi, ba nu-mi publică nimic, şi când nu-mi publică nimic, primesc scrisori: „Ce-i cu dvs.? Unde-i rubrica?”. Şi mai e ceva, mi-au spus editori că după ce recomand o carte şi trec acolo şi numărul de telefon al editurii, sunt oraşe în provincie în care nu sunt librării şi atunci cititorul şi-o comandă prin poştă. Şi mi-au spus editurile că, după ce recomand o carte, primesc niște telefoane ca să le trimită cartea, s-o cumpere.

Ştiu că scrieţi în continuare de mân, şi m-am gândit la dvs. când am citit o ştire acum câteva săptămâni, s-a inventat un fel de tabletă pe care practic puteţi scrie cu un pix special şi se înregistrează scrisul, rămâne în memoria electronică a tabletei ca fiind scris de mână, sub formă de manuscris, nu cu literele scrise într-un font anume.

Şi poţi s-o trimiţi undeva?

Şi ce scrii poţi să trimiţi sub forma unei scrisori electronice, dar ea e scrisă de mână şi se poate şi imprima, adică poţi să ai un manuscris electronic.

Asta e ceva foarte frumos, pentru că să-ţi spun ceva: vara noi avem o casă la Câmpina care a fost a socrilor noştri, iar când e cald în Bucureşti, ne ducem şi stăm acolo. Şi vin în fiecare săptămână în Bucureşti şi înapoi să-mi aduc articolul. Ori, aşa ceva m-ar scuti!

Sunteţi cea mai muncitoare jurnalistă pe care o ştiu!

Vin să-l aduc, să-l predau.

Deci există undeva, sau ar fi trebuit să existe, un teanc enorm cu toate recomandările dvs. de carte scrise de mână în aceşti 25 de ani!

Ei, se aruncă la gunoi.

Ştiu că se aruncă la gunoi, dar ar fi putut ieşi o aripă de muzeu.

Ce să spun!

Vorbeam de scriitori, aţi fost foarte bună prietenă cu Antoaneta Ralian, a cărei legatară testamentară şi sunteţi, şi voiam să mai vorbim puţin despre ea. Aveţi vreo amintire amuzantă sau foarte dragă cu ea? Ea a scris o carte foarte frumoasă de memorii.

Am nenumărate amintiri cu ea, fiindcă eram foarte apropiate. În primul rând, suntem şi în aceeaşi zodie şi semănăm la gusturi, aveam foarte multe afinităţi. Ea era mult mai harnică decât mine, mult mai harnică.

A tradus până la 91 de ani!

Da! Şi nici nu-şi concepea viaţa în afara acestei ocupaţii. La bătrâneţea asta avansată avea nişte suferinţe groaznice, totul o durea acut. Când se apuca să lucreze, îi dispăreau durerile. Încercase cu toate analgezicele de pe lume. Traducerea era cel mai bun leac pentru durerile ei. Îi plăcea foarte mult, şi cu cât traducerea era mai dificilă şi îi punea mai multe probleme, de jocuri de cuvinte, de interpretări, cu atât îi plăcea mai mult şi-i dădea o satisfacţie mai mare. Îmi telefona şi-mi spunea: uite ce soluţii am găsit! Era pur şi simplu încântată. Un om care şi înţelegea foarte bine literatura – fusese ani de zile redactor de carte, un redactor bun, pe vremea când un redactor făcea confruntare cu originalul – ceea ce astăzi nu cred că se mai face.

Se mai face, dar nu la nivelul acela.

Confruntare, stilizare şi toate astea se văd în traducerile ei. Adică are un cult al frazei, al acurateţei, al nuanţelor.

Îmi amintesc o confesiune de-a ei foarte emoţionantă şi foarte dură, în acelaşi timp, când tânără fiind, studentă, prin anii ’50, lucra la o bibliotecă şi a ajuns în punctul să facă practic o acţiune de epurare. A fost pusă să scoată din bibliotecă cărţile interzise. Pentru cineva care iubea atât de mult literatura, care vorbea mai multe limbi străine, care în cele din urmă a ajuns traducătoarea cea mai prolifică de la noi, mi se pare extraordinar.

116 cărţi a tradus. 116! 

Mi se pare incredibilă amintirea asta a ei. Şi spunea că scotea cărţi cu lacrimi în ochi.

Când a ajuns redactor, a ajuns să traducă de pe lista acelor cărţi interzise. Spunea că simetria asta a vieţii ei era o răscumpărare. 

Am făcut de curiozitate o listă, nu e aşa de morbid momentul, dar atât am vorbit despre doamna Ralian, cu scriitori pe care i-am pierdut anul trecut, şi în afară de ai noştri, Radu Niciporuc şi Augustin Buzura, sunt unii la a căror literatură ţineam foarte mult, şi Neagu Djuvara, Aharon Appelfeld, care mie-mi place foarte mult, Ursula K. Le Guin, Nicanor Parra, Jean D’Ormesson – apropo de francezii dvs. – Wiliam H. Gass, Denis Johnson, Todorov. Întotdeauna am avut impresia că la plecarea unui scriitor nu e atâta jale mediatică pe cât este când moare un sportiv sau un muzician. Și eu am suferit, dacă e să fiu onest, mai mult când a murit un muzician la care ţineam decât când a murit un scriitor. Mi s-a părut că până la urmă literatura te consolează mai bine în absenţa autorului. De la muzician nu ştiu.

E adevărat. Deşi există înregistrări, e cam acelaşi lucru, dar cei despre care ai vorbit erau persoane în vârstă, ştii că oamenii de vârsta mea au cu totul altă perspectivă asupra acestui sfârşit care, inevitabil, vine.

Aţi avut vreodată impulsul de a citi imediat după moartea unui scriitor o carte de-a lui?

Da. Îl cauţi acolo. Dacă e un scriitor pe care l-ai iubit – şi din punctul ăsta de vedere sunt o desfrânată mare, că am foarte mulţi pe care-i iubesc la nebunie –, când ştii c-a plecat, te duci şi-l cauţi acolo imediat, fiindcă acolo e el. De aia spun, că la judecata din urmă scriitorul se prezintă cu cărţile. Nu ce porcărie a făcut, unii au făcut porcării mari, dar, uite, eu îl iubesc pe Céline. Mi se pare genial. Aş avea motive să-l detest, dar nu pot să-l detest pentru că romanele lui sunt capitale, pentru literatura franceză sunt echivalentul lui Proust, de exemplu, ca noutate de limbaj.

În perioada asta este discuţie intensă, apropo de viaţa unui artist şi opera lui. Şi se discută foarte mult, ca urmare a campaniei legate de hărţuirea sexuală a femeilor, despre cazurile lui Polanski, Woody Allen şi ale altor actori care dintr-o dată sunt aruncaţi în colţul infamiei, cu tot cu ce au creat.

Asta e o tâmpenie. Drept să-ţi spun, eu nu sunt o feministă militantă şi nici nu-mi plac astea, dar mi se pare că toate astea care au sărit acum îşi dau importanţă.

Într-adevăr, sunt şi multe exagerări. 

Şi de ce n-au vorbit atunci? Ce le-a apucat acum?

Asta este o discuţie. Pentru că acum au prins curaj, au avut puterea exemplului. Dar mă refeream la cât de spinoasă e acestă încercare, când e cazul, de a face distincţie clară între autor şi opera lui. E foarte greu. E uşor acum să faci abstracţie de ce a făcut Céline. Că a murit de mult, toată lumea ştie, dar când eşti contemporan cu omul…

Dar ştii că nevasta lui trăieşte, cred că are 100 de ani. Şi ea are drepturile de autor.

Toţi francezii au murit bătrâni, şi Jean D’Ormesson, şi Tournier, Lévi-Strauss – a murit sau trăieşte? 

Eu ţin minte când a fost serbat la 90 de ani. 

Doamna Bittel, nu sunteţi pe Facebook, dar pentru că tot am vorbit despre literatură şi moralitate, pe Facebook este o doamnă profesoară de română, o chemă Cristina Tunegaru, care are nişte postări provocatoare. În mare parte, sunt de acord cu ea, e o reformistă a sistemului de învăţământ, propune tot felul de soluţii mai bune de a-i apropia pe copii de literatură. La un moment dat a avut însă o postare cu care n-am fost de acord şi cred că a greşit în abordarea ei: spunea că Baltagul ne prezintă o lume mult prea masculină şi care zugrăveşte o poziţie relativ inferioară a femeii, supusă unor tradiţii, că genul ăsta de literatură cu o imagine mult prea tradiţionalistă a unei societăţi n-ar trebui să mai fie predată copiilor de azi, pentru că din raţiuni morale este un exemplu prost.

Nu e o acţiune morală. E legat de corectitudinea asta politică, care mie mi se pare o prostie fără margini când este exagerată în felul ăsta. Aşa, Soacra cu trei nurori ce este? Sau ia orice povestire de Andersen. Dar ce, totul e numai apă de roze? Nu se poate! Asta e viaţa.

Tocmai, aţi pus punctul pe „i”. Asta e viaţa. Că, de fapt, literatura nu prescrie viaţa, ci o oglindeşte, o pune într-o structură sau într-o poveste în care ea deja există. Nu literatura transformă viaţa, ci viaţa are un impact asupra felului în care arată literatura. Dar asta e o problemă fundamentală, pentru că e greu de crezut că literatura nu are responsabilităţi morale într-o astfel de lume, în care judecăm foarte uşor.

Stai puţin! Ce e imoral în Baltagul? Nu înţeleg!

E un exemplu slab, dar ziceam că poţi aduce aici nenumărate argumente în care există bărbaţi extrem de violenţi. În general, literatura se ocupă cu personajele negative, care sunt mai interesante decât cele pozitive, şi nu oferă nişte exemple sau conduite de viaţă.

Sigur! Dar ce, acum literatura trebuie să fie moralizatoare? Literatura proastă e moralizatoare.

Da, dar dvs. ştiţi că în fiecare epocă totalitară literatura trebuia să fie moralizatoare. Asta e o problemă pe care au avut-o toate regimurile totalitare. Uitaţi-vă acum la ce se întâmplă în Turcia.

Nu neapărat moralizatoare. Trebuia să fie îmbibată de o anume ideologie. 

Trebuia să ofere un model ideologic.

Da. Etica şi echitatea socialistă.

Dar şi înainte, când existau procese asupra literaturii pornografice, care tot liteatură era.

Madame Bovary! N-a fost proces cu Madame Bovary? N-a fost proces cu Baudelaire, cu Florile răului?

Asta spun, că în continuare acceptăm greu că literatura nu trebuie să ofere un model moral.

Păi nu trebuie să ofere! Sunt de acord, iar chestia asta cu modelul moral e o prostie. Adică e un exces de zel al acelei profesoare, care bănuiesc că e o domnişoară bătrână.

Nu ştiu, dar să ştiţi că se întâmplă şi la case mai tinere sau mai cuplate. În Franţa a fost un caz cu un critic de artă care a postat pe Facebook tabloul Originea lumii a lui Courbet.

Ăla face scandal de când a fost pictat! Aşa că nu e nimic nou.

Exact! Şi în continuare s-a discutat, deci în 2017, dacă o operă de artă este pornografie sau o expresie artistică.

E o discuţie care se poartă de nu ştiu când.

Păi asta spuneam, că în continuare nu depăşim acest moment al blocajului în faţa artei care n-are principii.

Pentru că nu se face educaţie artistică, nu li se explică oamenilor. Măcar la liceu să li se explice ce e cu arta asta şi cu domeniile ei şi care sunt graniţele între estetică şi pornografie. Asta se poate explica, se poate înţelege şi poţi să-i cooptezi într-o asemenea discuţie, ca să-şi pună capul la contribuţie, să nu ia idei gata primite de la un profesor pudibond, de exemplu. Sunt destul de mari la 17-18 ani ca să înţeleagă lucrurile astea cu care rămân pe viaţă.

Aşa e, numai că, dacă predai la şcoală religie…

Nu se exclud!

Acum câteva săptămâni, o grupare de oameni creştini au dat buzna peste spectatorii unui film, şi nu că n-ar fi putut înţelege ce-i arta, ci pentru că nu voiau şi nu-i interesau ca arta să fie aşa.

Păi da! Sunt cei care vor să-şi impună ideile, ceea ce e o dovadă de prostie să crezi că numai tu ai dreptate. Lumea e în multe feluri, există multe feluri de a privi şi de a înţelege, trebuie să fii deschis să-l asculţi şi pe celălalt, să înţelegi punctul lui de vedere. Extremismele astea, „singurii deţinători ai adevărului”, „noi ştim mai bine”, asta am detestat întotdeauna. 

Când ne-am conversat data trecută am vorbit mai mult despre copilăria şi familia dvs. şi mi-aţi spus atunci că la un moment dat mama dvs. fusese dată afară din barou, tatăl dvs. a fost arestat. În contextul actual al lucrurilor, vă gândiți la faptul că există posibilitatea să se reîntoarcă nişte vremuri sumbre? Mă gândesc la ce se întâmplă în Polonia, în Turcia, în Ungaria, la noi.

Da, mă gândesc. Mă gândesc, bineînțeles, nu mai e vorba de mine aici, este vorba de băiatul meu, de lumea în care vor trăi copiii lui. E un punct dureros. Eu nu sunt ca alţi evrei, foarte susceptibilă la orice semn cât de mic, dar acum sunt semne îngrijorătoare. Iar ce se întâmplă în Polonia este de-a dreptul abominabil, pentru că există documente, există filme. Polonezii au ucis evrei veniţi din lagăr, în ’46, i-au ucis pentru că le luaseră casele şi bunurile şi, ca să nu le dea înapoi, i-au omorât. Acolo. După ce scăpaseră din lagăr. Asta ce e? Ar fi multe de discutat.

Dar pentru cineva care a avut în familie o privire mai apropiată, ce sfat neaţi putea da? Noi, ăştia mai tineri, care nu ştim ce vremuri o să apucăm, ce ar trebui să facem?

Eu cred că trebuie însămânțat în capetele oamenilor ideea că faptul că te-ai născut într-o anumită etnie nu este nici un merit, nici o vină, că merite şi vini ai numai pentru ceea ce faci tu ca individ. Ceea ce e logic! N-ai de ce să generalizezi asupra unei întregi etnii nişte aprehensiuni care vin de demult. Şi este foarte manipulat politic. Ăsta e un buton pe care când apeşi ai o reacţie. Şi atunci politicienii îl folosesc şi-l para folosesc.

Ca şi cu literatura, că e greu să înţelegi cât de liberă poate fi, iar această reacţie de rasism împotriva unor etnii sau rase e atât de veche şi în continuare nerezolvată, încât nu ştiu dacă n-o să se confrunte omenirea până la sfârşitul ei cu aceleaşi probleme dintotdeauna.

Se poate. Astea vin din familie, din prejudecăţi care se perpetuează. La noi ştii câţi evrei mai sunt? 3000! Cum o naţie de 22 de milioane, sau cât om mai fi rămas, să se teamă de 3000?

Câţi au fost, 900 000? La un moment dat, la recensământul din 1917-1918, până într-un milion.

Cam aşa. Însă nu pot să nu recunosc că dacă eu sunt azi aici la tine pe canapea şi părinţii mei n-au fost în lagăr este pentru că aici a fost altă situaţie decât în Polonia şi Ungaria. Asta nu pot să nu recunosc.

Doamna Bittel, care aţi spune că este cartea copilăriei dvs.?

Cred că cele ale lui Mark Twain, toate trei, Tom Sawyer, Huckleberry Finn şi Prinţ şi cerşetor. 

Le-aţi mai recitit?

Nu. Nu le-am recitit, dar m-au încântat foarte tare. Vreau să spun că asta era când literatura pentru copii era la noi numai din traduceri din literatura sovietică, cu chestii eroice, cu Tânăra gardă, cu toate alea, iar asta s-a tradus la noi în ’57. Eu aveam atunci 11 ani când am citit-o şi libertatea acestor copii, a lui Huck, care vorbea prostii, mi s-a părut admirabilă, m-am identificat cu ei. Și umorul. Comuniştii n-aveau umor, atunci nu existau cărţi umoristice pentru copii. Şi fantezia aia din Prinţ şi cerşetor… Mi-au plăcut la nebunie. Deci cred că Mark Twain a fost.

Cartea care v-a deschis ochii?

Să-mi deschidă ochii la ce?

Asupra lumii, asupra vieţii.

Păi mi i-am deschis eu singură. Au fost multe din care am învăţat o grămadă de lucruri, dar n-a fost o carte anume să-mi deschidă ochii asupra lumii.

Pe care s-o simţiţi de hotar, că după ea n-a mai fost alta?

Nu cred că a fost una singură.

Atunci cartea clasică necitită?

Asta m-ai întrebat şi data trecută!

Ştiu, dar nu ştiu dacă vă mai amintiţi ce aţi spus.

Nu ştiu ce-am spus atunci. Cred că-s mai multe. Cred că Teatrul antic era un volum pe care nu l-am citit.

Sofocle, Eschil, Euripide. Dintre cărţile citite recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Cred că mi-aş lua toate cărţile lui Eco, mai ales pe cele de publicistică, de teorie literară. Aşa de tare-mi place omul ăsta – şi el a murit anul trecut sau acum doi ani, este unul dintre cei de care-mi pare foarte rău că a murit, că a scris până în ultimul moment publicistică admirabilă. Şi din el vreau să-ţi spun un citat care se potriveşte lumii de astăzi, că „un popor care nu-şi respectă elitele se îndreaptă către anarhie”. El a zis asta, n-are dreptate?

Ba da. În ce carte v-ar plăcea să trăiţi o vreme?

Cred că în Trei într-o barcă.

Ce scriitor din istorie aţi invita la cină? Pentru ce scriitor aţi găti o cină?

Lui Eco i-aş face fasole bătută, neapărat!

Ce muzică preferată aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Aici ar trebui compozitorii romantici, cred. Nemţii ăia minunaţi. Schumann.

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv una dintre problemele planetei, care ar fi aceea?

Ura manipulată între oameni.

Care e locul dvs. preferat din Bucureşti? Poate să fie orice: o cafenea, un muzeu, o stradă, o piaţă.

Locul meu preferat este strada pe care stau, e casa în care stau şi din care ies foarte rar.

Dar e o stradă foarte mică. Alegeţi una mai mare. Cât are? 100 de metri.

Mie-mi ajunge. Un loc mic şi drăguţ.

Şi pentru întrebarea specială. E un miliardar vizionar american pe care-l cheamă Elon Musk şi care a trimis recent în spaţiu nişte rachete. Pe lângă ele, o maşină decapotabilă numită Roadster, cu un manechin în chip de şofer, cu muzica lui David Bowie la bord.

Şi asta se învârte în jurul cui?

Nu se învârte. S-a dus în spaţiu şi probabil că va ieşi la un moment dat, va ajunge la marginea sistemului nostru solar, cu muzica lui David Bowie la bord. C Ce lucrare literară de la noi aţi fi pus la bord s-o citească pentru prima dată o altă civilizaţie?

Bacovia.

[februarie 2018]