„Am dus la capăt un proiect unicat”

interviu cu Adriana BABEȚI

Marius CHIVU: Suntem în preajma publicării unui proiect monumental, dacă-mi permiţi acest adjectiv, Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, o lucrare foarte amplă coordonată de tine şi care ţi-a ocupat, cât, 30 de ani?

Adriana BABEŢI: Nu chiar 30, dar mi-a ocupat o foarte bună bucată. Până să intrăm în vorbă propriu-zis despre Dicţionar, tu mi-ai spus Adriana Bábeţi, eu o să spun: ba nu beţi. Ai schimbat accentul. Planetele s-au aliniat pentru faptul că eşti pe terenul nostru, eşti un mic timişorean plasat în zona ultracentrală şi mă bucur să te revăd, să te reaud pe terenul meu, la Timişoara.

Să ne mutăm pe terenul tău, cel literar, şi să vorbim despre acest Dicţionar foarte amplu. Cum s-a muncit pentru el? Care a fost ideea originară, ai avut momente de disperare?

Dacă ţi-aş spune că a avut o gestaţie de 30 de ani, ai spune că nu e în regulă. Dar dacă te-ai uita pe Wikipedia sau oriunde mi-am afişat, obligată fiind, un CV, ai vedea că în toţi anii ăştia am mai făcut și alte lucruri, între care şi cărţi. A durat așa mult pentru că ăsta e un stil. Nu ştiu dacă-i bun, dar e al meu şi n-am ce să fac, nu pot să renunţ la el. Ideea a apărut la începutul anilor ’90. Dacă punem cap la cap, ar rezulta că ideea mi-a trecut prin cap acum 30 de ani. 

Cam aşa procedez, îmi trece o idee prin cap, mă apuc de ea ceva mai încolo şi o finalizez foarte târziu, atât de târziu, încât mulţi au impresia că mi-aş putea alcătui o mică bibliotecă a proiectelor eşuate. Numai că ele se fac încet-încet, în timp, pentru că nu lucrez împrăştiat, dar ca să nu mă plictisesc, ca să nu obosesc, ca să nu îmi manierizez un stil, lucrez pe trei-patru fronturi. Şi atunci toate cărţile – cu excepţia cărţii despre bărbaţii efeminaţi, despre dandy, care a fost ca scoasă, ca trasă din puşcă, din pistol în 6 luni, numai cu o documentare serioasă făcută înainte – au durat 15, 20, 30 de ani. Dacă punem cap la cap, cred că ar fi trebuit să am 120 de ani, ceea ce n-ar fi rău, şi să vorbesc ca acum. Asta este stilul meu de lucru. Nu e pragmatic deloc, dar ăsta e.

Sunt lucrări pentru care ai nevoie de timp, acoperă zone sau teme foarte mari, cum este cea a Amazoanelor, pe lângă cea cu dandismul, dar în ceea ce priveşte Dicţionarul romanelor, e o echipă pe care a trebuit s-o coordonezi. Din câţi oameni?

Ideea a apărut în ’92, s-a cristalizat cu sprijinul unor oameni cu care am purtat multe discuţii. Trebuie să-l menţionez aici neapărat şi să-i aduc şi un omagiu, pentru că nu mai e printre noi, profesorului Michal Heim de la USLA, de la Universitatea din Los Angeles, care a fost Şeful catedrei de slavistică şi care ştia, pe lângă alte şapte-opt limbi, toate limbile Europei Centrale, inclusiv germana. Am avut ocazia nesperată să-l cunosc, eram într-un turneu prin SUA, întâlnirea ne-a mediat-o Vladimir Tismăneanu. Eram cu Mircea Mihăieş de faţă în momentul în care, auzind că suntem din Timişoara, Michael Heim a zis: „Da, e un prozator sârb mare, născut lângă Timişoara”. Nici n-a apucat să termine, şi am zis. „Danilo Kiš din Subotica.” „O! Aţi auzit de Danilo Kiš?” Şi din momentul acela a început un fel de duel, pentru că Danilo Kiš era unul din autorii mei preferaţi şi îl citisem tradus în română la literă aproape. Și am început să ne batem pe personaje, Criptă pentru Boris Davidovici era un fel de test al lui. Şi a zis: „M-aţi convins, trebuie să vin la Timişoara şi să facem ceva împreună”. 

Şi, într-adevăr, a învăţat pentru noi româna şi şi-a văzut visul cu ochii. A fost de trei ori la Timişoara, am făcut o carte cu el, a apărut sub forma unui seminar cu tinerii, pe atunci masteranzi şi doctoranzi, care se chema Un Babel fericit. A apărut tradus şi în engleză, a apărut în SUA. Deci e un monument de cultură, de inteligenţă şi de bunătate. A fost şi rămâne pentru noi. El mi-a confirmat atunci, în 1992, că această idee a unui Dicţionar al romanului central-european e nepreţuit de fructuoasă şi utilă şi spunea că trebuie făcut, dar cine să se apuce să-l facă? Și cu o inconştienţă totală, am construit o Fundaţie în jurul unui proiect şi o echipă cu care am pornit la lucru. O echipă în fruntea căreia era Cornel Ungureanu, mentorul meu – căruia îi datorez descoperirea şi contactul permanent aici, la Timişoara, cu această cultură şi literatură central-europeană, un sprijin foarte mare, instituţional mai ales –, Mircea Mihăieş şi cot la cot cu foştii noştri studenţi, care erau deja doctoranzi şi de care probabil ai auzit în ultimii ani, au făcut cariere spectaculoase.

Deci a fost o echipă de start din șapte oameni: Daciana Branea, Dorian Branea, Marius Lazurcă, Gabriel Kohn, Dinu Pârvulescu şi Sorin Tomuţă. Cu cea mai mare parte dintre ei sunt în contact şi astăzi, chiar dacă ei sunt foarte departe, la propriu, în spaţiu. Cu ei am început.

Cu ei ai început şi bănuiesc că, pe măsură ce lucrul avansa, echipa a crescut, mai ales că au apărut nişte buzdugane mici înaintea acestui Dicţionar. Mă gândesc la Europa centrală: nevroze, dileme, utopii, două volume.

Sunt primele antologii apărute la noi. Prima e despre conceptul de Europa Centrală, făcută împreună cu domnul Cornel Ungureanu. Acești tineri au tradus articole, studii – Nevroze, dileme, utopii. Și cealaltă e foarte mare, cred că are peste un milion de semne cu spaţii, standard, Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă, cu texte confesive – jurnale, memorii, corespondenţă, texte ale unor foarte mari scriitori. E organizată pe capitole, deci au fost buzduganele, după care au venit cărţile. Cărţile, cam 60 de volume, în cea mai mare parte sunt traduceri, apărute iniţial la Editura Univers şi apoi la Polirom, dar sunt şi instrumente de lucru realizate de colegii istorici. 

De exemplu, este o cronologie a Europei Centrale, cei doi autori fiind şi buni prieteni, Valeriu Leu şi Nicolae Bocşan. Ele diferă, pentru că structura fundaţiei noastre era multifaţetată şi multidisciplinară, au fost sociologii, sociopolitologii, deci un instrument de lucru extraordinar, Vocabular pentru societăţii plurale, în română, maghiară, engleză şi sârbă, cu grupuri de lucru din Ungaria, Serbia şi România, despre principalele concepte politice, discuţii înregistrate, apărută în forma finală la Polirom, instrumente de lucru excepţionale pentru specialişti.

Şi fără de care un astfel de Dicţionar nu putea fi conceput.

Exact. El este un Dicţionar al romanului, dar în spatele documentării sunt mai multe discipline: istorie, istorie politică, sociologie, psihosociologie, antropologie. Nu putem uita volumele Smarandei Vultur, care a coordonat Grupul de antropologie culturală și istorie orală, care – cum se spune acum în limbaj oengistic – „au patrimonializat” ceva extrem de preţios, memoria generaţiilor succesive ale Timişoarei, ale Banatului, deci acest fragment de Europă Centrală. Au apărut apoi o serie de volume la Polirom, în seria Seminar. Au fost mari personalităţi. Noi aveam impresia că e foarte normal să stăm cu Toni Gerard şi să ne „tragem de şireturi”. 

Acum trebuie să redescoperim varianta engleză a înregistrării, pentru că o importantă editură din Statele Unite vrea s-o publice. Este discuţia lui Toni Gerard cu acest grup de tineri şi mai puţini tineri studioşi care l-au interogat pe teme specifice. A fost apoi Michele Serevet, a fost Jacques Lacarrière, care e un germanist specialist de top în istoria Europei Centrale. Michael Heim a deschis seria cu Babelul lui fericit, cu Vladimir Tismăneanu, cu Korda György, prozator foarte mare. După aia, în timp, Olga Tokarczuk era o prezenţă, cum să spun, „Iar a venit Olga”, deci era ceva atât de firesc. Stasiuk, prozatori de primă linie, critici, istorici din toate ţările acestea şi din SUA, care până prin anii 2000 ne-au tot pregătit cu seminarele noastre. Noi i-am spus „Colegiul deschis Timişoara”, care avea o structură de masterat alternativă la Universitate. Şi toate discuţiile şi seminarele astea – cursuri, conferinţe, seminare deschise – au contribuit la un fel de formare mai complexă decât una strict literară.

Acesta pare să fi fost proiectul cultural major al Timişoarei din primul deceniu postrevoluţionar şi după.

N-o spun eu, că nu-i bine să te lauzi. Dar foarte mulţi intelectuali care nu sunt timişoreni, care nu provin din această parte a ţării, au susţinut că tot ceea ce am făcut s-a articulat foarte bine, s-a dovedit a fi un lucru foarte serios, temeinic, cu o anumită continuitate şi care, ca orice proiect de tipul ăsta, de tip ONG, proiectul Fundaţiei, durata lui optimă e 7 ani. Aşa a şi fost. După aceea, tinerii au crescut, s-au împrăştiat în toate colţurile lumii, au intrat în diplomaţie, diplomaţie culturală, şi-au făcut cariere academice în ţară şi în străinătate, prestigioase. 

Sigur că nu am rămas singură, ci în relaţie cu ei, ne-am dat „de trei ori peste cap”, am încercat să facem alte proiecte culturale, de promovare a lecturii, strict a literaturii. Lucrurile au mers bine până când şi-a văzut fiecare de propriile proiecte, inclusiv eu. Şi a venit momentul în care Universitatea de Vest din Timişoara – şi aici trebuie să-i pomenesc pe cei doi lideri ai ei, lectorul Marilen Pirtea şi prorectorul Mădălin Bunoiu – au găsit o soluţie optimă, un instrument prin care să putem să ducem la bun sfârşit acest proiect, care încă pâlpâia, Dicţionarul, cu faze de selecţie, de primă redactare, care se împotmoliseră. Şi, de fapt, muncă intensă, cu conectare la marile centre de cercetare din Europa Centrală, din Europa Occidentală, de peste Ocean, din SUA şi Canada, care a început în această ultimă perioadă, când am avut şi posibilitatea financiară să stabilim contacte, să invităm oameni, să achiziţionăm cărţi. A fost un sprijin extraordinar.

Un proiect unicat, nu?

Este un proiect unicat, ceea ce mi-a confirmat şi Michael Heim, dar el s-a stins de câţiva ani buni. Am urmărit site-urile de specialitate, sunt enciclopedii, şi inclusiv noi am făcut una, coordonată de Ciprian Velcan. A fost o mică enciclopedie a culturii centrale europene, dar a rămas pe suport digital, nu s-a tipărit. Au apărut atlase ale culturii central-europene, cu componente bine făcute, dedicate unor scriitori de top – un capitol Kafka, bun, nu trebuie să-l ratezi. Dar de deschiderea asta, de amplitudinea asta şi de seriozitatea cu care a fost în primul rând selectat şi apoi redactat propriu-zis nu mai e ceva similar. Nimeni nu s-a interesat de o formă literară specifică, cum e romanul.

În acţiunile voastre de atragere a altor instituţii, de a găsi informaţii, vi s-a părut că ideea a stârnit invidie în jur? În sensul bun. Bănuiesc că toți au fost plini de solicitudine să vă acorde sprijinul, că materia romanescă şi titlurile, listele voastre erau, de fapt, esenţiale.

Asta era miza. Am văzut tipurile de reacţie. Pentru partea arondată, să zicem, romanului maghiar, aveam specialişti în ţară. Am lucrat la cel mai înalt nivel cu Universitatea Babeş-Bolyai, cu Balázs Imre. Tot în zona noastră aveam expertiză pe literatură germană, am avut o echipă întreagă: Gabriel Koni, Laura Kee sunt un fel de lideri. E multă lume serioasă, profesionistă, care poate să lucreze excelent pe literatură germană. Avem specialişti în literatură slovacă, pentru că e o comunitate semnificativă la Nădlac şi-şi trimite studenţii, masteranzii, doctoranzii la noi. Nu mai vorbesc despre literatura sârbă şi croată sau de literatura bosniacă. 

Sigur că acum e competiţia pentru limbile naţionale, fiecare îşi asumă statutul identitar ca să-şi marcheze specificul, inclusiv prin limbă. Dar cine ştie sârba a putut să citească liniştit şi în croată, şi în ceea ce s-ar numi acum bosniacă. Eu nu sunt specialist în zonă, dar aici am avut o lume extraordinar de bine documentată, talentată, plină de acribie, cu care am lucrat foarte bine. Nu întâmplător chestia asta a apărut la Timişoara. Era un rezervor, cum ne place să tot spunem, multi-culti, inter-culti, un rezervor intelectual al acestor culturi. Sigur că aveam prieteni nativi, care vorbeau foarte bine poloneza sau ceha, dar asta n-a mai corespuns exigenţelor unei munci de cercetare. 

Şi atunci mi-am găsit aliaţi, mediatori extraordinari, de top. E profesorul care predă româna, cu care ne-am putut înţelege, pentru că asta a fost un criteriu extraordinar de important, Kazimierz Jurczak, de la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, unde am şi predat, care ne-a mijlocit contacte cu mari autori contemporani polonezi. Şi prin Institutul Polonez, care e exemplar, am lucrat cu ei, cu criticii şi istoricii literari, ne-au fost validate selecţiile. La fel cu cei de la Universitatea Carolină din Praga, cu Libuše Valentová, care e tot lector de română. Toţi au un „secundar”, cum se zicea pe vremea noastră, cultura şi literatura lor: cehă, poloneză, maghiară. Au fost oameni buni, care ne-au ajutat foarte mult.

Cum v-aţi descurcat cu o materie atât de vastă în atâtea limbi? Aţi găsit traduceri? Spuneai înainte de discuţia noastră că o bună parte dintre cărţi au apărut, într-un fel sau altul.

Da. Dacă nu greşesc, sunt 18 romane, cu tot cu româna, inclusiv cele scrise în ebraică sau în idiş, foarte puţine, dar şi acelea sunt traduse în română. Din engleză, majoritatea sunt traduse, Philip Roth, dar fix romanul ăsta al lui Philip Roth nu e tradus în română, Orgie la Praga sau Orgie pragheză. Sunt romane scrise în franceză, foarte puţine din selecţia noastră, inclusiv unul al lui Kundera. Acum nu vorbim despre artileria grea, care e literatura de limbă germană, austriacă sau a unor autori din România, pentru că aici intră şi Herta Müller, Schlattner, Messendorfer, sunt patru-cinci autori originari din România, ale căror romane, cum zicem noi, tematizează locurile respective. 

Cum sunt şi scriitori maghiari de origine română.

Sunt scriitorii maghiari originari din Transilvania, care au plecat în Ungaria, care au rămas aici, care au scris aici, în Voivodina, în Slovacia. Ăsta este un subiect foarte interesant, cum e să fii scriitor minoritar într-una dintre ţările respective. Au un succes extraordinar şi cei care sunt în Slovacia, Grenter Lajos. Din păcate, romanele lor nu au fost traduse în română. Nu vorbesc despre cei plecaţi sau rezidenţi în România, astea sunt foarte bine reprezentate. În primul rând neam descurcat pentru că două treimi dintre ele – aşa am apreciat – sunt traduse în româneă, şi încă foarte bine – din poloneză, din cehă, din slovacă, din maghiară, din germană. 

În afara acestor romane traduse care din estimarea mea nu par să fie cunoscute la noi, mă gândesc că Dicţionarul ăsta va scoate și altele la lumină. Eu însumi am descoperit foarte târziu autorii maghiari născuţi în Transilvania, unii dintre ei traduşi foarte târziu sau traduşi, dar fără impact, fără să ştim ce e cu ei. Care a fost numărul maxim de romane pe care aţi lucrat? Aveţi o estimare? Că bănuiesc că aţi citit mult mai mult decât a ajuns să fie în Dicţionar, că nu e un dicţionar general, e selectiv.

Scuză-mi lipsa de modestie, dar ca să pot să trimit după listele cu selecţiile, eu am citit peste 300 de romane. La început și în timp, pentru că unele s-au tradus în timp. Am privilegiat într-adevăr romanele traduse în română, ca deja să facem un fel de punte pentru cititorul român, căruia i se adresează în primă instanţă. Dacă se va traduce, cu atât mai bine. Atunci se vor schimba multe lucruri, în primul rând ordinea, care nu va mai avea acelaşi sens spectaculos legat de „a” şi „z” final, pentru că e traducerea românească a titlurilor. 

În final au rămas 250, dar de fapt sunt 255, pentru că sunt unele care includ două romane comprimate, continuări sau un fel de a doua parte, considerate așa de autorii lor. În fază ultimă, sunt 255, pe 250 de fişe standard. O parte nu sunt traduse, cele slovene, destul de puţine romane croate, destul de puţine romane sârbeşti, care au sens în ansamblul Dicţionarului. De mare ajutor mi-a fost Octavia Nedelcu, bănăţeancă de origine, şefa catedrei de sârbă de la universitatea din Bucureşti. Cei de la limbi slave şi-au scos dicţionare, sunt foarte bine organizaţi, ne-au ajutat mult în munca de furnicuţă, decisivă într-o asemenea muncă. 

Deci ce nu a fost tradus a fost dat nativilor – cehi, slovaci sau, de exemplu, pentru literatură cehă, profesorilor, şefilor de catedră de la Sorbona, lui Xavier Galmiche, doctoranzilor lui, specialişti pe literatură cehă. N-a fost chiar așa complicat. Profesorilor de poloneză, de cehă, de slovacă – cei care ştiu perfect limbile astea. Şi unde nu şi nu, mai ales unde m-am încăpăţânat să fac eu fişele, le-am citit prin intermediar francez sau englez. Asta nu e întotdeauna profesionist, dar au fost situaţii limită, care m-au ajutat foarte mult să ajung la nişte autori despre care ştiam foarte puţin, nişte ciudăţenii în literaturile lor.

După o asemenea muncă, în care ai citit 300 de romane central-europene, în ce fel ţi s-a schimbat percepţia asupra literaturii scrise în atâtea limbi, în această zonă?

Cu toate influenţele balcanice – nu uita, te rog, cu tot respectul, că am un doctorat în Dimitrie Cantemir. Am lucrat 20 de ani, ăia chiar au fost 20 de ani de documentare pe zona de sud-est şi de est, cultural românesc. De ce trebuie să lucrăm tot timpul în antagonisme? Sunt zone, culturi complementare, şi de la un punct încolo avem istorii comune, nu doar provinciile româneşti, ci şi cu celelalte părţi ale Europei Centrale. 

A fost o experienţă extraordinară, pe care am împărtăşit-o în acest „prefăţoi” – ăsta e cuvântul corect –, o prefaţă aproape cât o carte, care sper să nu adoarmă cititorul. E şi un sumar, un cuprins al prefeţei, cum începe Dicţionarul, ceea ce poate fi considerat tot un fel de premieră, să se vadă clar ce am vrut să spun şi să fac. Czesław Miłosz, laureat al Premiului Nobel polonez, mare poet, autorul unei Istorii a literaturii poloneze, pe care l-am cunoscut şi cu care am făcut un interviu publicat în România literară mai de mult, în 1992 sau 1993 – acum am învăţat să pronunţ corect “l”-urile tăiate, micile acolade, e o problemă cu diacriticele la nume –, spunea: Europa Centrală e problema noastră, a acestor ţări. Şi le enumera. Toţi intrăm! 

Şi mai spunea ceva, mottoul prefeţei: „Ceea ce ne aseamănă pe noi, cei din Europa Centrală, este faptul că nu ne putem duce la capăt proiectele”. Şi am zis eu: iată un bun prilej să-l contrazicem pe Czesław Miłosz, care avea multă dreptate, mai ales în ce ne priveşte, dar nu numai pe noi.

Deci complexul „zidului părăsit” ne uneşte.

Multe episoade ale acestei istorii comune, o istorie în spasme – deşi nu ne place s-o spunem. E predictibilă, imprevizibilă, e un bloc de ţărişoare care n-au fost întotdeauna chiar mici, aflate între mari puteri, între mari imperii, care uneori le-au spulberat statal de pe hartă, cum a fost cazul Poloniei de trei ori, ale căror graniţe s-au mişcat mai rău ca valurile Dunării. O istorie în care nu ai o stabilitate în decursul câtorva generaţii, o istorie rea. Şi asta ne uneşte. E un mare sociolog, Hofstede – m-am reciclat şi în domeniile astea, dar mi-a folosit enorm. 

Acesta a făcut cu o echipă uriaşă un studiu pe toate ţările de pe glob, prin care voia să vadă ceea ce el a numit software-uri, un fel de patternuri, de matrice psihosociale, de atitudini, de comportamente. Şi le-am pus cap la cap, le-am urmărit – colegi precum Alin Gavreliuc au făcut lucrul ăsta înainte, dar nu s-au oprit strict pe Europa Centrală. Şi ce crezi că rezultă? Că acolo apare Cehia, Slovacia, Ungaria, România. Le-am pus cap la cap şi sunt trei variante constante la ţările astea: absenţa speranţei, legată de ea, neputinţa de a proiecta viitorul – asta vine dintr-o experienţă istorică nefastă, care îţi face foarte fragil în primul rând prezentul, impredictibilul ei; incapacitatea de a trăi clipa prezentă cu toată bucuria, cu componenta asta de hedonism sănătos. Şi asta ne-ar fi cumva comună. Şi este teama comună de istorie. 

Îți spun sincer că toate romanele astea sunt în cheie realistă şi-ţi transmit mesajul destul de transparent prin temele lor, prin personaje, fie că-s romane alegorice sau hiperpsihologizante, că apelează la toate tehnicile, de la expresionism la postmodernism. Asta apare: teama de istorie. Şi asta spunea un mare scriitor şi om politic, pe care l-am adorat, în anii 1990-2000, că „de ce n-avem şi noi un Havel”. E Václav Havel, primul preşedinte al Cehoslovaciei pe atunci libere, şi care a spus într-un discurs ţinut la Salzburg: „Ne e comun faptul nu atât că ne e frică de viitor, că nu ne putem trăi prezentul ca lumea. Dar ne e frică şi de trecut, cu scheletele lui care ne bântuie”. Şi a zis, „Să nu credem că ne putem strecura prin istorie, să ieşim cu faţa curată şi să confecţionăm figuri angelice”, sugerând că aceste trecuturi trebuie asumate. Ceea ce romanele astea fac cu asupra de măsură. E o lecţie.

Crezi că prin acest Dicţionar şi având deschiderea către aceste romane, am putea înţelege mai bine istoria noastră?

Absolut! Acum mă dau un expert de clasa zero sau clasa pregătitoare, pentru că am mers şi pe suprafaţă foarte mare. Sunt specialişti pe istorie – istoria Ungariei, de exemplu. Dar ştii ce? Acum pot să înţeleg. Dacă tu m-ai întreba ce e cu ţările astea vişegradiene, din Grupul de la Vişegrad, asta e temă de istorie politică – Ungaria, Polonia şi Cehia cu Slovacia la pache? Ce sunt aşa băţoase? Ce-i cu orgoliul acesta, cu antieuropenismul acesta, anti-UE, cu comentariile care nu sunt întotdeauna plăcute urechii? Şi acum aş ştii să spun de unde vin lucrurile astea. Ştii la ce te ajută? Citind literatura, dar şi ce gravitează ca un nor în jurul literaturii. Pentru că poate la parabolele absurde nu simţi concret că e un episod istoric, dar vrei să înţelegi, să vezi ce se întâmplă acolo, despre ce e vorba. Ce e 1968 la cehi? Ce e 1956 la unguri? Şi te apuci şi te documentezi, că au apărut cărţi cu tonele şi în română. Şi încet-încet vezi de ce la ei a fost rezistenţa chiar prin cultură, prin atitudine civică, mult mai pregnantă decât la noi. Multe îţi explici.

În 1990 apărea romanul Femeia în roşu – scris la, cum se zice, la trei sau la şase mâini? –, scris de tine cu Mircea Mihăieş şi Mircea Nedelciu. Au fost mai multe ediţii de atunci, mai nou este într-o programă, deci, în sfârşit, eşti un autor canonic, vei avea şansa să fii înjurată de tinerii.

Asta e. Încerc să fac cât mai plăcută misiunea de a-i ajuta pe elevi să înţeleagă ce-i cu postmodernismul, a cărui stea, spre disperarea unora şi bucuria altora, a apus, totuşi.

E natural să apună. Ai satisfacţia de a fi recunoscută ca prozatoare. Ai tentaţia sau orgoliul să te întorci înspre literatura de ficţiune, postmodernă sau nu, cum o fi ea, ţi-a lipsit? După atâta muncă de cercetare cu Amazoanele, cu dandismul, cu romanul central-european, te-ai încărcat de energia ficţiunii şi vrei o pauză?

Ce să spun? Cărţile astea evident sunt cărţi de factură academică. Cred însă că n-am adormit publicul cititor cu ele, pentru că e şi un stil mai prietenos, foarte departe de proză. E altceva. În Amazoane, de pildă, e un capitol final, o paradă a amazoanelor, foarte aproape de literatură, un eseu aproape care bate spre proză, dar nu-i proză. În Dicţionarul romanului central-european mă eliberez un pic, am zis că mă despletesc, ies din chingi şi fac o „coda” la toate fişele din Dicţionar, care e dedicată unui roman care, mulţumesc Cerului, începe cu „A”, semnul că Dicţionarul poate continua, şi care a apărut în 2001, fiind capodopera lui W.G. Sebald, Austerlitz. E realizat pe baza unei cărţi, dar are nişte zvâcnirii, acolo m-am dezlănţuit ca un Django, adică simţeam că trebuie să ţâşnesc şi cu ceva care zace latent în mine. 

Am mai „comis” proze, prozişoare, am rubricile respective din Suplimentul de cultură, adunate în două volume intitulate Prozac. Care, spre marea invidie a multora, s-au vândut în draci, din simplul motiv că în multe librării erau puse la sectorul medicină alternativă, psihiatrie. S-au vândut foarte bine, că erau pastile pentru bucurie, reţete împotriva tristeţii.

Deci un bestseller izvorât dintr-o neînţelegere!

Chit că munceam ca un ocnaş la cinci-şase mii de semne cu spaţii, acolo era un spaţiu cât de cât de zbenguială care se apropia de proză. Dar aia încă nu e proză.

Pe de altă parte, şi în textele contextuale din volume colective, tematice, mi se pare că în scrisul tău, dincolo de informaţie, se vede un strat cultural solid, are nişte calităţi de prozatoare care, în ciuda lipsei de antrenament. Analizând romanul Europei Centrale, mă întreb dacă nu cumva ai prins nişte filoane, nişte teme care te-ar tenta, dacă nai dat peste vreun zăcământ insuficient explorat.

Zăcământul ăla sunt eu! Nu, ăla e în mine şi într-o istorie de familie. Am citit și am făcut fişe – nu toate le-am făcut eu, dar le-am redactat, ca să le rescriu puţin, să le aduc la zi, a trebuit să citesc încă o dată şi încă o dată, nu-ţi mai vine să scrii nimic, pentru că ţi se pare că totul e spus, totul e epuizat şi tematic, şi stilistic. Apoi te apucă o deznădejde, în sensul în care ţi s-au vampirizat, ţi sau supt toate sursele de apă vie. Nu e aşa! Numai că cu cât îmbătrâneşti, exigenţele cresc, temerile cresc, ce poţi să spui, ce nu poţi să spui, cât poţi să expui din tine, din cei din jurul tău care încă trăiesc – astea sunt temeri foarte mari. Un prozator adevărat nici nu şi le-ar pune, n-are mamă, n-are tată.

Pe de altă parte, dacă ai lucra la un astfel de proiect romanesc în ritmul tău de 10, 20, 30 de ani, n-ai scăpa.

Până la 90 de ani! Dacă o să am norocul să văd cu singurul ochi care mi-a mai rămas, că sunt ca un ciclop, şi dacă mă consolez cu o prozatoare la care ţin enorm, şi cred că şi tu, Nina Berberova – a ţâşnit, dragă, la peste 80 de ani!

Exact!

Deci am tot timpul din lume!

Plus că avem exemple şi la noi. Doamna Antoaneta Ralian a tradus până la 91 de ani. 

Traducerea e altceva, dacă-mi permiţi. 

Dar tot o muncă dificilă e.

Dar nu e creaţie, în sensul în care te apuci – tu ştii mai bine, că eşti mai productiv.

Nu sunt deloc mai productiv! Mă gândeam că personajul din Femeia în roşu, Ana Cumpănaş, de aici din zonă – cei care n-au citit romanul vor avea o surpriză să vadă cine este protagonista, de fapt, a acestei cărţi, ce a făcut şi cum s-a legat ea de istoria culturii pop americane –, nu e singurul exemplu bănăţean. Johnny Weissmuller, actorul care a ajuns să-l interpreteze primul pe Tarzan, tot timişorean era. Apoi, mai apropiate de noi, sunt romanele lui Cătălin Dorian Florescu, care și ele pornesc de la nişte personaje fantastice, în sensul de spectaculoase ca viaţă şi ca poveşti de viaţă. Mă gândesc că sunt multe poveşti nescrise în zona asta din punct de vedere romanesc şi mi se pare că e o zonă care a dat puţine romane literaturii româneşti în ultimii 50 de ani. Mă înşel?

Parţial. Da, ai spus literaturii române şi atunci sigur că nu poţi, ei apar şi în Dicţionar: e Sorin Titel, adoratul nostru, e Livius Ciocârlie, e Daniel Vighi, e Viorel Marineasa între autorii pe care i-a rulat şi Dicţionarul, Radu Ciobanu. Într-adevăr, nu foarte mulţi, deşi e o generaţie tânără, şi nu numai, care scrie cu spor. Dar sunt romane apărute după anii 2000, deci n-au mai putut intra. Și cred că e o selecţie decentă cea pe care am făcut-o. 

Dacă însă lărgim puţin aria şi ne referim în numele acestui multi, inter-culturalism din zonă, de aici, sunt romane cu teme ale locului de mari romancieri sârbi, cum e Miloš Crnjanski, în vecinătatea casei, prozator de limbă germană de la să zicem Herta Müller, Inghard Wagner, care nu pot fi uşor ocoliţi. Sunt autori maghiari. De pildă, e autorul unui roman reeditat, colegii francezi cu care am scos un volum dedicat Banatului, colegii de la Sorbona, au zis că n-au văzut ceva mai frumos, este Méliusz József, e şi el în roman, cu Oraşul pierdut în ceaţă. 

Asta e Timişoara în două volume, Timişoara de la sfârşitul Primului Război Mondial. Foarte interesant! Dar câte personaje! Acum trebuie săţi spun că o zonă intermediară la care mă gândesc şi pentru prima dată dau glas public acestui proiect, care probabil o să fie tot de 20 de ani – deşi materialul e adunat timp de 40-45 de ani, am tot lucrat în Arhive: se cheamă Enciclopedia nemaivăzutelor cetăţi din Timişoara, din care a apărut un fragment, A şi Z, în care scot la iveală, deci nu în genul lui Mircea Horia Simionescu, ci pe bune. 

Aceste episoade sunt locuri, oameni sau întâmplări despre care nimeni nu mai ştie nimic, care au fost consemnate în istoriile şi în presa vremii. Şi, în paralel, o să merg şi cu o suită de înregistrări filmate, un proiect al Universităţii de Vest împreună cu Alexandru Condrache, Timişoara, harta secretă, tot aia e, dar e cu interviuri şi cu oameni în carne şi-n oase. Timişoara, harta secretă. Oameni şi locuri. E ca un fel de ghid alternativ, ciudat, al oamenilor pe care ar trebui să-i cunoşti, al locurilor pe care ar trebui să le vizitezi.

Despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Cartea care m-a înspăimântat cel mai tare şi m-a marcat pe viaţă a fost Jupân Rănică Vulpoiul de Odobescu. Avea o ilustraţie îngrozitoare, sângeroasă, şi de pe la vreo trei ani mă bântuie.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

O carte de bucate veche, pe care am parcurs-o ca pe un roman. Atunci am învăţat să citesc. 

Nu să găteşti!

Nu să gătesc, să citesc. Şi citeam reţetele ca pe nişte poveşti.

Era un autor român?

Era fără autor, că n-avea copertă! Era o carte din biblioteca culinară a mamei mele şi care reproducea întocmai, şi-mi plăcea chestia asta, graiul Crişanei, deci cam cum vorbesc nanele în Bihor când găsesc. Mori de râs!

Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt.

Ce înţelegi prin clasic?

Ce înţelegi tu prin clasic. Aici n-am o definiţie exactă.

Ca să-i fac o plăcere lui Mircea Mihăieş, care tocmai ce-şi scoate cărţoiul de peste 800 de pagini despre Finnegan`s Wake, ei bine, Finnegan`s Wake!

Nici nu e condamnabil! Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Austerlitzul lui Sebald. 

Ai vrea să o ai pe insulă! Nu ştiu dacă e lectura potrivită.

Da. Dintre clasici, toată lumea ar zice că vrea să-şi ia Biblia. Dar aş vrea să iau Cei dispăruţi de Daniel Mendelsohn. 

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Chit că nu-i de nasul meu, în În căutarea timpului pierdut a lui Proust.

Ce scriitor din istorie ai invita la cină în Piaţa Unirii din Timişoara?

N-aş avea curajul!

Dar dacă ai avea?

Şi dacă ar vrea şi el. Nici mai mult, nici mai puţin, pe Franz Kafka, ca să văd că nu mănâncă mai nimic, pentru că am şi scris un eseu care cred că e fain, „Holly anorexia”, despre el. 

Ce muzică ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Risc prosteşte. O operă care mă călca pe nervi în adolescenţă, pentru că detestam opera, şi pe care ori de câte ori o ascult acum plâng ca o isterică: Traviata de Verdi. Glumesc, dar nu foarte tare.

Ai vrea să pui lacrimi în ochii extratereştrilor, am înţeles! Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Îmi sună foarte de stânga, dar cred în chestia asta: să dispară sărăcia cruntă, crâncenă.

Care e locul tău preferat din Timişoara? Poate să fie orice: un muzeu, o stradă, o clădire, o grădină.

Strada pe care am copilărit şi despre care vreau să scriu, care e plasată, pe bune – ăsta vor fi bornele romanului – între Observatorul Astronomic şi Centrul Seismic.

Şi o lăsăm aşa, fără nume.

Da.

În pielea cărui personaj istoric sau fictiv, bănăţean, ţi-ar plăcea să umbli pentru o vreme?

Trebuie să fie un personaj feminin?

Nu ştiu. De ce?

Facem un exerciţiu de imaginaţie zdrobitor. Aş vrea să fiu Camil Petrescu, venit la Timişoara ca profesor de română, redactor al unei reviste pe care o scoate el, îndrăgostit de o frumoasă unguroaică şi învins politic fără speranţă. Aş vrea să fiu în pielea lui când stă la fereastră lângă Modex acum, deasupra Bistroului Spartan, şi vede corsoul şi-l descrie, într-o după-amiază de vară. Suntem în anii 1919-1920, cred.

octombrie 2021