„În literatură, iei totul şi plăteşti totul”

interviu cu Augustin CUPŞA

Marius CHIVU: Pretextul dialogului nostru este republicarea volumului tău de proză scurtă Marile bucurii şi marile tristeţi, la Humanitas, o carte pe care ai publicat-o prima oară în 2013. Ai în total patru cărţi – cinci dacă punem şi debutul în poezie. Să pornim de la această reeditare. Până la urmă, reeditarea e un prim semnal al clasicizării. Cum te simţi? Te afli la Paris şi eşti editat în România? De ce ai reeditat cartea asta şi cum o priveşti acum, cu noile coperte, mai ales că sunt şi câteva proze noi?

Augustin CUPŞA: M-am întors în Bucureşti de trei zile, după cinci ani de absenţă. Dacă acum reuşesc, e clar, sunt pregătit pentru Bucureşti. Să zic mersi că avem discuţia asta despre Marile bucurii şi marile tristeţi. Reeditarea este cumva o corectură. Nu mai stau la Paris, m-am întors în România, dar discuţia cu Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecţiei, despre reeditare a pornit când încă eram plecat din ţară. Ăsta a fost şi motivul pentru care m-a căutat iniţial la Paris, acum trei-patru ani. Făcuse volumul de proze scurte – am discutat de mai multe ori să-l reedităm, dar s-a amânat, ar fi trebuit să fie anul trecut în primăvară, a venit vara, toamna, iarna și iar primăvara. 

Cumva, ăsta a fost un câştig, ea şi-a dorit foarte mult să punem nişte proze noi, dar să aibă o unitate, să fie în continuarea celor din volum. N-am găsit foarte repede o continuare a volumului, dar la un moment dat cred că ăsta a fost marele câştig al reeditării – tot lucrând şi uitându-ne pe text, am mai modificat pe ici, pe colo, am dat din nou startul şi am scris câteva proze şi o parte dintre ele le-am pus în continuarea volumului.

Ţi-a fost greu să intri în atmosfera şi în stilistica aia? Întreb pentru că, în general, poate părea un exerciţiu dificil, însă mi s-a întâmplat şi mie să mă regăsesc în starea unei cărţi mai vechi şi să am surpriza că e mult mai uşor decât mi-am imaginat. E ca într-o carte mai veche în care intri şi dintr-odată totul, toate amintirile se împrospătează.

Da, aşa e. M-a şi surprins, mi-a făcut şi bine. La început nu-mi doream foarte mult să lucrez sau să fac modificări pe text, oricum n-am făcut foarte multe, pentru că prozele le cam citisem la ieşiri, la festivaluri şi nu mai puteam să le citesc şi să le recitesc. Dar ca să fiu atent şi să nu mai scape greşeli ca la prima ediţie, până la urmă am intrat fără să vreau în text şi marele câştig este că am reînceput să scriu tipul ăla de propoziţie un pic retezată şi la persoana a III-a. Şi asta m-a bucurat, că imediat după ce am recitit serios manuscrisul, am scris o proză pe care toată vara am vrut s-o scriu, dar nu reuşisem, de undeva de la marginea Timişoarei.

Am stat acolo în vară şi m-a prins filmul, mi-a dat drumul şi am putut să scriu o proză imediat, apoi am mai scris una şi s-au adunat încet-încet. Nu mai poţi să rămâi la stilul ăla, adică eu nu mai pot să rămân la stilul care a fost acum aproape zece ani, pentru că le scrisesem înainte să apară în volum. Aş vrea să scriu pe spaţii mai largi, să nu mai păstrez aceleaşi proporţii şi aceleaşi twist-uri ale prozei, să mă extind un pic. Dar să păstrez ceva din… minimalism e mult spus, tonul sec, aş spune, sau rece al cărţii.

Aş rămâne un pic la volumul ăsta, la ce ai scris atunci, la recitire. Proza titulară mi se pare unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-ai scris vreodată, oricum, e favoritul meu, din toată literatura ta, prozele noi se înscriu foarte bine în carte. În cartea asta sunt multe personaje, multe probleme de cuplu, multe relaţii, multe infidelităţi şi adultere, personaje care trec prin nişte momente mai degrabă triste decât vesele. Crezi că are legătură cu meseria ta felul în care-ţi urmăreşti manifestarea personajelor, răspunsul lor la provocările de zi cu zi, felul în care-şi percep destinul şi în care-şi iau viaţa în mâini? Ai un know-how din zona asta care ar fi un avantaj al prozei tale faţă de a altora?

Da, în general, când eşti într-o zonă a psihologiei, a psihiatriei, se consideră că eşti mai aproape de oameni sau că anumite capacităţi personale te-au dus în zona aia sau înclinaţii, depinde foarte mult şi ce tip de psihiatrie sau psihologie faci. Eu am făcut psihiatrie socială foarte mult, şi în Franţa am făcut psihiatrie, dar n-am avut un cabinet de psihanaliză. Lucram cu oameni de condiţie medie spre joasă. Şi în România cam tot aşa am lucrat, n-am avut niciodată cabinetul meu. Am lucrat prin spitale, am dat consultaţii. În Franţa lucram la un centru mai degrabă social. Asta îmi place într-un fel pentru că rămân într-o zonă în care mă simt natural, personajele, cu ai observat şi tu, sunt oameni simpli, se confruntă cu situaţii de viaţă care nu depăşesc sfera cotidianului, nu sunt mari pasiuni, nu sunt mari drame, e o permanentă mişcare acolo şi în permanenţă ceva iese la iveală, pe care nu l-ai vedea poate din prima. 

Dar după cum remarcai şi tu mai demult, când ai scris despre volum, rămân într-o zonă călduţă. Nu neapărat din comoditate, dar nu trec pragul către apropiere. Am pornit mai mult cu volumul de la o idee decât de la o observaţie simplă a vieţii, a cabinetului sau a străzii, de la ideea de apropiere sau imposibilitatea apropierii, însingurarea dintre persoanele care ar putea să se apropie, dar nu prea reuşesc, oricât de mult ar vorbi. E un joc al comunicării. Şi chiar şi acum, când stăm de vorbă, când eu sunt martorul mărturisirii mele, există un terţ care vede, ca în Herman Hesse, o infinitate de euri care până la urmă te ţin captiv în tine însuţi. De aici a pornit tot pariul cărţii. Personajele sunt în permanenţă în spaţii bine delimitate – că e o maşină, o casă – şi au toate şansele să se apropie. Dar ratează, exact cum spuneam, pentru că însăși comunicarea e pusă în discuţie.

Cu ocazia asta, mi-am recitit cronica pe care am făcut-o la momentul apariţiei cărţii şi îl menţionam acolo pe Carver – apropo de ce spui acum, Carver avea o frază care mi-a rămas în cap. Spunea că el preferă dialogurile între oameni care nu se ascultă. Şi sar de la asta la o discuţie despre influenţe. Ai avut modele la vremea respectivă? Ţi se pare că te-ai îndepărtat de tipul ăla de literatură? Te întreb asta pentru că, din ce am văzut că citeşti, suntem destul de apropiaţi ca preferinţe. La un moment dat ai scris în Dilema Veche un text foarte bun despre Wells Tower, un prozator american pe care şi eu îl apreciez foarte tare. Ți se pare că în vremea când lucrai la prozele astea erai sub o influenţă mai mult sau mai puţin conştientă? Între timp ți s-au schimbat preferinţele de cititor?

Prima proză am scris-o prin 2008-2009, adică e destul de mult timp de atunci. Aveam 28 de ani, făceam exerciţii încă, încercam să mă menţin într-o zonă cotidiană sau într-o zonă realistă, să dezvolt o situaţie. Modelele erau cam peste tot aceleaşi, proza americană, în primul rând. Nu înseamnă că urmăream cu creionul în mână, cum făcea Carver. Singurul autor pe care l-am urmărit cu creionul în mână e Heinrich Böll, dar asta e altă discuţie. Carver, Cheever. Hemingay, Sellinger, cam pe aici, în zona asta. 

Culmea, în perioada aia am citi un Wells Tower şi nu mi-a plăcut foarte mult, mi s-a părut încărcat, mi s-a părut că vrea tot timpul să dea lovitura, că e ca un film în care vrei să câştigi fiecare centimetru de cadru şi să se întâmple ceva în fiecare cadru. De-abia la mulţi ani după ce a început să îmi placă şi să-i văd pariul din spate, după ce l-am şi ascultat în câteva interviuri şi am văzut că omul nu se grăbeşte, publică puţin, e meticulos, am câştigat încredere în el şi m-am apropiat altfel de el şi i-am înţeles demersul ăsta al preciziei, al exactităţii. De asta am şi căutat o abordare psihiatrică, cu toată demenţa, dar demenţa și ca boală, informaţia, saltul informaţional.

În afară de proza aceea în care într-adevăr e vorba despre relaţia unui fiu cu tatăl lui care are demenţă, totuşi, în volumul Să distrugi şi să arzi tot, tradus şi la noi, e o povestire foarte complexă despre relaţia a doi fraţi. Şi tu ai o relaţie între doi fraţi surprinsă foarte bine în proză, de asta mi s-a părut că în zona asta a activităţilor selective ne regăsim nişte preferinţe pentru teme, chit că fiecare le tratează în felul lui sau accentele pică altfel. De asta, niciodată n-am privit cu oarecare neplăcere discuţiile despre influenţă, pentru că niciodată influenţele nu sunt aşa cum par a fi iniţial.

Până la urmă, la influenţe ne uităm şi în literatura americană de la unii la alţii, evident, cum merg ei mai departe, pe generaţii, şi transmit mai departe influenţa. Tot citind în stânga şi-n dreapta, am văzut şi eu teme similare la Cheever, tratate diferit, dar până la urmă o obsesie pentru triunghiuri amoroase, pe care-l găseşti şi la Kundera, în literatura europeană. Influenţele, fără să vrem, există peste tot, e un fluviu, curge, intrăm în fluviul ăsta, ne scăldăm în el, ieşim pe mal, lăsăm ceva după noi. Eu sunt atent în permanenţă să nu merg pe un drum stabilit, să mă ţin departe când îmi dau seama că scrisul mă duce într-o referinţă, n-am nicio problemă să trag vagonul şi să-l ţin pe şina pe care vreau eu să-l ţin. 

Dar, evident, există predecesori, au făcut lucrul ăsta înaintea mea, a existat minimalism, inclusiv în film, şi-n film românesc. Am avut înainte nu chiar un volum, ci cred că jumătate de volum de poezii şi un roman experimental, Perforatorii. Dar a venit după aceea partea asta de film şi de aici, a venit poate apropierea de realism, fără să fiu neapărat convins că asta trebuie să fac mai departe.

Să continuăm discuţia de aici, de la experienţa ta cu scrierea de scenarii. Ştiu că cine ajunge să scrie scenarii se întoarce relativ mai greu la proză, pentru că e mai avantajos să scrii scenarii, poate e şi mai uşor. La tine cum a fost? Ai scris scenarii, ai lucrat la un serial cu oarecare succes, În derivă. Mai eşti interesat să scrii scenarii? Te-ai gândit vreodată să transformi una din prozele tale în scenariu?

O proză a devenit scenariu şi n-am mai introdus-o în volum, au şi filmat-o destul de curând, a fost anul trecut. Nu ştiu ce vor să facă la producţie, dar da, într-adevăr, când am vrut să scriu din nou proză, acum vreo câţiva ani, mi-a fost foarte greu. Devenisem telegrafic, schematic, fără să fi fost un scenarist full-time, care trăiam din scenaristică, ca Fitz sau McKee. M-a deformat în 20 de ani şi nu mai puteam. Adică am lucrat pe câteva proiecte, şi totuşi mi-a fost foarte greu să mă întorc la literatură, am simţit-o ca o pierdere, am simţit că am pierdut atmosfera, stilul, apropierea psihologică, sunt foarte multe nuanţe ale textului. Scenariul, de cele mai multe ori, e situaţional. Dacă rămânem în zona realismului, sunt situaţiile care sunt tratate, chiar dacă în spatele lor sunt fişele de personaje, dialogurile, dar mi-a fost foarte greu, sincer, ca exerciţiu, la un moment dat mi-am pus problema dacă să scriu sau nu. Dar până la urmă mi-am dat drumul, am scris anul trecut în toamnă destul de mult. Aş fi vrut să facem un volum nou de proză, e aproape gata, probabil că o să fie la anul, pentru că acum voiam să facem reeditarea întâi.

Spui că te-ai întors greu la proză după experienţa cu scenariul. În mod curios, la cursurile mele de creative writing majoritatea tind să scrie tip scenariu şi le e foarte greu să se apropie de proză. Ceea ce mie-mi dovedeşte că, deşi ştiam că e un alt tip de abordare a textului, e mult mai dificil să pui o frază după cealaltă. Nu că ar fi uşor să creezi un dialog, să ne înţelegem, un dialog foarte bun, doar că-mi imaginez că o practică îndelungată în scenaristică te afectează ca prozator. Dar, pe de altă parte, e tentant, pentru că dacă ţi-ai pune problema unor câştiguri financiare din scris, cu scenaristica să zicem că ieşi mai bine. Dar nu e cazul tău, nu e cazul multora dintre scriitorii generaţiei noastre, pentru că, din fericire sau din păcate, cu toţii avem alte joburi.

În film şi în scenarii mai ai şi satisfacţia că parcă ai avea mai mult public şi că interacţionezi, în momentul creației sau imediat după, cu o echipă, fie cu regizorul, fie chiar cu actorii, fie chiar cu producătorul. Dacă eşti suficient de maleabil sau deschis să înveţi, nu e o experienţă frustrantă. La un moment dat resimţi că nu mai ai libertăţile din text, unde eşti singurul stăpân şi singurul responsabil, până la urmă. În literatură, iei totul şi plăteşti totul, până la urmă. Faci şi muzica, şi montajul, tot filmul îl faci.

Cât te interesează ideea de public? Spuneai că în cinematografie ai public mai mare, deşi oamenii acordă puţină atenţie scenariului sau numelui celui care a scris scenariul. Te interesează asta? Şi te întreb pentru că îmi amintesc că într-un interviu dintre doi scriitori, relativ recent, amândoi spuneau că sunt înnebuniţi când află că au cititori tineri. Deci dintr-odată porneşti în literatură dorindu-ţi să ai cititori mulţi şi ajungi la o vârstă în care-ţi doreşti cititori tineri. Cum e la tine, s-a modificat în vreun fel aşteptarea asta faţă de cei care te citesc?

Am început să scriu destul de tânăr şi atunci aş fi vrut să mă placă criticii în vârstă sau scriitorii cu vechi state, să am o privire matură asupra textului care să-mi spună ceva. Cu timpul, încep să-mi pun problema tot mai tare, generaţia care vine, generaţia smartphone-urilor, a aplicaţiilor, a Tik-Tok, încep să simt că mă îndepărtez. Mă întreb şi eu, oare vor citi? Nu neapărat pe mine. Dar vor citi ceva, textul o să fie citit într-o formă sau alta, că e tastat pe Facebook sau Twiter, dar încep să-mi pun problema asta, să mă gândesc. Plus că am trecut de 40 de ani şi a fost puţin un şoc personal când m-am trezit de partea cealaltă. Nu mi-am dat seama, eram prins cu tot felul de lucruri, a venit şi pandemia. Da, începi să te gândeşti. 

Bineînţeles că mi-ar plăcea să mă citească tinerii care vin acum, de 19-20 de ani. Poţi să fii plăcut de foarte mulţi oameni pentru un lucru, pentru alt lucru pe care l-ai scris şi la care ţii foarte mult să nu-l recepteze bine, şi astea sunt doar inegalităţile în cadrul aceleiaşi opere, aceleiaşi munci. Dar între scriitori? Dar între naţii? Vorbim de aportul traducerilor, de mecanisme de promovare, ştii mai bine cât de dificil e. Poţi să ieşi din ecuaţia asta foarte sus, foarte jos. Eu aş scrie şi dacă aş avea un singur cititor.

E un fel de mantră pe care ne-o spunem fiecare, că am scrie, pentru că fundamental scriem pentru noi şi am scrie şi dacă am avea un singur cititor. Dar tot e foarte trist şi oricum întrebarea persistă: de ce scriu? Adică trebuie să fie un sens care mă depăşeşte în toată chestiunea asta. Ai mai multe cărţi de proză decât mine. Ți-ai dat seama cât de curioasă e receptarea, şi anume felul în care te citesc oamenii, cât de diferit te citesc şi felul în care te pun alături pe liste cu alţi autori diferiţi, cu care ţie ţi se pare că n-ai nimic în comun, ba uneori te simţi jignit că eşti alături de numele alea pe lista scriitorilor favoriţi ai cititorilor tăi? E foarte straniu, nu înţelegi nimic. Nu numai că nu înţelegi unde sunt cititorii, dar nu înţelegi nici cum te citesc. Şi mie mi se pare fascinant asta, până în punctul în care de fapt te eliberează de orgoliul de a avea pretenţia să fii citit.

Asta ştiu, şi pozele care apar pe Facebook cu câte un teanc de cărţi şi urmăreşti tot teancul şi te uiţi şi găseşti… „Nu se poate! Cu ăsta? Nu se poate!” Dar am trecut de lucrurile astea. Mă bucur dacă apar pe undeva, în orice companie, înseamnă că e acolo, măcar un pic a fost citită. Dacă facem un calcul cât se poate de concret sau de meschin, dacă ești un cititor împătimit de cursă lungă, eu cred că două romane pe săptămână ar fi peste o sută pe an. Scopul unui scriitor onest este să se plaseze la un moment dat în prima sută a cât mai multor cititori, ca să fie citit în anul ăla sau în doi-trei ani. Adică ar trebui să fie nişte obiective destul de modeste, deşi şi astea mi separ înalte. Că e ideal să intri în prima sută de lecturi a unui cititor exersat, pentru că apar foarte multe traduceri bune, e puternică literatura, mai ales cea americană, vine peste noi.

În plus, imaginează-ţi că suntem într-o epocă a culturii scrise în care există sute de mii de scriitori. Sute de mii! Adică, până la urmă, cei care sunt interesaţi de ficţiune intră într-o librărie şi se găsesc în ipostaza de a alege o carte din foarte multe necunoscute. De asta se întâmplă ca amestecul de autori-cititori să fie uneori lipsit de sens pentru cineva ca noi, care avem nişte lecturi oarecum mai ordonate. Dar, într-adevăr, presiunea asta, felul în care eşti copleşit cu producţia enormă de literatură, este un semn al timpului. Şi, de fapt, niciodată în istorie nu s-a întâmplat ca un biet cititor să aibă atât de multe opţiuni de lectură. Nu mai spun de tot zgomotul pe care-l fac reţelele sociale, care de fapt dirijează, mai mult sau mai puţin inspirat sau haotic, lecturile noastre. O să mă întorc la tine ca scriitor, dar cum eşti tu ca cititor în oceanul ăsta de oferte? Cum citeşti, cum alegi ce citeşti? Cum ajungi să mai descoperi autori noi?

Asta e destul de greu, să descoperi autori noi. Tot de la cunoscuţi, de la ce vezi pe Facebook. Cititul a început de acasă, tata a avut o bibliotecă foarte mare, o parte deja mi-a dat-o mie, am ţinut foarte mult să iau cât mai mult din cărţile de acolo şi am citit un pic dirijat, dar nu foarte mult. Nu stătea să mă înveţe epoci de carte. La un moment dat am început să mi le aşez eu, să ştiu măcar de la secolul al XIX-lea încolo, jumătatea lui, să iau clasicii francezi, să văd nişte ruşi, să-mi pun bazele după aceea. Am început să văd în linii mari evoluţiile, până spre postmodernist, până spre anul 2000. 

Pe de altă parte, acum când ai cunoscuţi din lumea literară, auzi discutându-se în permanenţă şi am început să mă familiarizez mai mult cu autori români. Nu eram la curent cu literatura română contemporană. Cred că până la debut foarte puţin ştiam de literatură română contemporană. Erau şi la început editurile, încercau să se organizeze. După aceea, odată ce ai primele rânduri de cărămizi şi o structură cât de cât, e mult mai uşor să pui peste. Bineînţeles, greşind de foarte multe ori, pentru că începi să compari sau încerci să-ţi astupi golurile şi potriveşti cărămizile care crezi tu că ar trebui să intre acolo. Dar poate fi o alegere superficială, să faci analogii rapide între autori şi să ratezi mulţi autori. 

Mi s-a întâmplat şi mie să ratez mulţi autori clasici. Dau un exemplu: mă uitam în bibliotecă, mă tot uitam şi alegeam cărţi din colecţia Globus, aveam foarte multe din această colecţie, şi tot dădeam peste Picătura de aur şi mi se părea un titlul atât de nefericit şi de bombastic, încât mi-a luat câţiva ani până am citit-o. Am observat-o pe la 18 ani şi am citit-o abia pe la 28 de ani, Michel Tournier, după ce trecusem prin Vineri sau Limburile Pacificului şi atunci mi-am dat seama. Dar după titlul ăla, trecând ca printr-o librărie, şi cu o copertă foarte puţin atrăgătoare, am trecut peste. Şi s-a mai întâmplat şi cu alţii.

Asta e o chestie foarte interesantă din punct de vedere al sociologiei lecturii: cum anume generaţia noastră s-a format cu literatură străină, citind aceeaşi colecţie, Globus. Lucrurile sunt mult mai amestecate acum, că ai mai multe edituri care au colecţia lor de literatură străină. Probabil că niciodată n-o să mai fie o generaţie de cititori atât de asemănătoare cu a noastră. 

Mai erau colecţii, Secolul XX.

E adevărat. Dar Globus era specială, era şi ediţie de buzunar, erau cărţile mai ieftine. Dacă generaţia noastră s-ar întâlni la o bere, câţiva dintre noi am putea vorbi o seară întreagă numai despre cărţile de la Globus, care pentru cititorii de azi, mai tineri, ai noştri nu înseamnă nimic.

E fain că era, de exemplu, Parfum al lui Süskind, scos prin 1985 în colecţia Globus, nu că atunci n-aveam cum să ştiu, că aveam 5 ani, dar Süskind cu Parfum a fost un boom de-abia prin anii 2000 şi m-am gândit că restul cititorilor aveau acces la Globus, care erau mai mari decât mine, şi totuşi nu mi s-a părut niciodată că a fost un boom până prin anii 2000, când a venit o traducere şi o împachetare mai bună a lui.

Şi cred că şi filmul a contat sau alte strategii de marketing. Spuneai într-un interviu că una dintre proze, scrisă pe vremea volumului ăsta sau în perioada aceea, s-a transformat din schiţă într-o nuvelă şi apoi în roman, e vorba de romanul tău publicat tot la Humanitas, în 2017, Aşa să crească iarba pe noi, şi care fireşte că nu şi-a mai găsit locul aici, în forma ei scurtă. Şi cu asta fac legătura şi cu predilecţia ta pentru spaţii mai ample acum, în proză. Ce s-a întâmplat? N-o să mai scrii proză scurtă? O să încerci să vezi fiecare idee în potenţialul ei de a fi transformată în roman? Cum te raportezi acum la lungimea unui text sau la potenţialitatea unei idei?

Nici volumul Aşa să crească iarba pe noi nu e un roman de mari dimensiuni şi ca structură e aproape de o nuvelă extinsă, să spun, n-are multe planuri, se întâmplă cam în aceeaşi zi cu nişte recuperări din trecut. Nu simt neapărat că am scris un roman. Un roman mi se pare că trebuie să fie ceva mai mult, să se ducă undeva mai departe ca amploare. Dacă aş rămâne la formatul ăsta sau la o nuvelă, nu zic de valoarea cinematografică, pentru mine ar fi OK genul ăsta de volum, cu o proză mai lungă tip locomotivă şi câteva în spate sau format din trei, tipul ăsta de amor espero, de trei poveşti sau câteva de dimensiuni mai mari, asta pentru că eu cred că s-a schimbat relaţia cu scrisul. În ultimul an am avut mult mai mult timp, am stat mai mult acasă şi am scris. Şi pur şi simplu exerciţiul scrisului te duce din ce în ce mai departe. Dacă stai acolo pe scaun şi ai răbdare, începe, „the juice will come”, cum zicea Hemingway. 

Mi-e greu să mă mai întorc la o situaţie, deşi apreciez mult şi-mi place să citesc în continuare, o situaţie bine tratată, scoasă din context, decupată unde trebuie, pusă acolo, o proză de 6-7 pagini A4, îmi place să citesc. Acum nu mă pot opri la 6-7 pagini – vorbesc în pagini ca pe vremuri, nu în caractere sau cuvinte, dar ai imaginea dimensiunilor. Cred că e şi o perioadă în care am scris mult şi o să urmeze să aleg, să mă uit ce păstrez, ce tai, la ce mă întorc, nu mă grăbesc. Mi se pare că am scos destule cărţi, am patru, aş vrea să fie un volum OK şi să mă reprezinte în momentul acesta al vieţii, temele care mă preocupă acum. N-am mai reuşit nici eu, mă uitam că şi-n Marile bucurii şi marile tristeţi am proze destul de decupate net, între două-trei personaje care au un „crisp in the plot”, merg destul de „ca la carte”. Acum din prozele astea n-am mai făcut, nici n-am mai vrut să mă stresez.

Dacă-ţi permiţi să stai pe scaun la vârsta ta mai mult, să lucrezi mai mult fără să te doară şalele şi aşa mai departe, înseamnă că eşti încă în formă. Nu miaş face griji.

Asta e proba anduranţei.

Citeam tot într-un interviu de-al tău că ai trecut pe la cenacluri, ai citit, e o experienţă pe care n-am avut-o, am mers pe la cenacluri, dar nu m-am încumetat să şi citesc. Pe vremea aia acumulam, nu îndrăzneam să mă exprim şi nici să mă expun. Ai trăit o vreme la Paris, bănuiesc că ai avut o altă relaţie cu spaţiul literar, cu librăriile, acum te-ai întors la noi, e pandemie. În momentul ăsta lipseşte ceva dintre formele de manifestare publică ale vieţii unui scriitor?

Nu. Mi-aş dori să meargă mai bine partea de marketing a editurilor, au fost toate afectate în perioada pandemiei, toată lumea va avea de suferit, asta e foarte clar, dar pe mine ca expunere şi ca vizibilitate nu mă afectează. Şi da, cenaclu, aşa se numea, dar eram şase oameni de fapt, citeam între noi şi ne criticam, era mai degrabă un atelier. Noi îi spuneam cenaclu, dar nu aveam public, la 23-24 de ani. Şi, cum zici tu, prima dată când m-am dus acolo n-am vorbit nimic, au zis că „e un băiat ciudat care nu scoate niciun cuvânt”, m-am uitat la ei, am ascultat şi am plecat acasă. M-am dus şi a doua, şi a treia oară şi după aceea am început să interacţionez cu ei. Venea Ionel Ciucureanu, veneau oameni din zonă. Aşa că am avut foarte puţine interacţiuni pe tipul ăsta de platforme virtuale, sunt stranii pentru mine. Celelalte, cu public, sunt foarte anxiogene pentru mine, aşa că nu prea găsesc care e cel mai bun. Cel mai fain e când mai primesc câte un mesaj sau câte un like, oameni care se trezesc şi-mi dau seama că au citit de curând ceva, că unii nici nu spun asta, dar îmi dau seama că e legat de ceva, şi asta e fain. 

Sunt într-o zonă mai puţin interactivă decât alţi scriitori. Nici nu postez foarte mult. Deci nu pot să spun că pandemia m-a afectat la fel de mult ca pe un scriitor de turnee sau ca pe un scriitor cu vizibilitate foarte mare. La Paris am interacţionat foarte puţin. Da, mă duceam în librării, că stăteam într-o zonă în care erau nişte librării independente, mă miram cum supravieţuiesc. Eram singurul care intra din când în când pe acolo, n-am văzut absolut nicio mişcare, niciun om, niciodată. Era o cameră şi aveau titluri noi, titluri foarte faine, am văzut şi traducerile lui Dragoman imediat cum au apărut. Erau permanent puse la punct, dar nu era niciodată nimeni. Cam ăsta era contactul. Mă mai duceam pe la Filmart, dar nu m-am dus la nicio serată literară. Eram cu jobul, cu familia şi cu totul alte lucruri.

Mă gândeam că într-adevăr, între 2013 şi 2021, cele două date ale apariţiei acestei cărţi, situaţia e foarte diferită. Trăim parcă în două lumi care nu mai au foarte multe lucruri în comun, dincolo de faptul că noi suntem alţii. Pe final, te-aş întreba o întrebare banală, dar mă aştept s-o salvezi tu prin răspuns: ce aşteptări ai de la reeditare? Ce ţi-ar plăcea să se întâmple cu Marile bucurii şi marile tristeţi în contextul de acum, în care poate vechii cititori vor fi tentaţi să o ia din nou şi să citească textele noi, poate alţii te vor citi pentru prima dată – după ce au citit romanul, poate va fi prima lor lectură din literatura ta. Care e cel mai bun scenariu pentru tine la reeditare?

Cel mai bun scenariu e că a apărut şi e la o editură bună, vizibilă, pe care o poate accesa cineva la un moment dat ca un fel de librărie, de bibliotecă publică. Cărţile cred că au destin al lor. Cât de puţin vizibilă a fost atunci, tot nu va sări mult de zona ei de nişă pe care a avut-o, pentru că pur şi simplu e un dat al cărților. Chiar dacă ţi-a plăcut şi s-a scris bine despre ea, acum două luni – a scris Ştefan Manasia despre vechea ediţie, găsind-o întâmplător, pur şi simplu. Şi a fost OK. Dar eu voiam să fie o ediţie nouă pentru că am eliminat cât mai mult din greşelile de redactare, la un moment dat îmi scăpase un prenume, nu mi-a spus nimeni lucrul ăsta, dar în loc de Eva, la un moment dat apare un alt prenume care mi-a scăpat pur şi simplu. 

Nu ştiu cum am tastat sau ce am făcut, mia ieşit altceva, a intrat aşa la tipar şi, dacă citeşti cu atenţie, te întrebi cine e personajul ăsta care apare dintr-odată, doar într-o propoziţie, şi apoi nu mai apare. Şi voiam să fie o ediţie mai bună, să arate mai bine. Cărticica aia mi-e dragă pentru că nu mă dezic de oamenii de la Trei, m-au ajutat foarte mult şi au fost foarte empatici atunci, am făcut coperta împreună. Acum, când am reeditat, am vorbit cu ei, au fost superdeschişi, niciun fel de problemă. Amândouă experienţele sunt bune pentru mine. Mai departe nu-mi imaginez că o să fie cine ştie ce succes, mai ales în vremurile astea,.

Ai trecut de la o copertă cu păpădii, dacă-mi amintesc bine, la una cu scoici, deci de la poiană la plajă, vizual.

S-au pacificat păpădiile.

De la zbor la ecou. Care a fost cartea copilăriei tale?

Huckleberry Finn şi Doctorul Aumădoare. Depinde de copilărie. La început Doctorul Aumădoare, i-am dat-o şi fiicei mele acum, are acelaşi succes nebun şi pentru mine, şi pentru ea, aproape că o ştiu pe dinafară. Am şi Habarnam, dar nu îmi mai place așa mult. Dar cu Huckleberry Finn trebuie să te duci pe la 12-13 ani.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Am citit în liceu de împrumut, când ieşeam cu prietenii, cred că pe la 14-15 ani am început să citesc. Am citit Mitul lui Sisif şi după aceea Fraţii Karamazov. A fost un prim contact, nu sunt lecturile la care aş rămâne, am mai revenit la ele. O carte care a contat foarte mult, nu ştiu dacă mi-a deschis ochii, a lui Heinrich Böll, de atunci mi-a rămas un scriitor foarte drag mie, l-am studiat cu atenţie, i-am studiat viaţa cât am avut acces de aici. Casa văduvelor nu ştiu dacă e un titlu foarte bine tradus sau Casa fără stăpân. Mi-a plăcut ca atmosferă, ca apropiere, ca planuri temporale, ca proporţii între dialog şi descrieri, ca imagerie. E o carte care mi-a plăcut, pe la 27-28 de ani am citit-o.

Trebuie să spun că în traducere Casa văduvelor e un titlu mai bun decât Casa fără stăpân. E mult mai bun.

În franceză, Les Enfants des morts, ceva de genul Copiii de morţi, şi în engleză e Tomorrow and yesterday. 

Oau! Şi-au făcut de cap traducătorii, în cazul ăsta! Numeşte o carte clasică necitită sau pe care n-ai terminat-o niciodată.

Cu Günter Grass am avut tot timpul probleme.

Cu Toba de tinichea?

Nu, pe aia am terminat-o într-o vară îngrozitoare, am reuşit s-o termin, mi-a şi plăcut, mi-a şi displăcut şi m-am încăpăţânat să citesc Calcanul. N-am putut să-l termin, am început şi n-am reuşit, l-am lăsat de pe o vară pe alta, dar n-am reuşit.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Wells Tower, dacă tot am vorbit de el, i-aş lua cartea, singura pe care o are până acum. Are multe articole, dar nu mai are alt volum, din câte ştiu eu. Sunt douăsprezece proze variate, are şi una vikingă.

Să distrugi şi să arzi tot de Wells Tower. În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Mi-ar plăcea să trăiesc în cartea lui Heinrich Böll, e o epocă destul de grea, la sfârşitul războiului, dar relaţiile sunt foarte bune – nici prea tandre, nici prea reci, căutări. E OK.

Ce scriitor din istorie ai invita la o bere în oraş?

N-am invitat niciodată un scriitor în oraş, nici când am venit în Bucureşti. Cred că aş fi intimidat. L-aş invita pe Saramago, în mod sigur, de mai multe ori. Acum, depinde ce vârstă ar avea, cred că dacă ar fi reîncarnarea la 80 de ani, ar fi mai domol cu mine, mai blând, i-aş face faţă. Dacă ar fi tânăr, pe la 20-30 de ani, nu ştiu cât aş sta cu el, cred că aş pleca.

Ce muzic ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Muzica mea preferată e din gemul way post punk, sintetizatoare, electronică, anii ăia de după Sex Pistols, OMD, Depeche Mode, Yazoo, Cracker. Zona sintetizatoarelor. Aş trimite o compilaţie dintr-astea.

Orchestral Manoeuvres in the Dark ar fi bun să întâmpine nişte marţieni! Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv una singură dintre toate problemele omenirii, care ar fi aceea?

În mod sigur e legat de spaţiul verde şi de partea ecologică, de la plastice până la nebunia de a defrişa pădurile pentru blocuri, PUZ-urile astea aruncate aiurea. Uite, deja cineva a început să salveze planeta, începând cu Bucureştiul – sper să-i meargă. 

Apropo de Bucureşti, a noua întrebare chiar îţi este dedicată. Te-ai întors de la Paris, unde ai trăit câţiva ani. De care loc din Bucureşti îţi era cel mai dor şi ce abia aştepţi să vizitezi, acum sau după pandemie? Poate fi orice de loc: o cafenea, un parc, un pub, o piaţetă.

Mi-ar plăcea să mă duc la La Motoare, cum mă duceam pe vremuri, dar a trecut foarte mult timp. Sau la Baricade. Motoarele au dispărut, Baricadele mai sunt, transformate, am văzut cu distanţare, au schimbat mesele, nu mai sunt cu băncuţe de lemn, sunt cu scaune, e o altă atmosferă acolo. Dar rămâne un loc fain, înverzit, înconjurat de blocuri. Îmi place foarte mult zona asta Timpuri Noi, unde la fel, s-a dărâmat şi s-a construit foarte mult, pe fiecare stradă s-a ras câte o casă şi s-a făcut un bloculeţ, e zona în care îmi place să mă plimb, sunt nişte străduţe care vin dinspre Splaiul Dâmboviţei, strada Foişorului, Zizin, Brăiliţa, Morii. Timpuri Noi e o zonă care-mi place. Şi Tineretului, bineînţeles, în care stau. Dar Tineretului mai mult zona de parc.

Pentru ultima întrebare m-am gândit la următorul joc de imaginaţie, pentru că citeam într-un interviu că la un moment dat ai făcut şi o revistă literară, în liceu, de foarte scurtă durată. Dacă ai face o antologie cu prozatorii mai vechi şi mai noi, olteni, preferaţi – pentru că vii din partea de sud a ţării –, zi-ne câţiva autori pe care i-ai citit şi ţi-au plăcut, pe care i-ai recitit şi pe care i-ai recomanda şi altora din zona sudică a ţării.

Ionel Cipureanu, dar e poet. Trebuie să fie prozatori?

Poţi să-i şi amesteci, dar mă gândeam la prozatori, că ai renunţat la poezie pentru proză. Dar cum vrei.

Ionel Ciupureanu m-a ajutat şi pe partea de proză, prin discuţiile pe care le aveam pe poezii. După aceea mi-au folosit şi în partea de proză. 

Nu-l mai citeşti pe Marin Sorescu? Cei din generaţia noastră îl citeam frecvent.

Mi-a plăcut foarte mult Marin Sorescu, dar nu mă mai regăsesc acum în el. Poate în piesele de teatru, Matca îmi place foarte mult, am şi văzut-o la Teatrul din Craiova, cu Nataşa Raab, şi poate că de asta mi-a rămas mai mult decât Iona sau decât altele. Poeziile nu prea, deşi îmi plăceau foarte mult atunci. Probabil că au vârstele lor, poate o să mă întorc la un moment dat, nu înseamnă că le-am lăsat de tot. Şi tu eşti prozator din zona Olteniei, dar eşti mai din nord, dinspre Sibiu chiar.

Nu chiar. Sunt din nord, din Oltenia de sub munte. M-aş recunoaşte într-o astfel de categorisire pentru că am destule proze despre ţară şi încă mai scriu câteva. Deci zona rurală a Olteniei.

Am citit de curând Cronovizorul, al lui Ştefan Manasia, care e tot de acolo şi are o proză foarte faină, „De la râu”. Are mai multe, sunt în multe direcţii, asta e o proză a locului.

Ştefan Manasia e trecut prin Vâlcea, deci a prins gustul Olteniei, câţiva ani măcar, cât a locuit acolo.

E Ana Bădică din Slatina, Ana-Maria Sandu din Târgu Jiu, Robert Şerban din Severin, dar e mai mult poet şi eseist, nu cred că are proză.

Are proză în pregătire, chiar i-am citit manuscrisul, un volum de schiţe. 

Se face de-o echipă.

Da, se adună.

[martie 2021]