„N-aș putea să merg la filmare cu un scenariu pe care nu-l susţin sută la sută”

interviu cu Radu MUNTEAN 

Marius CHIVU: Prilejul întâlnirii noastre este al şaselea film de lungmetraj pe care l-ai realizat, Alice T., dar aş vrea să începem să vorbim despre tine. Am văzut că ai copilărit în Bucureşti, de obicei am oameni care au copilărit prin provincie. Cum a fost în şcoală? Ţi-a plăcut cartea în şcoală?

Radu MUNTEAN: Nu în mod deosebit. Am fost un elev mediu în cel mai bun caz în primele clase şi înspre coadă, în ultimele clase de liceu. Cartea nu mi-a plăcut foarte tare, dar nici nu cred că sistemul de învăţământ pe care l-am făcut noi – acum nu e o scuză neapărat – te îndemna foarte tare să-ţi placă o materie. Doar dacă aveai norocul să întâlneşti un profesor care te inspira sau pe care-l plăceai în mod deosebit să te îmbie să studiezi mai mult.

Unde ai făcut liceul?

Am făcut şcoala generală în curtea Catedralei Sf. Iosif, pe Vasile Alecsandri 118, şi după, împreună cu aproape toată clasa, ne-am mutat la Sava, Bălcescu se numea pe vremea aia, dar nu pentru că-mi doream neapărat să fac profilul de matematică-fizică, am dat la mecanică pentru că dădeau toţi ceilalţi colegi ai mei şi era aproape. 

Cum era când erai tu copil de şcoală? Aveai bibliotecă în casă, ai crescut cu respect pentru carte? Părinţii tăi te-au îndemnat să citeşti? Ce au făcut părinţii tăi?

Eu am crescut până la optsprezece ani în principal la bunici. Părinţii mei erau foarte ocupaţi, bunicii mei stăteau pe lângă Sala Palatului.

A, tot în Bucureşti!

În Bucureşti, scuze, am sentimentul că nu sunt destul de interesant.

Dar mă gândeam că poate ne spui nişte poveşti de la ţară.

Nu. Dimpotrivă, chiar în buricul Bucureştiului. Ai mei erau destul de ocupaţi şi au considerat că bunicul meu, care era un tip extrem de activ şi tocmai se pensionase, ar fi bucuros să aibă un nepot de care să se ocupe mai de aproape. Era un tip foarte serios, punctual, ordonat şi o influenţă bună pentru mine în primii ani.

Ce făcuse la viaţa lui?

Bunicul a avut, înainte de comunişti, o drogherie, după care s-a recalificat, ca foarte mulţi, şi a fost inginer constructor. Bunica era casnică, venea toată lumea, veneau şi ai mei, noi stăteam şi cu mătuşă-mea, şi cu un unchi de-al meu care, am aflat mai târziu, fusese adoptat, şi toţi stăteam cumva în casa asta micuţă de acolo. Ai mei veneau în vizită, dar mâncam toţi la prânz, tata juca table cu bunicu-meu şi cu bunică-mea, era o atmosferă foarte de familie italiană.

E o scenă chiar în filmul tău cu familia care se reuneşte şi e o armonie acolo, plus ideea adopţiei, care vine de la unchiul tău?

Da. În mod sigur mugurii filmului ăstuia vin de acolo. A fost o întreagă dramă în familie în momentul în care unchiul meu a aflat că a fost adoptat şi tot scandalul cu familia, a şi murit bunicul meu, într-un fel din cauza asta. Eu l-am judecat destul de aspru atunci şi de curând, pentru că am avut alte exemple de copii adoptaţi şi în familie, şi printre prieteni, am ajuns să regândesc cumva felul acesta comportamental al copiilor adoptaţi şi să mă preocupe foarte tare asta şi adolescenţa la pachet, pentru că se apropie adolescenţa copiilor mei. Acesta a fost triggerul de la care a plecat Alice. Am copilărit acolo, la ai mei mergeam în weekend şi în vacanţe.

Ai tăi cu ce se ocupau?

Tata a fost realizator de televiziune, a făcut emisiuni de divertisment, mulţi ani de zile, la TVR şi prin alte televiziuni după revoluţie.

Eu ştiu ce a făcut, dar te las pe tine să povesteşti. Un mare realizator de fapt. Dacă vrei, e un godfather al industriei de divertisment la noi şi care a scos din mâna lui foarte multe vedete.

Îi plăcea foarte tare şi cred că avea o intuiţie foarte bună în descoperirea noilor talente. El a făcut Conservatorul la flaut iniţial, a fost şi profesor la Conservator şi la Şcoala de muzică, făcea foarte multe lucruri când era tânăr, şi, adus de Richard Oschanitzky, cu care era prieten şi timişoreni amândoi, a ajuns cumva până la urmă la televiziune, a fost redactor muzical o perioadă şi a început să facă emisiuni. După aceea s-a împrietenit cu Andrei Bocăneţ, iarăşi probabil unul dintre pionierii divertismentului de televiziune, şi ulterior a început el să facă singur emisiuni.

Te-a influenţat lumea asta, fiind atât de aproape de ea prin tatăl tău?

Nu cred. Deloc aproape.

Nu erai fascinat de ce făcea tatăl tău când erai mic?

Nu. Eram fascinat de ce făcea tatăl meu când eram mic în aceeaşi măsură în care sunt copiii mei fascinaţi de ce fac eu. Adică spre zero.

Totuşi, e o altă lume, copiii tăi au şi alte tentaţii acum, pe când mă gândesc că atunci lumea aia era altfel.

Nu ştiu dacă e o chestiune conştientă sau nu, dar tinzi să faci complet altceva decât fac părinţii tăi, sau cel puţin aşa a părut că sunt tentat să fac eu. Copiii mei iarăşi nu sunt neapărat tentați să facă ceva în legătură cu filmul. M-a dus taică-meu când eram mic la o emisiune de copii, aveam trei-patru ani, nu mi-a plăcut deloc, am făcut pe acolo urât şi nu m-am mai dus. N-aveam tentaţia asta să merg pe la televiziune. Pentru mine mai era o chestie – taică-meu era prieten cu toate vedetele de muzică uşoară, cântăreţii, şi eu îi ştiam, erau la mine acasă, ai mei erau naşii unora din ei, adică eram obişnuit. Pentru mine nu era nicio fascinaţie.

Dar bănuiesc că te-a sprijinit când ai început să fii interesat de film.

M-a sprijinit, a fost foarte OK. Nu ştiam ce vreau să fac la un moment dat, prin a X-a, a XI-a habar n-aveam ce vreau să fac. Îmi plăcea să joc fotbal pe teren în liceu şi să merg cu băieţii. Dar aveam video şi ne uitam la VHS-uri dublate sau nu de doamna Nistor, dar îmi plăcea să mă uit la filme, mi se părea fascinant. Începusem să scriu mici povestioare şi să mi le imaginez, şi am zis: hai să încerc. Taică-meu sigur că m-a sprijinit, că i s-a părut interesant asta. Iniţial maică-mea s-a gândit că poate ar fi bine să mă fac doctor, dar cum eu leşinam când vedeam sânge, asta a picat din start şi cred că au fost destul de mulţumiţi că aş vrea să încerc asta. 

Am început să fac meditaţii cu Tudor Mărăscu, era profesor de teatru în principal, şi făcea meditaţii cu un grup restrâns de copii duminica, vreo opt ore, cam toată ziua. Am început să fac meditaţii, m-a testat şi le-a spus alor mei: deocamdată n-are nimic în cap, adică e clar că nu ştie altceva decât fotbal şi prostii, dar pare că vrea să facă, pare că are imaginaţie, hai să încercăm. Şi a început să-mi placă foarte tare. Ultimii doi ani de liceu n-am făcut decât asta, m-am pregătit pentru facultate, n-am învăţat nimic, nici nu-mi trebuia nimic de la şcoală, făceam cincisprezece materii, Rezistenţa materialelor, tot felul de lucruri care, poate, într-o anumită măsură mi-ar fi folosit în viaţă dacă le învăţam, dar în momentul ăla chiar nu aveam niciun chef. Ei m-au sprijinit, dar atât. Adică n-am avut prea multe conexiuni cu lumea televiziunii.

Radu, se fac deja zece ani de când lucrezi cu Alex Baciu şi cu Răzvan Rădulescu şi cu alţii, ai o echipă mai mult sau mai puţin formată de multă vreme.

Sunt peste treisprezece ani de când lucrez cu Răzvan şi cu Alex, sunt aproape treizeci de ani de când lucrez cu Tudor Lucaciu la imagine, sunt peste zece ani de când lucrez cu Andu Radu la montaj sau cu alţi colaboratori la producţie, cu Dragoş Vâlcu, am mulţi oameni cu care lucrez de mulţi ani.

Avantajele sunt uşor de imaginat, că vă înţelegeţi ce vreţi, vă rafinaţi împreună, comunicaţi foarte bine, sunteţi prieteni. Nu vezi în asta şi un pericol cumva, să intri prea uşor într-un nou proiect cu aceiaşi oameni? Uneori poate că mecanismele care merg unse nu sunt tentate să găsească şi alte idei. E o întrebare.

E o întrebare legitimă, poate că aşa ar fi cum zici dacă colaboratorii mei ar fi nişte oameni lipsiţi de personalitate, adică nişte yesmeni, care gravitează cumva în jurul meu, îmi preiau ideile şi pur şi simplu le şi execută corect pentru că ne înţelegem bine, dar nu-i deloc aşa. Sunt oameni cu personalitate puternică, ne mai şi certăm, se întâmplă să nu avem aceeaşi părere, fiecare-şi susţine punctul de vedere, e o relaţie foarte intensă, plăcută, nu întotdeauna uşoară, nu cred că există pericolul unei suficienţe în relaţia noastră profesională.

Şi cum e când aveţi divergenţe? Până la urmă, ultimul cuvânt îţi aparţine, că eşti regizorul?

Se întâmplă să fie şi aşa. Mai ales la filmare se întâmplă asta, când totul este foarte intens, timpul e foarte scurt, trebuie luate decizii şi clar deciziile le iau eu până la urmă. Câteodată nu e timp de parlamentări şi de foarte multe argumente. De exemplu, la scenariu, unde lucrurile se întâmplă cu alt ritm, în alt timp, acolo trebuie să le dezbatem pe toate, trebuie să le pritocim şi să argumentăm fiecare punct de vedere, în aşa fel încât la sfârşit să fim cu toţii satisfăcuţi, cu toţii să ne regăsim în produsul acela şi, în acelaşi timp, eu să fiu absolut sigur că e ceva ce mă reprezintă şi vreau să şi filmez. Cred că asta este ceva ce n-aş mai putea să fac, să merg la filmare cu un scenariu pe care nu-l susţin sută la sută. Dacă nu eşti sută la sută în spatele lui şi nu crezi că ai ceva de spus şi trebuie să spui în felul acela, sigur că ai dubii tot timpul dacă se transmite ce vrei tu să transmiţi sau dacă e suficient sau dacă e insuficient. Dar trebuie să crezi în ideea aceea şi s-o duci până la capăt.

Eu sunt curios în mod special cum decurge scrierea scenariului, pentru că eu, ca prozator, sunt singur în faţa hârtiei şi a ideii pe care o am, dar voi sunteţi deja trei, cu Alex Baciu şi Răzvan Rădulescu, toţi trei având – aici îţi dau dreptate – personalităţi atât de bine conturate, Răzvan face la rândul lui film, Alex a terminat regia.

Alex acum a regizat cu Maria Popistaşu, soţia lui, un scurtmetraj, a coregizat cu mine documentarul Vorbitor, deci şi ceilalţi coscenarişti au preocupări de regie, au păreri.

Cum se adună, cum se naşte un scenariu în condiţiile în care fiecare are stilul lui, are backgroundul cu care vine, cum puneţi împreună trei personalităţi, trei stiluri de scris, trei trecuturi ca să iasă ceva coerent?Mi se pare greu!

Noi ne-am reglat într-un fel faţă de primul proiect. Între timp ne-am reglat foarte mult împreună, am devenit prieteni foarte buni, vedem filme împreună, ne-am dezvoltat cam aceleaşi gusturi cinematografice, ne cunoaştem aproape la perfecţiune biografiile şi ne ştim unul pe altul foarte bine, e greu de spus că avem stiluri diferite. Sigur că avem personalităţi diferite, şi asta se reflectă cel mai bine în discuţiile dintre noi.

Ca stil mă gândesc la Răzvan Rădulescu, la cărţile lui. Pentru mine stilul lui Răzvan Rădulescu este prozatorul, deşi ştiu că e diferit.

E diferit, e cu totul altceva. Am fost cu el săptămâna trecută într-un mic turneu de promovare a filmului în Târgu Mureş şi Suceava şi într-un interviu pe tema asta chiar spunea că e complet diferit. Una e să stai tu singur cu tine să-ţi scrii scenariul, e o mare plăcere şi în asta, dar este o cu totul altă plăcere, nu mai puţin intensă, să lucrezi împreună cu alţii la scenariu, la ceva ce ştii că nu are neapărat o valoare literară în sine, ci e un mediu intermediar în vederea filmului, care face parte din construcţia finală a filmului. Te gândeşti tot timpul la film, la cum va arăta, are cu totul alte reguli.

Din 2006 încoace, ați lucrat împreună filmele Boogie, Marţi după Crăciun, Un etaj mai jos şi acum Alice T. Dacă stai să te uiţi la ele, aceste filme spun diverse crize sau momente dintr-un cuplu, dacă vrei. Încerc să găsesc un fir roşu, în condiţiile în care toţi trei aveţi copii, acum Răzvan Rădulescu e şi bunic, aveţi experienţa de a avea copii. Cumva filmele voastre cresc odată cu voi. Îţi dai seama că există un paralelism între filme şi viaţa voastră ca adulţi?

Sigur că există un paralelism, că ele pleacă cumva din experienţa noastră personală, din lucruri pe care le observăm noi în jurul nostru, care ne afectează într-un fel, care ne pun pe gânduri şi simţim nevoia să transmitem măcar întrebările astea în formă cinematografică spectatorilor. Normal că aşa pleacă fiecare. Acum, dacă mă întrebi ce viziune de ansamblu am asupra operei mele, asta nu pot să-ţi răspund, că nu mă gândesc aşa la lucruri. 

Când mă preocupă ceva, de fiecare dată pritocesc bine până-mi dau seama dacă iese sau nu suficient de important ca să fie punct de pornire pentru următorul meu film, vorbesc cu băieţii, cu Răzvan şi cu Alex şi începem să discutăm. Durează vreo câteva luni până ajungem la un sinopsis, câteodată şi mai mult, poate un an. Din acel punct încolo, când avem desfăşurătorul secvenţelor şi ştim ce avem de comunicat, ştim cum se termină filmul, care sunt secvenţele lui, îl împărţim în trei şi fiecare scrie bucata lui. După aia fiecare mai intervine pe bucata celuilalt, ne lipim bucăţile, e un proces foarte viu.

Radu, Andra Guţi, care a luat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Locarno, a făcut o treabă foarte bună, mi-a plăcut. Să pornim de la ea. Am de fapt două întrebări. Cum ai ajuns să alegi în mijlocul noului tău film un personaj feminin, şi încă unul tânăr, pentru că asta e ceva nou în filmul tău, şi apoi cum ai găsit-o pe Andra?

În primul rând a fost începutul de care-ţi vorbeam, preocuparea pentru copii adoptaţi, pentru adolescenţi, pe urmă recent am avut în familie un caz cu o fată care a fost adoptată, o nepoată de-a mea, adolescentă şi ea, care a trecut prin momente foarte grele, cred că ăsta a fost de fapt adevăratul trigger al filmului. Miam adus aminte de lucrurile din trecut, am procesat altfel, şi personajul cel real fiind foarte puternic, sigur, nu e un film biografic, să ne înţelegem, noi ne-am dus departe de exemplul concret, dar acesta a fost punctul de plecare. 

Pe urmă, în discuţiile pe care le-am avut cu Răzvan şi cu Alex, a devenit important pentru noi să spunem povestea unui cuplu fiică-mamă sau mamă-fiică, cum vrei să-i spui, mamă care a încercat să facă copii şi n-a putut, şi fiica adoptată, acest proiect al mamei, dacă vrei, care foarte uşor rămâne gravidă, deşi pare ultima persoană din lume care ar fi capabilă să fie mamă în momentul ăsta.

În film are șaisprezece ani.

Șaisprezece ani și jumătate are în film. Când am ales-o, Andra avea șaptesprezece ani şi când am filmat abia împlinise optsprezece ani. 

Cum ai găsit-o pe Andra?

E mai complicat să găseşti un actor neprofesionist, ei nu sunt în bazele de date ale agenţiilor de casting, aşa că am dat sfoară în ţară, oamenii de la agenţia de casting s-au dus la licee, au pus afişe, au venit vreo opt sute de fete, am numărat eu la un moment dat. Am dat o probă iniţială, un fel de improvizaţie, să văd dacă e ceva acolo, se poate exploata ceva, cu nişte date naturale ca punct de plecare, şi am ales vreo douăzeci dintre ele. Andra chiar a fost în prima tranşă de fete care au venit la casting, fiind la Liceul „Dinu Lipatti”, secţia de actorie. Deci ea era din start preocupată de fenomen, nu spun că ştia mare lucru, doar că era preocupată, voia să se facă actriţă şi a devenit de la un punct încolo, după ce a început să înţeleagă despre ce este vorba, foarte motivată să ia rolul. A trebuit să mintă în prima probă de improvizaţie şi mi s-a părut foarte convingătoare.

Ea, de fapt, în film minte foarte mult.

De asta a şi fost în felul acesta prima improvizaţie, trebuia să o mintă pe maică-sa, s-o convingă că merită să primească înapoi telefonul confiscat în urma unor tâmpenii pe care le-a făcut la şcoală. Şi ea a fost foarte convingătoare.

E incredibil cum ea, cu foarte multă naturaleţe, joacă mai multe faţete ale personajului ei, de asta mi-a plăcut foarte mult şi nu mă miră c-a luat şi premiul pe care l-a luat.

Ăsta a fost felul în care am lucrat cu ea de la bun început. Am insistat să joace fix momentul respectiv, să nu se gândească la personaj per ansamblu, pentru că Alice e foarte cameleonică şi în aproape fiecare secvenţă ea e alt personaj. Am încercat s-o conving să creadă foarte tare în fiecare minciună pe care o spune ca şi cum ar fi adevărată.

Cum ai lucrat cu ea? E greu să lucrezi cu actori neprofesionişti, cu adolescenţi?

Poate fi mai greu sau poate fi mai eficient, nu zic mai uşor neapărat. A trebuit să avem câteva luni de antrenament, s-o obişnuiesc, să-i dau încredere un pic în ea, s-o obişnuiesc şi cu alţi oameni în afară de mine, cu mine se obişnuise de la un moment dat, dar cum apăreau doi-trei oameni la repetiţii, se crispa, dădea înapoi. A trebuit să fac o parte din repetiţii, mai multe decât îmi planificasem iniţial, împreună cu o parte importantă a echipei, ca să se obişnuiască cu momentul acela în care o să fie douăzeci de oameni în jurul ei, fiecare împingând, trăgând de ceva şi ţinând microfoane, aparate şi aşa mai departe. Am făcut asta o perioadă, a prins foarte repede, are instincte foarte bune de actriţă. Cred că a intrat într-un fel de transă în timpul filmării, pentru că altfel nu-mi explic cum a rezistat aşa de bine treizeci de zile de filmare, în care tot timpul presiunea era pe ea şi ştia foarte bine că eu nu sunt mulţumit de rezultat până nu e exact ce cred eu.

Ea joacă aproape în fiecare scenă din film.

Da. Interesant este că se întâmplă, sunt multe cazurile în care regizorii lucrează cu actorii profesionişti, păcălindu-i să facă anumite chestii de care ei nu sunt conştienţi şi surprinzând câteva reacţii fireşti, le montează şi iese ceva acolo. Eu am cadre de cinci, șapte, opt minute pe care le-am tras de câte cincizeci de ori. Nu poţi să faci asta păcălind pe cineva. Adică am lucrat cu ea exact cum am lucrat cu Teo Corban, cu Maria Popistaşu, cu Mihaela Sîrbu, cu actori care fac asta de douăzeci de ani şi mai mult. Adică nu pot altfel, din păcate.

A fost greu pentru voi, trei bărbaţi, care aţi scris scenariul acesta, să conturaţi acest cuplu mamă-fiică, Mihaela Sîrbu–Andra Guţi? Sunt câteva scene intense, psihologic încărcate între cele două personaje.

Eu am mai dat exemplul acesta, e o replică în Hârtia va fi albastră, în care locotenentul spune: „Știu şi eu ce înseamnă să fii mamă, că am două fete.” Cam aşa suntem şi noi cumva, având copii toţi trei, suntem destul de atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru. Cred că la un anumit nivel, poate nu la primul şi nu la cel mai uşor identificabil, ne-am regăsit în personajele acestea, în amândouă, şi în mamă, şi în fată, oricât ar părea de ciudat, şi am reuşit să scriem probabil destul de convingător. Ne-am documentat, am vorbit cu multe adolescente înainte să scriem. Sigur, e mai uşor să scrii, e cineva de vârsta ta, chiar dacă a trecut prin experienţe diferite.

Mă gândesc că în ultimii ani au fost nişte filme în care în rolurile principale au jucat fete foarte tinere, îmi scapă numele lor, dar în Bacalaureatul lui Mungiu iar e o fată, în Breaking News iar e o fată. Crezi că se vor dezvolta bine la noi? Ce ai sfătuit-o de pildă pe Andra după ce ai terminat filmul, ea dorindu-şi să intre la actorie?

Aici e o discuţie lungă. Andra se pregătea pentru admitere la UNATC, eu nu sunt un mare fan al acestei facultăţi, aproape la nicio secţie, nu cred că se învaţă exact ce ar trebui să se înveţe. Spun asta din perspectiva celui care lucrează aproape în fiecare săptămână, fac multe reclame, filmez foarte mult, am contact cu foarte mulţi actori de toate vârstele şi ştiu că nu se face aproape deloc actorie de film, de exemplu, în Facultatea de teatru – ca să nu-i zicem şi de film. Deşi, sigur, este de film, secţiile de regie, montaj şi aşa mai departe, dar la actorie ei nu sunt deloc pregătiţi pentru asta, n-au experienţă, nu ştiu cum să abordeze un rol în film. Un actor de teatru se setează diferit. Sigur că sunt actori de teatru care sunt foarte buni actori de film, în parte pentru că au tipul acesta de disciplină sau au avut ocazia să lucreze şi să câştige ceva experienţă în film şi să ştie să şi-o folosească, dar în principiu nu cred că şcoala asta te învaţă prea multe. 

Am sfătuit-o să încerce în altă parte. Să-şi ia un an sabatic să spunem, după ce termină liceul, să se pună la punct cu multe lucruri, în principal cu limbile străine, cu cultura generală, să citească, să vadă filme, să se plimbe, să încerce să vadă un pic altfel viaţa. Să profite de experienţa acestui rol, de premiul pe care l-a luat, dar mai ales de faptul că are o carte de vizită de o sută de minute pe care o poate arăta şi asta ar putea să-i aducă alte roluri, să participe la castinguri, să profite de momentul ăsta, după care de la anul să facă ce vrea ea. Dar, din câte ştiu de la Andra, ea o să încerce să dea undeva la Londra, la o facultate.

Am văzut într-un interviu pe care l-ai dat relativ recent că aminteai de romanul biografic al lui Christiane F., Noi, copiii din Bahnhof Zoo, apărut la Humanitas acum vreo doi ani. Care e legătura? În ce fel te-a ajutat cartea asta despre adolescenţa în Germania de Vest?

E în Berlinul de Vest, în anii ’70. E o carte pe care am citit-o în momentul în care începusem să ne gândim la film, am impresia că Răzvan a venit cu ideea asta, el a recitit-o, Alex şi cu mine am citit-o pentru prima oară. M-a impresionat foarte tare cartea, nu-mi dau seama exact ce contribuţie are, probabil importantă, jurnalul acestei fete de cincisprezece ani, trecută printr-o experienţă traumatizantă legată de droguri la vârsta de doisprezece ani, prostituţie şi tot ce-ţi imaginezi mai îngrozitor pe lumea asta. Cred că ne-a ajutat să înţelegem mai bine toate frământările unui copil aflat într-o criză de identitate profundă, majoră. Acesta e motivul principal pentru care filmul se numeşte Alice T. Şi fata noastră e în principal o fată în căutarea unei identităţi, un copil-accident care încearcă să înţeleagă ce e cu ea şi dacă aparţine de ceva, dacă are vreun sens.

Cu „noul val” ce se întâmplă? Văd tot felul de reacţii deale voastre, ale regizorului, de pildă tu, cu Un etaj mai jos, când ai refuzat nominalizarea la Gopo, înţeleg că nici cu Alice T. nu vei vrea să iei parte la nominalizări, Mungiu nu vrea să dea filme la TIFF, ce se întâmplă? De unde toate aceste animozităţi, reacţiile astea între regizorii generaţiei tale?

Nu sunt neapărat nişte animozităţi. Eu am nişte obiective precise pentru care fac asta. Nu vreau să dau filmul la Gopo şi nu vreau în continuare, pentru că din ceva care a început cumva aşa, foarte entuziast, ca o manifestare a breslei, s-a transformat într-un eveniment monden, accentul se pune pe cu totul altceva decât pe filme. Toată lumea se gândeşte cu ce se îmbracă, e un fel de fast foarte artificial construit, e ca şi cum ar reprezenta galele unei industrii. Or, noi, să fim serioşi, suntem departe de aşa ceva. O să fim o industrie atunci când o să fim capabili să facem filme profitabile într-un anumit fel. Noi mai avem cinematografe doar în malluri, despre ce vorbim? Ce industrie?

Acum tu ştii că cultura română aşa s-a format, creând întâi formele şi aşteptând apoi să se umple.

Este o manifestare provincială, să ne înţelegem. În momentul în care ai pretenţia că trebuie să te îmbraci ca la Cannes, ai pus şi un covor roşu de la Dedeman şi eşti gata acolo, unde doar cei aleşi pot păşi, şi ajungi acolo şi te întâlneşti numai cu prezentatoare TV, cu vedete de cancan şi aşa mai departe, nu mă interesează tipul ăsta de manifestare. Nu mă interesează să apară pe Facebook despre mine – eu n-am Facebook, mă mai uit la nevastă-mea ce apare – şi să se spună: „Uite-l şi pe ăsta cum s-a îmbrăcat.” Asta mă interesează pe mine? Eu mă îmbrac în costum la Cannes pentru că acolo e această regulă, Cannes şi-a construit prestigiul în șaptezeci de ani de existenţă şi pot să accept şi să respect lucrul ăsta. Dar de ce să mă îmbrac în costum sau în smoching, să stau să accept acest tip de fast artificial, într-un ball-room din Bucureşti. Nu mă interesează.

Bine, dar nu faci o nedreptate filmului? Uite, îi iei şansa Andrei Guţi de a fi nominalizată şi poate chiar de a câştiga un premiu.

Şi ce dacă câştigă? Unde o ajută pe Andra lucrul ăsta? Serios! Eu cred că pentru Andra, dacă n-o să continue să fie la fel de serioasă, implicată, activă, n-o să conteze nici premiul de la Locarno, darămite premiul Gopo! Eu am luat o statuetă din asta, o folosesc să proptesc o uşă care nu se închide la mine în casă.

Dar nu crezi că „industria” va scăpa în cele din urmă de ghilimele tocmai exersând această normalitate până la urmă a unei gale în care se premiază cei mai buni? În timp.

E posibil, dar pe mine în general fastul ăsta nu mă interesează, îl accept atunci când el e asociat unei instituţii care şi-a clădit prestigiul unei manifestări la care mă interesează să particip pentru că e bine pentru film. De aia mă duc la Cannes sau la Locarno, pentru că promovează filmul, sunt vehicule de oarecare promovare a filmului de autor pe piaţa asta deja foarte îngustă din Europa şi din lume în general. Altfel nu mă interesează lucrurile astea, nu sunt un om care ţine la fast. Nu ţin să mă promovez, să mă autopromovez. Apar în emisiuni în general pentru că vreau să-mi promovez filmele. 

Că tot povesteam la începutul emisiunii despre copilăria ta în Bucureşti, cu bunicii, prima întrebare din chestionar se referă la copilărie şi mai ales la cartea copilăriei. Care a fost pentru tine?

Legendele Olimpului, Alexandru Mitru. Repovestite.

Care este cartea despre care ai spune că, ori în tinereţe, ori mai târziu, ţi-a deschis ochii?

Am o memorie foarte proastă la nume. Am citit o carte pe care a ecranizat-o şi Wim Wenders, se cheamă Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, scrisă de Peter Handke. Asta mi-a plăcut foarte tare când eram în facultate, mi s-a părut că are o structură destul de non-narativă. Chiar am scris un scenariu inspirat cumva din cartea asta, nu mai ştiu pe unde e şi ce am făcut cu el, era un experiment şi experimentul consta în încercarea de a construi un scenariu fără să ştiu exact unde duce, ca personajul acela care părea că n-are nicio noimă şi nu ştia ce-l aşteaptă, dar era extrem de intrigant pentru mine.

Numeşte o carte clasică necitită deloc sau până la final.

N-am terminat Război şi pace. 

Dintre cărţile pe care le-ai citit recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Am citit pentru prima oară în original o colecţie de povestiri a lui Raymond Carver.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În cartea lui John Williams, Augustus, mi-ar plăcea. Mă pasionează de ceva vreme istoria, mai ales istoria antică, e interesantă ficţionalizarea asta a istoriei pe care am citit-o în cartea asta.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii? 

L-aş trimite pe Nick Cave.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei/ omenirii, dar una şi una singură, care ar fi aceea?

Mi-ar plăcea să nu mai existe religie pe planetă, dacă s-ar putea.

Că tot am vorbit atât de mult despre Bucureşti, am o întrebare despre oraşul ăsta: care e locul tău preferat din Bucureşti?

Sunt locuri de care te simţi legat sentimental, în principal datorită copilăriei. Eu sunt legat de zona centrală, de zona Catedralei Sf. Iosif, de parcul Cişmigiu, zona Sălii Palatului. Ăla e drumul pe care l-am făcut doisprezece ani de generală şi de liceu şi mă leagă multe lucruri de cartierul ăsta, care s-a schimbat foarte mult şi nu mai recunosc aproape nimic, dar sunt elemente, colţuri care-mi aduc aminte de copilărie.

Pentru întrebarea zece, cea specială, mă leg puţin de cameo pe care-l faci în propriul tău film, în Alice T., nu ştiam, dar ai spus undeva că e un omagiu adus lui Maurice Pialat. Înainte de a pune întrebarea, spune-mi cum ai decis tu să joci câteva secunde, o jumătate de minut în film?

Nu spun că nu m-am gândit de la început că ar fi frumos să joc, pentru că secvenţa la care se face referire în filmul nostru e o secvenţă din filmul À nos amours, în care Pialat însuşi joacă rolul unui tată care îşi surprinde fata împreună cu cea mai bună prietenă în dormitor. M-am gândit cumva de la bun început, dar am zis să nu mă prostesc, am alte probleme mai importante, am făcut casting, am ales un actor, am dat şi eu probă şi mi s-a părut că nu sunt chiar pe dinafară. Atunci când actorul respectiv m-a anunţat că nu poate veni la filmare în ziua în care-l programasem, am spus că nu mai am nicio scuză şi că trebuie să încerc. Până la urmă, e o experienţă şi nu-mi pare absolut deloc rău că am făcut asta, mi-a plăcut foarte tare.

Întrebarea specială e: în ce film din istoria cinematografiei ţi-ar plăcea sau ţi-ar fi plăcut să apari într-un rol?

Nu ştiu ce să zic. Nu m-am gândit la asta niciodată, ce rol mi-ar fi plăcut. Să fim tot într-un film al lui Pialat, în Loulou, să zicem, cu Depardieu. Nu în locul lui Depardieu, dar acolo.

noiembrie 2018