„Ca profesor, trebuie să faci şi o formă de marketing ca să exişti”

interviu cu Cosana NICOLAE 

Marius CHIVU: Să vorbim puţin despre începuturile carierei tale universitare şi aş vrea să începem de aici: cum ai făcut facultatea, cu cine, cum a fost perioada în care ţi-ai dat seama că o să intri în literatură şi mai ales în ce domeniu.

Cosana NICOLAE ERAM: Am plecat din ţară cu totul în 2003, adică amintirile mele legate de România sunt percutante până atunci, şi din acel moment se dublează întotdeauna de viaţa mea americană în California. M-ai întrebat de facultate – a fost imediat înainte de 1989 şi după 1989, am făcut Litere şi am ales apoi engleza. Deci am intrat pe un sistem în care am predat engleză întâi, am mers doi ani la liceul Caragiale, la începutul anilor ’90, unde îmi aduc aminte că am fost şi dirigintă, mă dădeau afară de pe scara profesorilor, că nu mă ajuta figura să rămân serioasă. După aceea am predat la Studii americane, după ce am făcut un masterat la Studii americane. 

În anii ’90 am fost foarte activă, au fost ani în care am început să traduc din engleză, să public, ştiu că prima mea traducere a fost din Derek Walker, un autor australian, premiant Nobel, traducere pe care i-am dat-o lui Alex. Leo Şerban la Contrapunct. Nu ştiu dacă a fost în 1991-1992, anii vor deveni vagi pe măsură ce vorbim, dar ideea este că Alex. Leo Şerban a văzut traducerea și a apreciat-o. 

Până prin 1995 noi traduceam ce voiam noi, nu exista foarte clar o lege a copyright care să nu ne dea voie să ne ducem cât de aproape de prezent posibil. Dacă-mi venea în cap un autor sau dacă-mi plăcea cineva, de obicei urmăream premiile literare, imediat traduceam şi apărea în România literară. Dacă ar urmări cineva istoria din România literară, Contrapunct, Dilema, Vineri – suplimentul care a existat într-o vreme –, eu eram foarte prezentă acolo. Deci anii ’90. După aceea m-am instituţionalizat oarecum, am devenit universitar la Studii americane din 1998, unde am fost până în 2003 încontinuu, şi acolo am rămas în continuare în lumea culturală românească, în engleză, în română.

Să rămânem deocamdată în România şi vorbim despre ce faci tu în California în al doilea segment al emisiunii. Apropo de publicistica din anii ’90, de fapt toată generaţia ta a fost prima generaţie liberă care a făcut presă culturală adevărată, fără niciun fel de restricţii ideologice, cenzură, în anii ’90, tu, Johnny Manolescu, care ulterior a ajuns şi prozator, care predă la facultate, Andreea Deciu, Romaniţa Constantinescu.

Mihai Iacob, adică suntem mai mulţi care eram în generaţii apropiate, Simona Sora, Claudiu Constantinescu, Marina Constantinescu, eram mai mulţi care am fost cumva culeşi şi aduşi spre România literară cea de atunci şi care publicam în general recenzii sau articolele noastre, dar de cele mai multe ori recenzii la traduceri. Ştiu că primul meu articol în România literară a fost în 1992 despre Varieteu pe apă a lui John Barth, şi lucram cu doamna Bittel de acolo, care este o persoană minunată.

Adică eu acolo în partea aceea eram. Apoi noi cumva ne coagulam şi într-un grup de prieteni, şi într-un grup de colaboratori. De aceea recunosc că acei ani ’90, cel puţin la început, în prima parte a lor, au fost minunaţi pentru mine şi foarte activi şi dinamici.

În acelaşi timp, împreună cu domnul profesor Martin şi cu Denisa Comănescu am tradus o Istorie a literaturii americane, cu o prietenă care stă acum în Elveţia. Traducând practic zona de secol XX, m-am apropiat automat de partea pe care după aceea am predat-o la facultate. Am mai mers şi pe un fel de coordonare de literatură străină la Editura Univers Enciclopedic. De asta spun, privindu-mă pe mine în urmă, mă şi gândesc cât de activă eram, câte lucruri făceam, dar era o măsură de efervescenţă totuşi pentru noi în bucla noastră, aşa cum eram, şi ne stimulam unii pe alţii foarte mult.

Era un haos benefic, cu multă libertate, apropo că puteai activa fără să-ţi pui problema copyright-ului. Şi, cu toate astea, uite ce şcoală am învăţat! Se făcea şcoală pe vremea aia!

Da, întotdeauna scăpam prin ochiurile plasei cu diverse lucruri. Dar nu era nimic rău în asta. După aceea ţin minte că, probabil când eram deja la Limbi străine la facultate, ca asistent, am făcut un grupaj tot în România literară de atunci, prima oară un grupaj despre feminisme, şi pe care l-am pus intenţionat la plural, şi unde mi-am rugat toţi cunoscuţii, prietenii să scrie câte un articol aşa cum văd ei lucrurile. Acum că vorbim şi-mi aduc aminte, chiar aş vrea să recitesc acel grupaj, să văd ce a scris lumea şi să văd ce am scris inclusiv eu, că nu-mi aduc aminte exact.

Nu ştiu cât de avansate sunt lucrurile în zona asta acum. Fireşte că între timp sau tradus cărţi fundamentale pentru feminisme şi se discută mult mai mult, există nişte asociaţii care se ocupă.

Eu zic că în lumea universitară, cel puţin la nivel teoretic, este bine, din ce ştiu eu şi din ce mai urmăresc, deşi nu mai sunt foarte la curent, persoanele pe care le ştiu sunt bine mobilate pe această temă.

Dragă Cosana, eu te-am cunoscut, intelectual vorbind, cu cartea ta Canon, canonic, apărută la Univers Enciclopedic în 2006. Cartea ta venea să lămurească, destul de târziu de altfel, ce înseamnă canonul. Era de fapt o mică istorie a problematizării canonului în spaţiul american, unde vedeai ce înseamnă un canon, un canon afro-american, un canon feminist, etnic, homo-canonul. În urma cărţii tale am avut revelaţia şi mi-am explicat de ce nu funcţionaseră într-o bună măsură polemicile – anume că discuţia fusese de import şi că la noi se discuta despre canon în lipsa multiculturalităţii. Şi că noi aveam o problemă în sensul în care erau nişte scriitori minori, nu minoritari, despre care noi am fi vrut să aflăm mai multe, al căror loc ni se părea că e mai marginal decât ar fi fost cazul. Cum ţi-ai ales pentru doctorat o temă atât de vastă? Nu te-a strivit?

Acum mă întrebi de istorie, trebuie să încep cu preistoria. Încă din facultate, regretatul profesor Paul Cornea a fost primul cu care am avut mai multe discuţii despre ierarhiile literare, şi termenul de canon propriu-zis a fost de la el. Eram studentă, nu eram nici absolventă, nici masterandă, nici doctorandă, în anii ’90, când chiar şi teza mea de licenţă a fost oarecum despre ierarhii, nişte termeni probabil mai vagi, iar după aceea, în momentul în care am ajuns să predau la Studii americane şi bibliografia mea critică a fost în general în engleză, am vrut să revin la acest termen. 

Un an l-am petrecut la New York, în 1999–2000, cu o bursă Fulbright, şi atunci de fapt mi-am definitivat cercetarea de la doctorat, pe care am făcut-o tot cu profesorul Cornea, şi care a avut o idee extraordinară. Pentru că, evident, vorbim despre o teorie care poate în România sau în româneşte nu are acelaşi impact, pentru că nu avem aceleaşi dimensiuni despre care putem să vorbim. Ce am vrut să fac a fost cumva pornind invers, de la o aplicaţie. Profesorul Cornea a avut ideea unei încercări de a face un canon chiar în carte. 

Dacă mai ţii minte, în partea a doua a cărţii există o modalitate practică de a face ierarhiile literare bazată pe – ceea ce iarăşi nu s-ar aplica la literatura română – antologii de literatură americană contemporană, în care autorilor li se dă un anumit număr de pagini. Acum, în paranteză fiind spus, mie mi-a rămas ideea să digitalizez acest proiect, pentru că se vorbeşte de digital humanities foarte mult, și să-l fac cumva accesibil pe internet tot în raport cu aceste ierarhii, care sunt bazate pe numărul de pagini care li se acordă autorilor în antologii. Am făcut întâi partea practică şi de aici au ieşit nişte revelaţii în materie de cine este în ierarhie şi de ce, şi am ajuns la ideea că sunt trei niveluri de autori, după care am început să pun întrebările de cercetare respective. 

Acum, ca sfat pentru toată lumea care porneşte în încercarea de a scrie o teză, mai bine porneşti de la o întrebare decât de la o teză propriu-zisă. Şi atunci, întrebarea mea a fost: Ce este canonul şi ce face să existe aceste ierarhii? Există în preambulul cărţii o descriere largă a tuturor teoriilor despre canon, mai ales pe filiera americană, pentru că acolo s-a teoretizat foarte mult, şi practic au fost partea teoretică şi cu finalul de aplicaţie. 

În România, cartea a apărut în 2006, eu eram deja plecată de trei ani, la Stanford, unde eram doctorand, făceam un al doilea doctorat. La Stanford a fost unul dintre centrele de unde a pornit aşa-numita bătălie canonică în anii ’80. Adică exista un curs de civilizaţie occidentală, în anii ’80, care cuprindea „dead white english males”, autori britanici în principiu, poate şi americani, care nu mai trăiau. Adică pe vremea aceea, care nu e de mult, doar patruzeci de ani, vorbeam despre ierarhii literare mai ales de autori morţi. Te canonizez dacă eşti mort. 

După aceea, contemporaneitatea era un fel de masă nediscriminată şi acel curs a fost contestat. Atunci civilizaţia occidentală ca principiu a fost contestată în ideea în care trebuie să li se ofere studenţilor acces şi la alte literaturi, acest lucru a venit în pandant cu teoriile post-coloniale prin care nu mai exista un centru, ci centrul se sfărâmiţează în mai multe centre de iradiere şi nu mai ai conceptul de margine şi centru, ci există mai multe nuclee şi aşa mai departe. Într-un fel, toţi anii în care mă gândisem la ierarhii literare și cei trei ani pe care-i petrecusem deja în SUA m-au ajutat să ofer această viziune pe care am avut-o în carte. Acum eu mă bucur că întâlnesc oameni, după mulţi ani, la conferinţe internaţionale, oameni pe care poate nu i-am cunoscut, de origine română sau chiar români, care şi ei predau ori în România, ori în lumea largă, şi care vorbesc de cartea mea. Motiv care mă face să doresc să apară o nouă ediţie, la care vreau să adaug un capitol.

Asta voiam să te întreb: dacă crezi că între timp s-au schimbat lucrurile sau ai o informaţie ce ar merita adăugată.

Da, aş vrea să fac un capitol despre canonul în epoca digitală, pentru că multe lucruri se schimbă şi se pulverizează în epoca pe care o trăim acum.

Nu e deja o altă carte? Ca volum de informaţii vreau să zic.

Poate să fie, dar am să fac doar un capitol, ca să rămână cartea ca atare, pentru că, oricum, tirajul a fost epuizat şi este multă lume care nu are acces la ea şi poate ar merita. Eu nu mai sunt neapărat la curent cu discuţiile despre literatura română actuală, dar din ce văd la cunoscuţii pe care-i am şi cât mai privesc social media aici, a rămas cuvântul. Deci cuvântul este atârnat şi toată lumea-l utilizează. Nu ştiu dacă nu e cumva puţin abuzat cuvântul canon aici, în acest moment.

Trăim într-o cultură a abuzului, abuzăm fiecare tot ce putem, în orice direcţii. Aş vrea să te întreb, dincolo de dimensiunea teoretică, cum poţi să mai predai literatură când ai toate nucleele astea? Ai deteritorializarea literaturii. De unde mai apuci literatura? Cât de dificil e să faci o selecţie şi după ce criterii, atunci când construieşti un curs la universitate?

Există nişte criterii care au rămas, care sunt nişte parametri obligatorii tocmai ca să rămâi într-o formulă. Unul dintre criterii este cronologia, periodizarea. Toată lumea se specializează pe secole sau pe perioade. Eşti specializat pe secol XIX, pe secol XX, pe prima parte a secolului XX. Se discută foarte mult acum despre literaturi naţionale sau dacă există o literatură mondială sau nu, nu intru în aceste teorii, ne place totuşi să vorbim mai lax la ora aceasta, dar cred că, într-un fel, şcoala păstrează o formă de conservatorism care nu este negativă în materie de periodizare. Şi atunci, dacă predai – acum voi vorbi şi de experienţa mea de la Bucureşti, şi de cea din SUA – un curs magistral, poţi să faci un curs pe un secol şi să alegi anumiţi autori, automat eşti tu, ca profesor, un factor de canonizare, pentru că le oferi studenţilor nişte autori care, câţi pot fi?, maximum doisprezece, în contextul în care un semestru universitar are douăsprezece-paisprezece săptămâni. Deci, cumva periodizarea rămâne un criteriu. 

După aceea, se poate alege pe alte criterii, de genul: autorii din New York, criterii geografice, sau autorii etnici. Depinde ce fel de literatură predai. Pentru că, dacă vorbim de cea franceză, suntem în alte criterii. Dacă vorbim de cea americană, suntem în alte criterii. Cea română le are pe ale ei, care rămân tot în aceşti termeni de cronologie.

Ce predai tu de fapt acolo? Ce cursuri ai? Ce studenţi ai? Spune-ne puţin despre viaţa ta de profesor într-o lume pe care n-o cunoaştem.

În 2003 am plecat în California, în urma unor alegeri care ţineau de viaţa mea personală de atunci şi a întâlnirii cu o doamnă care a predat la Stanford, care a venit în România şi a ţinut un curs şi cu care m-am împrietenit. Pe doamnă o cheamă Marjorie Perloff, critic de poezie, şi care cumva m-a întrebat dacă n-aş vrea să studiez la Stanford. Mult mai târziu am realizat că toţi profesorii americani fac un fel de recruting când călătoresc, pentru a-şi împrospăta rândurile.

Deci ai fost aleasă.

Nu am fost aleasă, pentru că nu e aşa de uşor, am fost cumva canalizată. Eu atunci, în 2003, tocmai îmi terminasem doctoratul românesc, care urma să fie cartea de care am zis, din 2006, şi pentru că viaţa mea personală, nu profesională, în acel moment mă ducea în California, trebuia să-mi găsesc ceva de făcut acolo. Ca umanist e mai greu să intri într-o lume şi să fii ce-ai fost, şi singurul canal în mintea mea de atunci a fost să fac un alt doctorat. Nu mi-a fost niciodată frică de provocări de acest gen, deşi nu este uşor să stai tot timpul să-ţi foloseşti creierul şi să accepţi o viaţă monastică printre cărţi, dar ăştia suntem noi. Atunci am ales un al doilea doctorat, în sensul în care am aplicat. Am avut o scrisoare de recomandare de la Marjorie Perloff, care probabil a valorat foarte mult.

Pe ce temă a fost doctoratul american?

Pentru că urma să fac un alt doctorat, am ales literatură franceză contemporană, de fapt o focalizare pe avangardă. Am vrut să merg pe avangarda istorică, pentru că uneam toate firele mele de cercetare şi de interes dintotdeauna, şi în română, şi în engleză, şi în franceză. Ce m-am mai gândit eu la nivelul meu, la scară istorică, patriotic, a fost că vreau să fac ceva şi dacă tot sunt acolo, să deschidă puţin lumea americană, puţin, cât se putea, cu un doctorat la Stanford, cu o teză la Stanford făcută de cineva de origine română, informaţii despre lumea românească. Atunci am ales să fac o teză despre patru autori de avangardă de origine româno-evreiască, evident primul este Tristan Tzara, al doilea este Isidore Isou, mai puţin cunoscut la noi, al treilea este Benjamin Fondane, deci Benjamin Fundoianu, şi al patrulea a fost Victor Brauner. Teza a fost interdisciplinară, pentru că Brauner este pictor, picto-poet, cum îşi spunea el, şi Isidore Isou la rândul lui a scris, a compus, a pictat.

Teza a fost despre ei patru, din teză s-au fragmentat mai multe articole şi probabil va urma o carte despre ei, dar acum scriu o altă carte despre scandaluri literare în perioada respectivă, interbelică. Mi-a plăcut mult teza, pentru că aveam un coordonator care era de origine germană, care ştia şi nu ştia, şi mai aveam un alt coordonator care era francez şi care-l iubea pe Isidore Isou, şi cumva într-un fel, când scrii o teză, tu-ţi educi publicul. Deci ei au fost autorii mei.

Şi acum ai rămas să predai literatura avangardelor?

Acum predau literatură de secol XX şi etică, am fost la Stanford șapte ani, cât a durat doctoratul, după aceea am predat încă doi acolo, dar nu era un post permanent. Am găsit un post permanent la o universitate mai mică, tot privată, se numeşte University of Pacific, care este cam la o oră şi ceva de Stanford. Cu alte cuvinte, am rămas în zona în care am plecat de la început. Uneori, la conferinţe, lumea mă întreabă dacă universitatea mea este în Hawaii, poate că mi-aş dori să fie în Hawaii, dar este în California, în zona San Francisco.

Ce fel de studenţi ai?

Repet, este o universitate privată, deci am în general studenţi care-şi plătesc şcolarizarea, dar şi cam 30% care sunt pe burse. E o diferenţă între ei. Cei care-şi plătesc şcolarizarea sunt motivaţi de faptul că părinţii lor dau bani sau ei fac credite ca să-şi plătească, iar cei care sunt pe burse sunt motivaţi de ideea că sunt de obicei prima generaţie din familia lor care face studii universitare. Cu alte cuvinte, am studenţi foarte motivaţi. După aceea, fiind o universitate mai mică, avem clase mai mici, cursurile mele de la Bucureşti puteau fi şi cu optzeci, o sută de studenţi, aici n-am niciodată peste douăzeci și cinci.

E o clasă multi-culti?

Întotdeauna contează dimensiunea etnică, pentru că suntem în California. California este un stat foarte variat şi am studenţi care vin din toate comunităţile etnice, am studenţi care sunt născuţi în SUA, dar majoritatea sunt bilingvi, vin din familii care sunt vietnameze, coreene, de limbă spaniolă, din India. Sunt foarte mulţi care sunt educaţi în familie în limba lor de origine, dar trăiesc în limba engleză.

De ce-i interesează literatura? Scriu ei înşişi, vor să predea literatură sau să devină scriitori? Ce motivaţii au?

Din păcate, motivaţia nu este atât de idealistă. Pentru cei care merg pe studii umaniste şi în general pentru studentul american în acest moment, motivaţia este ce fel de slujbă găsesc eu la sfârşit şi cât de bine voi fi plătit. În acest moment, studiile umaniste devin nişte studii de nişă, cel puţin în California, toţi trăim sub aripa lui Silicon Valley, care este altceva, este vorba de lumea digitală, şi studiile umaniste îi interesează pe studenţi în măsura în care le adaugă o plusvaloare creativă sau de informaţie. 

Un student poate să facă acolo specializare primară şi specializare secundară – major, minor –, specializare primară în computer science şi una secundară în engleză, pentru că vrea să se apuce să facă design de jocuri pe computer. Ca atare, are nevoie să aibă acces la felul în care literatura engleză îţi deschide atât gândirea critică, cât şi informaţia legată de cum să faci o naraţiune, cum să construieşti un plot, ce ingrediente să pui, structură, discurs, ingrediente şi reţetar. De exemplu, în materie de limbi străine, iarăşi vorbim de o nişă în cadrul unei nişe. Sunt multe departamente din păcate unde limbile străine, parte dintre ele, sunt tăiate, li se taie fondurile şi eventual se închid, probabil vor rămâne câteva limbi principale, limbi şi literaturi care vor fi studiate, dar cad pe rând. 

Ca nucleele şi teritoriile marginale.

Este o lume în plină mişcare de altă natură, cea în care mă aflu eu. Este o lume care trăieşte pe internet, în nişte repere în care tu, ca profesor, trebuie să faci şi o formă de marketing ca să exişti. Trebuie să-ţi faci reclamă pentru domeniul tău. Nu este domeniul luat ca atare: da, uite, literatură pentru că idealul unu, idealul doi, idealul trei, că ştim literatura şi ne trebuie. Nu este aşa, lucrurile sunt privite mult mai pragmatic.

Citeam recent o statistică care zicea că anul trecut în SUA, 90% dintre cărţile cumpărate au fost cumpărate prin reţeaua Amazon. Pe de altă parte, când vorbim de librării în SUA, te gândeşti la San Francisco, să zicem, unde sunt probabil cele mai multe librării independente, unde încă trăieşte Lawrence Ferlinghetti, care a făcut o sută de ani zilele astea. Te întreb pe tine: ce faci, pleci din California până la San Francisco să-ţi cumperi cărţi? Cum citeşti? Ştiu că citeşti mult şi pe telefon, din păcate.

Am un telefon cu un ecran suficient de mare ca să pot să citesc pe aplicaţia Kindle şi pe telefon. Există, dacă vrei să ştii, librării ale lui Amazon, nu se cumpără numai online. Sunt discuţii multe, se pun mereu întrebările în aceşti termeni: mai citeşte lumea? Mai citesc americanii? Vai, ce lume care nu citeşte – nu este adevărat. La toate aceste proteste şi critici aş spune: nu este adevărat, lumea citeşte în continuare, lumea eventual îşi cumpără cărţi online, dar în acelaşi timp lumea ascultă cărţi. Pentru că viaţa acolo se desfăşoară în nişte termeni în care, din păcate, se desfăşoară şi aici, şi anume în trafic. 

Nu trebuie să uităm că mare parte din existenţa noastră este o existenţă de navetişti. Chiar şi eu am patruzeci și cinci de minute dus, patruzeci și cinci de minute întors până la universitate şi înapoi. Ce faci când eşti în trafic? Asculţi audiobooks. Majoritatea cărţilor au suport pe Kindle şi au suport şi pe audiobook şi sunt citite de cele mai multe ori de scriitorii înşişi sau de actori. Eu personal nu ascult cărţi, pentru că mi se par prea lente. M-am obişnuit să fiu cititor profesionist, rapid, pentru mine lectura are alt tempo, dar foarte mulţi dintre cunoscuţii mei sunt pe acest principiu de audiobooks. Am fost chiar mirată să aud, ei nu spun: am citit o carte, ci: am ascultat o carte. 

Am văzut chiar recent nişte aplicaţii de care nu ştiam, destul de scumpe, şi tot ce fac ele este să-ţi rezume cărţile. Vii, cumperi o carte, sau vrei să citeşti să zicem Război şi pace, şi aplicaţia respectivă ţi-o rezumă în câteva minute. Ceea ce e cumva exact împotriva esenţei literaturii şi a ceea ce reprezintă ea. Pentru că nu poţi reduce literatura, o carte, un roman, un poem, orice ar fi, doar la desfăşurarea acţiunii. Pentru că e vorba de experienţa limbajului, de atmosferă, de construcţie, de trăitul o vreme în cartea respectivă în timp ce o citeşti.

Acum să nu uităm că şi eu, şi tu suntem filologi, avem o educaţie, un background, o lume care se mişcă foarte mult în jurul cărţilor, dar câţi suntem noi? Şi câţi suntem noi aici în România, în Europa, câţi suntem noi în SUA? În momentul în care vorbeşti cu oameni într-o încăpere, să spunem că eşti la o recepţie sau la o petrecere, vor fi doi filologi şi până la sută sunt de alte profesii. Lor trebuie să le apropii literatura în ce modalităţi poţi. Bănuiesc că în momentul în care au acces la un rezumat şi le place, după aceea citesc. Adică rezumatul este echivalentul a ceea ce se numeşte „elevator pitch”, de trei minute, pentru firmele din Silicon Valley care vor să obţină finanţare. Cu alte cuvinte, tu ai un proiect şi se consideră că trebuie să-l descrii atât de percutant, încât să iei bani de la „venture capitals”, de la cei care pot să-ţi dea, timp de trei minute, cât durează drumul tău cu ei în lift. 

Mutatis mutandis, în momentul în care ai rezumatul unei cărţi, pentru această categorie de populaţie care, repet, este majoritară, poate e mai interesant. Poate că este un cârlig, poate că aşa află despre ce e vorba. Un alt cârlig este ecranizarea. Sunt mulţi care văd ecranizarea şi după aceea se duc la carte, şi după aceea se ceartă cu autorii ecranizării că de ce n-au ecranizat cum trebuie. Şi la filme, şi la seriale, am întâlnit situaţia respectivă. Deci n-aş vedea lucrurile atât de dramatic cum le vezi tu, pentru că, din nou, nu vorbim numai despre categoria filologilor, dimpotrivă.

Mi-a venit în cap teoria unui critic literar american, Tim Parks. El spunea că marile romane, marile însemnând nu doar ca valoare, ci şi ca întindere, nu trebuie citite până la capăt. Că dacă el este suficient de bun, până la jumătatea lui sau până la trei părţi din el deja ai învăţat limbajul, ai intrat în atmosfera cărţii, ai ideea construcţiei, a structurii, a talentului scriitorului respectiv, care de cele mai multe ori ratează finalul din presiune şi spune că cele mai multe mari cărţi au finaluri ratate şi cumva neterminând-o, te scuteşti pe tine de dezamăgirea asta. Unde mai pui că noi uităm finalurile, deci oricum o citeşti degeaba.

Şi ştim începuturile pe de rost. Nu cred că există cele mai bune începuturi ale cărţilor. Nu ştiu teoria, nu-mi este cunoscută, ce încerc eu să fac când aud ceva care mă contrariază, şi acest lucru pe care-l spui mă contrariază uşor, este să înţeleg care a fost motivaţia persoanei care a emanat teoria respectivă.

Cine ştie? Probabil că a avut de recenzat un roman şi era prea lung. Adevărul e că trebuie să recunoşti, în ultima vreme, cel puţin dacă te uiţi pe listele chiar şi ale premiilor americane, National Book Award, Pulitzer, sunt volume foarte mari. Uite, ultimul roman al lui Paul Auster este uriaş. Cum ar putea citi Paul Auster romanul ăsta pentru cei care vor să asculte cartea lui pe audiobook?

Nu ştiu. Vorbim din nou de timpul lecturii. Lumea are timp când este în trafic. În momentul în care eşti pierdut în trafic o oră dimineaţa şi chiar mai mult, şi o oră după-masa, şi te mişti cu doi kilometri la oră, ce asculţi de Paul Auster! Dar ce vreau să spun este că timpul lecturii presupune o dedicare pe care multă lume o mai are, noi o avem din start, repet, pentru că suntem ceea ce suntem, dar eu n-aş deplânge, nu mi se par lucrurile pierdute, se mută acest interes în fragmentările care există. Uite, chiar şi în rezumatele de care vorbeşti, mai există Goodreads, lumea-şi rezumă lectura. Poate n-ar trebui să ne luăm după Goodreads sau după review-urile de pe Amazon ale unei cărţi, ci mai degrabă după un rezumat onest ca să ne apucăm să citim, iar faptul că există cărţile mari ne arată că încă avem naraţiuni şi lumea are încă despre ce să vorbească şi că trăim într-un univers în care poveştile proliferează în continuare. Şi dacă ele există, atunci totuşi încrederea în umanitate există.

Bine, americanii au şi marota marelui roman american şi cumva e un ideal spre care tind scriitorii.

Da, poate a scriitorilor, dar nu a lectorilor sau a celor care au acces la literatură. Şi, oricum, informaţia noastră acum este atât de fragmentată, încât nu vine neapărat din romane. Eu am făcut cu studenţii un roman, nu ştiu dacă s-a tradus aici, al unui autor care este de origine vietnameză, de fapt este vietnamez-american, îl cheamă Viet Thanh Nguyen, şi romanul este The Sympathizer. Este un roman excelent, pe care poţi să-l discuţi şi poţi să-l citeşti pe mai multe dimensiuni şi care studenţilor le place foarte mult. Are şi istorie, şi metaficţiune, şi morală sau şi lipsă de morală, are un personaj principal de o ambiguitate minunată, care se opune formulelor din filme în care există numai supereroi şi în care albul e alb şi negrul e negru şi întotdeauna se bat şi întotdeauna învinge albul. Mie nu-mi plac aceste formule.

Bine, să ştii că ele de foarte multe ori sunt contextuale. Citeam recent o recenzie a filmului Matrix, o recenzie pe BBC, în care recenzentul zicea: ce film datat, avem un salvator al omenirii care e alb, însoţit de o femeie şi un negru. E foarte circumstanţială de fapt împărţirea asta pe roluri, pentru că, dacă s-ar fi documentat mai bine, ar fi ştiut că de fapt rolul principal fusese acordat unui actor de culoare, Will Smith, iar rolul Cypher era de fapt al unui alb, Val Kilmer, doar că aceştia refuzând – contracte schimbate, casting etc. –, s-a ajuns la formula asta care nu a fost politizată sau ideologizată.

Da, înţeleg unde baţi. Şi o să răspund la subtextul tău, nu la ce spui exact. Din Europa, unde evident populaţia este omogenă şi nu vorbim de minorităţi decât foarte puţin şi ele nu reprezintă ceva atât de vizibil în populaţie, lumea americană, care este din start multietnică, uneori cauzează perplexităţi. Pe de altă parte, ce remarc eu este că mulţi dintre cunoscuţii mei cad pradă imaginii de Hollywood pe care o creează – de fapt nici nu pot să spun că SUA creează imaginea Hollywoodului – imaginii Hollywoodului. Punct. Mai degrabă imaginii Statelor Unite sau a formulelor, a poncifelor, a clişeelor americane care vin de acolo. Realitatea pe teren e mult mai complexă. Adică toate aceste grupuri etnice au nişte dimensiuni, dar care se intersectează altfel, şi în funcţie de zonă. California de Nord e foarte diferită de Los Angeles. Nu trebuie să ne luăm după Hollywood, hai să spun aşa. 

Păi ne luăm după ce e la îndemână şi este ieftin!

Da, probabil. Se văd nişte lucruri, dar e adevărat, se văd epurate de nuanţe şi, dacă nu avem nuanţe, cădem noi la rândul nostru pradă clişeelor despre clişee. Şi atunci da, formulele respective de la Hollywood nu reprezintă viaţa în sine. Sigur că viaţa are la rândul ei nişte criterii şi nişte delimitări.

Prima întrebare din chestionar: care este cartea copilăriei tale?

Între clasa a VI-a şi a VIII-a am citit în paralel mai multe volume din Poveşti nemuritoare. Şi 1001 de nopţi, în ediţia de la BPT.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez. În materie de timpul lecturii, de timpul cărţii şi de timpul circular şi de cum se construieşte un personaj care se înşurubează în el însuşi în moduri absolut neaşteptate. Pentru mine da, acea carte a fost.

Ce carte clasică nu ai citit deloc sau n-ai terminat-o?

Război şi pace.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie? Sau dintre cărţile citite în engleză care încă n-au fost traduse la noi, ceva nou şi indirect ne şi recomanzi.

Nu ar fi o carte de proză, probabil că ar fi o antologie de poezie americană contemporană, adică ar fi vorba de mai mulţi autori, sau ar fi vorba de o antologie de poezie franceză secolul XX, sau o antologie de poezie românească.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În 1001 de nopţi, după cum am zis. De atunci, din clasa a VI-a până în ziua de azi. Probabil că mi-ar plăcea să fiu unul dintre acele duhuri zburătoare.

Cu ce scriitor/scriitoare din istorie ţi-ar plăcea să bei un pahar de vin?

Să fie unul, să fie doi?

Hai să alegem un bărbat şi o femeie.

Cred că mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu Casanova, în timp ce-şi scria memoriile, deci spre finalul vieţii, când nu-l mai iubea nimeni şi când nu mai ştia ce să facă cu el însuşi, şi aş vrea să văd ce a rămas din el.

Rămâne la micul-dejun?

Nu ştiu, deja la vârsta aceea probabil că ar avea foarte multe să-mi spună. Pe de o parte. Acum să nu te gândeşti ce fantezii continuă de aici, nu e cazul! Iar în materie de doamne, mi-ar fi plăcut să o cunosc pe Simone de Beauvoir.

De ce Simone de Beauvoir?

Mă interesează cum vedea ea lucrurile din punct de vedere teoretic. Şi de la americani m-ar interesa Anne Sexton, pe care cândva am tradus-o şi care a murit, de fapt s-a sinucis când încă era tânără.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Ce ascult eu cel mai mult este rock alternativ, aşa că nu voi ieși din paradigma rockului alternativ.

Din rockul alternativ, ce trupă ai trimite în spaţiu?

Aş trimite Pearl Jam. I-am văzut şi pe ei în concert şi sunt minunaţi, din toate punctele de vedere. Şi cred că pe ei i-aş trimite fiindcă au şi versuri foarte interesante, care vorbesc şi despre umanitate, şi despre lipsa de umanitate din noi, şi despre momentele noastre de spirală descendentă, şi despre momentele noastre de fericire.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Nu voi fi originală aici, pentru că mă voi referi la problema care ne preocupă pe mulţi dintre noi, şi anume schimbările de climă pe care le văd în mod acut în California în fiecare vară, când există focuri care ameninţă şi care distrug şi care creează haos, şi pe care le văd şi în alte părţi ale lumii prin fenomene meteo extreme. Dacă aş putea să am o baghetă magică să fac lucrurile mai blânde, din acest punct de vedere aş acţiona, şi probabil că sunt printre milioanele de oameni de pe pământ care gândesc la fel.

Iată o întrebare care te întoarce în Bucureşti: ai un loc preferat în oraşul ăsta? După atâta timp, când vii acasă, e vreun loc pe care-l bifezi neapărat?

A fost într-o vreme o cafenea care se numea Galleron, este una dintre casele vechi din spate de la Ateneu, şi care acum am văzut că a devenit alt restaurant. Știu că mergeam acolo cu laptopul şi îmi chemam toţi prietenii să ne vedem fix în acel loc. Dar există un spaţiu în Herăstrău, exact la lac, unde este acum un rond cu busturi de autori. Acolo mă duc în permanenţă pentru că e un loc în care merg din liceu şi în care chiar am fost săptămâna trecută.

A zecea întrebare e specială, de fiecare dată alta, în funcţie de invitat şi mam gândit la un joc de imaginaţie, pentru că tot predai literatură într-un spaţiu atât de multicultural cum sunt SUA, iar în SUA, California: în pielea cărei etnii sau rase ţi-ar plăcea să scrii o carte?

În sensul de ce experienţă aş vrea să trăiesc eu prin procură, dacă aş vrea să fiu vocea unei anumite comunităţi, întrebarea pentru mine are răspunsul următor: mi-ar plăcea să fiu dintr-un trib nativ american. Aceste triburi sunt în majoritate inexistente, sau membrii lor trăiesc în rezervaţii sau sunt foarte puţini, eu am avut o colegă care era Navajo şi care mi-a spus atât de multe lucruri minunate, încât poate am rămas de la ea cu această idee că mi-ar plăcea să înţeleg mai bine lucrurile din interiorul unei minţi Navajo.

[martie 2019]